Să bei inteligent este, se spune, leacul sufletului.

 Dominique Loreau 

Am trecut de multe ori prin Azuga fără să ne oprim prea mult. Într-o iarnă însă ne-am hotărât să vizităm o locație cu o viață bogată în perioada regelui Carol I și Ferdinand Întregitorul și la care aveam să aflăm câte ceva despre istoria fabricării vinului spumant în țara noastră. Vizita a fost combinată chiar cu o degustare și o noapte de cazare.

Puțină istorie

Azuga este o localitate relativ nouă, zona era doar pădure deasă până pe la 1725 se pare, când s-a construit aici hanul Căciula Mare  sau Între Prahove (de fapt între apele Azuga și Pahova), un loc de popas necesar negustorilor și călătorilor. Abia în 1800 aici s-a ridicat prima casă de locuit, a unui cioban cu 500 de oi, apoi oamenii au început să tot vină. Apar și primele făbricuțe, prima în 1830, Glăjeria lui Aslan, prima fabrică de sticlă cu meșteri din Bohemia, apoi după venirea lui Carol I, fabrica de cașcaval, de ciment, de postav, de salam, regretata fabrică de bere Azuga și altele importante. Dintre toate însă cea care a străbătut peste un secol de viață – anul asta face 128 ani – fabrica de vin spumant și pivnițele ei, cunoscută de atunci ca Societatea Rhein&Cie.

În 1889, un german din Brașov a cărui familie se stabilise aici cu 500 de ani în urmă, Wilhelm Rhein, cumpără de la regele Carol I un teren de 2 ha pe malurile Azugăi, pe care construiește pivnițele de suprafață, rare și atunci dar și azi, unde începe producerea de vin tip șampanie – mai exact din 1892 – cunoscutul Spumant de Azuga. Nu întâmplătoare a fost ridicarea cramelor, căci în Europa se deschid tot mai multe fabrici de acest tip, România devenind în 1892 cea de a patra țară din lume care a produs vinul spumant folosind metoda Champenoise, adică obținerea celei de a doua fermentații a vinului direct în sticlă. Primele țări ce au construit crame pentru obținerea acestui tip de vin spumant, au fost Franța (alte zone decât Champagne), apoi Germania și Rusia, după noi urmând Italia și Spania. 

La noi cel care a produs totuși primul vin spumant, oficial este Ion Ionescu de la Brad, la comanda domnitorului Dimitrie Sturdza, în 1841. 

Dacă informațiile de mai sus le-am aflat singuri, asemeni multor altele, sunt destule pe care le-am primit de la ghida noastră ce lucrează acolo din 1974. 

Rhein până la naționalizare

A fost aleasă Azuga drept locație pentru crame deoarece este în centrul țării, pe un drum important al negustorilor de atunci dar are și o climă foarte bună pentru această activitate. S-a ales construcția de suprafață ca fiind cea mai ieftină față de cea de adâncime dar zidurile s-au ridicat cu pereți dubli de aprox. 1,5 m grosime și cu cameră de aer în interior, zid din piatră și cărămidă, plus un sistem de ventilație naturală simplu dar foarte bun, astfel că temperatura este constantă tot timpul anului, minima necoborând iarna sub 4℃ și vara nu mai mare de 12 – 13℃. Sistemul de ventilație a permis dezvoltarea unei importante ciuperci de cramă, neagră, care are rolul de a menține constantă umiditatea aerului și de a-l purifica, o ciupercă ce nu trăiește în orice tip de pivniță.

Wilhelm Rhein a adus vinuri din podgoriile Dealu Mare și a obținut rapid spumante de calitate, Rhein Extra fiind primul care a luat cea mai mare distincție în 1906 la „Expoziția Generală Română”, vinul fiind considerat singura marcă superioară, indigenă și naturală de la noi. De fapt, Rhein Extra este pe lângă cel mai vechi vin spumant de calitate din România dar și cel ce a fost servit la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, cu ocazia încoronării regelui Ferdinand, din anul 1920 cramele Rhein fiind și distribuitori ai casei regale.

Afacerea a fost condusă apoi de fiul fondatorului, inginer chimist iar de la naționalizarea din 1948 până în 1952 aici a lucrat și Otto, nepotul revenit din lagărul austriac.

 Familia Rhein, prevăzătoare, a vândut firma în ajunul naționalizării, membrii ei continuând să lucreze totuși ca angajați până în 1952, de aceea n-au cerut restituirea. Pierderea a fost a celui care a cumpărat-o și care n-a mai solicitat despăgubiri după 1989.

Apogeul perioadei comuniste este în iarna 1985 – 86 când aici se produc și vândut, majoritar la export, peste 1 800 000 sticle vin spumant.

Merită amintit că nașterea cunoscutei Zarea s-a produs de fapt tot la Azuga. Wilhelm Mott, întemeietorul celebrei case de vinuri spumante Mott, devenită Zarea după naționalizare, a lucrat până în 1912 la Rhein Azuga.

După 1989

În 1998 englezul John Halewood, deținătorul atunci al marii companii independente britanice, cea mai mare producătoare și importatoare de vinuri, Halewood Internațional Ltd, preia afacerea de la Vinalcool Prahova și dezvoltă aici la Pivnițele Rhein&CIE Azuga producția dar și turismul dedicat vinului. De fapt aici a fost începutul turismului oenologic la noi. Vinul spumant de la pivnițele Rhein este din nou distribuit casei regale dar este și exportat în Germania, Belgia, Luxemburg, Japonia, Mexic, Rusia, Columbia, Danemarca, SUA și altele, cam în 40 de țări.

Cei mai mulți turiști din cei 10.000 -14.000 care anual trec pe aici, sunt japonezi și americani, ne povestea ghida dar aveam să observăm și noi că majoritari erau străinii, ca de altfel și în Câmpina unde am poposit puțin la întoarcerea acasă.

Din anul 2018 Alexandrion Group a cumpărat întreaga afacere din România, Halewood Wines and Spirits Romania, care a devenit astfel The Iconic Estate în cadrul grupului Alexandrion.

Știind o bună parte din istoria vinului spumant, din metodele de producere dar și din povestea pivnițelor Rhein, ne-a fost mai ușor să străbatem partea vizitabilă a cramelor și micul muzeu.

Puțin din tainele preparării spumantului local Azuga

În drum spre stative, ghida, dna. Norica, salariată din 1974 în acel loc, ne povestește despre terroir-ul vinului adus aici pentru prepararea spumantului, adică sol + clima + relief și în mod special priceperea lucrătorilor.  O parte a viilor din Sebeș dau struguri pentru Rhein, cei mai mulți însă vin din podgoriile Dealul Mare dar și Murfatlar. De obicei strugurii atent culeși, manual, sunt presați aproape de podgorie și la crame se aduce doar vinul liniștit după prima fermentare obișnuită, vin din struguri de un singur soi sau amestec de două, trei soiuri. Aici se trage în sticle groase, rezistente la o presiune de 6 bari, mai mult sau mai puțin colorate pentru a împiedica efectul ultravioletelor, se adaugă lichid de tragere, un amestec de drojdii și zahăr dizolvate în vin, drojdia producând a doua fermentare, cea a zahărului și formarea dioxidului de carbon, adică bulele. Se capsează cu capace tip bere dar ceva mult mai solide și se depozitează în poziție orizontală cam 9 -12 luni. 

Ca un amănunt amuzant pe care l-am găsit tot căutând informații reale despre forma sticlelor de șampanie: știți că fundul este adâncit în interior pentru a-i oferi o mai mare rezistență la presiunea gazului din vin; țarul Nicolae al II-lea a cerut Casei Moët&Chandon, distribuitor oficial pentru palatul rus,  ca sticlele livrate familiei imperiale ruse să aibă fundul drept, pe motiv că în scobitură se poate pune explozibil!

Urmează etapa de limpezire, remuage sau enigmatica, ne spune ghida, timp de două luni, când sticlele sunt puse pe stative, înclinate aproape orizontal la 45°, treptat aduse cât mai vertical, cu gâtul în jos – există și aici două etape – care sticle se rotesc de două ori pe zi, manual, 1/8 sau 1/4 de la ultimul marcaj cu cretă, stânga/dreapta. Să te ia amețeala înainte de degustare! Scopul este acela de a obliga impuritățile rezultate să coboare lent spre gura sticlei.

După ce cramele Rhein au fost preluate de englezi, stativele noi erau mai înalte și a trebuit să le facă muncitoarelor saboți cu talpa groasă tip japonez. Se zice că un remueur bun rotește 46.000 sticle pe zi iar o sticlă este rotită de aproximativ 25-30 de ori într-o lună de zile.

Aici totul se face manual dar marile crame au ceea ce se numește giro-paleta, un dispozitiv ce lucrează non-stop și scurtează timpul de fabricație; se spune că șampania, calitativ, nu are de suferit. Zic ei!

Ultima etapă când se umblă la conținutul sticlei este degorjarea, atunci când zona de la gâtul sticlei unde sunt adunate impuritățile este înghețată la -25℃, apoi se desface capacul metalic provizoriu și impuritățile sunt aruncate afară din sticlă. Se completează puținul vin pierdut cu un lichid de expediție sau de dozaj, de fapt vin cu zahăr dozat după tipul de spumant dorit – brut, sec, demisec, dulce și variantele lor, zahărul fiind între 3 – 50g/l. 

După această operație urmează aici la Rhein singurele procedee mecanizate, punerea dopurilor de plută și aplicarea coșulețului de sârmă și staniol peste dop. Ultimele operații, etichetarea și ambalarea executate manual.

Părăsim cramele cu tavan acoperit de mucegai negru și stativele cu sticle de spumant – am uitat să vă spun că dopurile sunt aduse aici din Portugalia, normal, v-am povestit cum se obține pluta. Dureros este că noi nu mai facem sticle groase și le aducem acum din Moldova, renunțând la cele italiene care sunt mai scumpe.

Muzeul

Muzeul este în două camere micuțe, are câteva utilaje vechi dar foarte multe modele de sticle folosite în cei peste 120 de ani de funcționare neîntreruptă a cramelor. Sunt diplome, timbre de sigilare, câteva documente, unul sau două semnate de Carol I, multe fotografii de familie aduse în 2009 când urmașa familiei Rhein, nascută aici, a vizitat cramele.

Tot în muzeu sunt multe ziare de epocă cu reclame numeroase pentru spumantul Rhein dar și poze cu tirbușoane – știați că inițial sticlele de șampanie se deschideau cu un tirbușon special care făcea doar găuri mici în dop? Dacă vă interesează, cea mai mare colecție de tirbușoane din lume este în România, în București iar cel mai scump obiect costă cât un apartament bucureștean dintr-un cartier obișnuit, fiind făcut din bucăți de lemn și oțel din Podul Londrei demolat în 1830! 

Pensiunea și restaurantul

Așa cum spuneam mai sus, când crama a fost cumpărată de Halewood, s-a amenajat și o pensiune într-una dintre clădirile vechi, deasupra pivnițelor. Ideea a fost de cazare pentru cei care participau la degustări. Aici sunt câteva camere de 1 – 2 locuri cu băi private, chiar și un apartament cu șemineu, toate modernizate. Camerele au nume de vinuri, sunt curate, au acces gratuit la wi-fi. Parcarea se face în curtea locației ale cărei porți stau închise noaptea. Camerele sunt confortabile, căldura a funcționat excelent, am avut toate condițiile.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost însă parcul mare de două hectare, cu multe locuri unde vara poți sta în liniște. Ca poziție este destul de aproape de pârtia Sorica, maxim doi km.

Restaurantul este într-o clădire separată. Am fost mulțumiți de meniu și de personal.

Pensiunea este înscrisă pe Booking.com, așa am rezervat eu dar are și un site propriu unde se dau mai multe indicații, o hartă și mai ales un număr de telefon pentru informații suplimentare în română și engleză.

Despre vizita la o astfel de cramă, micuță ce-i drept, se pot spune încă multe. Mi-e greu să vă spun cum am mers din pagină în pagină pentru informații și că mi-ar trebui încă câteva articole de scris să povestesc tot. Dar nu-i departe crama, într-o pauză de schi la vecina pârtie Sorica sau colindat prin zonă, între orele 8.30 – 16.30, intrați să vedeți pivnițele și muzeul, să aflați cum s-a vândut spumant Rhein sub marca Zarea fără a se menționa asta, să aflați și alte lucruri interesante. Un tur costă 10 lei/pers cu degustare a trei tipuri de vin spumant. Deși spun ca trebuie grup de opt persoane, fără să cerem, ne-au însoțit numai pe noi doi, cu amabilitate și cu multe explicații iar degustarea am ales să o facem în timpul mesei la restaurantul din incintă.

Magazinul de vinuri este destul de diversificat, prețurile sunt bune, am luat spumant la ofertă și am plătit cu cardul.

Spuneam în articolul trecut, Șampania…vinul Diavolului sau al regelui? că un pahar tipic – înalt și cu gură mică – are de la  2.000.000 bule de diverse mărimi și că le voi număra. Ei bine da, am verificat ?, expertul francez Liger-Belair nu ne-a mințit în studiul depus la Universitatea din Reims. Sunt acele 2.000.000 – 4.000.000 milioane de bule și în unele tipuri de spumant Rhein, le-am dibuit și pe cele microscopice când au ieșit deasupra lichidului, însă numărătoarea e o operație de durată și de multe pahare ce trebuiesc mereu umplute. Și nu uitați, tocmai din cauza acestor bule, șampania îmbată mai repede decât vinul. 

Probabil că unii dintre voi vă întrebați dacă îmi plac băuturile alcoolice sau nu, de am scris trei articole despre șampanie, am vizitat și îmi place să revin în cel mai mic orășel bulgăresc recunoscut pentru vinurile sale, Melnik și voi mai scrie, poate reușesc să termin un articol despre vin de-a lungul istoriei. Ei bine, nu sunt băutoare, doar degustătoare profană de lichidul miraculos al omenirii. Dar la poveștile despre vinuri, despre pahare și sticle sunt … devoratoare!

Șampania și femeile, eternele povești!

De ce ambele? Pentru că o șampanie bună, asemeni unei femei inteligente, îmbătrânește frumos: își pierde din aciditate după câteva zeci de ani dar capătă un buchet mult mai profund!