Continuare de la →📑

Palatul Patriarhiei și Palatul Patriarhal

Vă povesteam aici, istoria pe scurt a unui loc din inima capitalei noastre, Dealul Patriarhiei, un loc foarte important din punct de vedere istoric și care este ușor de vizitat. Dacă biserica Patriarhiei a fost deschisă vizitării mereu (și slujbelor), clădirea unde s-au luat hotărâri istorice pentru poporul nostru, Palatul Patriarhiei cum este cunoscut astăzi, a fost deschis vizitării din anul 2016, după o renovare ce a durat câțiva ani. L-am vizitat și eu în interior, având un drum cu ceva interese prin preajma dealului, Dealul Patriarhiei sau, cum a numit-o actualul patriarh, Colina Bucuriei.

Palatul Patriarhiei

Istorie

Pentru istoria Dealului Patriarhiei cred că este bine să citiți articolul despre Catedrala Patriarhiei și acolo aflați că la 8 iunie 1668, printr-un hrisov domnesc, Mitropolia Țării Românești este mutată la biserica Sf. Împărați Constantin și Elena de pe Dealul Patriarhiei cum este cunoscut azi. Capul bisericii de atunci, mitropolitul, se mută cu locuință și administrație de la Târgoviște la București, loc ce este recunoscut drept Mitropolia Ungrovlahiei până în 1925 când devine Patriarhia Ungrovlahiei, denumire schimbată în 1990 în Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Din acel an 1668, conform cutumelor vremii, locul devine important politic și administrativ pentru Țara Românească căci mitropolitul era al doilea demnitar al țării după domnitor, primul sfătuitor legal al acestuia și cel ce conducea țara când scaunul domnesc era vacant. Tot după cutumele epocii, mitropolitul era cel care conducea Sfatul Domnesc, mai târziu numit după moda orientală „divan” dar care mitropolit nu avea voie să-și părăsească locuința și administrația. Așa că aici pe Dealul Patriarhiei se modifică și unesc chiliile călugărilor pentru a se crea o primă sală de întrunire pentru aproximativ 25 de membri, boierii care aveau drept de vot și membri ai clerului.

Autoritatea divanului a fost mult sporită prin adoptarea Regulamentului Organic în 1831 – prima formă de parlament la noi. Apoi vine Congresul de pace de la Paris din 1856 unde se prevede în mod expres convocarea de adunări ad-hoc (divanuri ad-hoc) necesare administrației țării, așa că s-a tot pus problema ridicării unei clădiri noi, fapt ce avea să se înfăptuiască abia în 1906-1908. Până atunci se făcuseră doar reparații stăreției și vechilor chilii de sute de ani și se adăugase un mic amfiteatru după modelul celui german, la sfârșitul sec. XIX, locul fiind deja cunoscut drept Adunarea Deputaților, cu importanță istorică deosebită căci aici la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit unirea Țării Românești cu Moldova prin alegerea lui Al. I. Cuza ca domn muntean după ce fusese ales și de moldoveni. Tot aici, la 10 mai 1866, Carol I avea să jure și să rostească celebra Punând picioarele pe acest pământ, am și devenit român. Iar la 10 mai 1881 este încoronat ca rege și primește coroană lucrată dintr-un tun turcesc capturat de români la Plevna.

În 1883 terenul Dealului Patriarhiei, la inițiativa lui Carol I, este trecut din proprietatea bisericii în cea a statului, în ideea de a se ridica o nouă clădire pentru deputați și o catedrală mai mare. Doar clădirea administrativă se realizează la început de sec. XX, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, adept al stilurilor arhitectonice franceze și cu colaborarea inginerului George Gogu Constantinescu, primul care a introdus tehnica betonului armat la noi. Lucrările au durat ceva timp, se fac în etape, proiectate patru, cea mai importantă fiind 1906-1908 dar terminarea se produce abia în 1916. Din cauza războiului proiectul este redus, înălțimea aulei centrale micșorată. Clădirea pe care o vedem azi a fost renovată după cutremurul din 1940 când marea cupolă s-a prăbușit. Ultima reparație dar și consolidare s-a făcut între 2013 -2015, cu bani din fonduri europene.

Clădirea a servit în perioada comunistă ca sediu al Marii Adunări Naționale a R.S.R., oficial organul suprem al puterii de stat și tot aici, căci este tot un moment istoric important al României, ultimul președinte comunist, Nicolae Ceaușescu, a depus jurământul către țară. Trece în serviciul Camerei Deputaților din 1990, dar:

în octombrie 1996, în preajma alegerilor, când guvernul a dat-o gratis (clădirea) spre folosință Patriarhiei, ca apoi, în 2010, tot gratis, fără nici un fel de obligații și coincidență, tot în jurul datei alegerilor, a transferat dreptul de proprietate de la stat la biserica ortodoxă. Nedrept pentru istoria României, aici ar fi trebuit înființat un muzeu de stat sau obligată biserica să facă acest lucru dar à la long.

Clădirea și vizita

Din exterior clădirea impresionează prin intrarea principală cu portic impunător, cu șase coloane de piatră, în spatele cărora sunt trei întrări mari în câte două canate, cu tocărie de stejar, pe fiecare canat existând o plăcuță metalică cu anul 1908 și stema Principatelor Unite (capul de bour și acvila). Deasupra frontonului triunghiular este acoperișul de tablă și cupola cu ferestre asemeni celei de la Ateneu, lanternou în limbajul de specialitate, elementul de bază fiind globul metalic cu acvila ce ține în cioc crucea. Părțile laterale ale clădirii pot fi admirate doar dinspre clopotnițe, accesul publicului spre parcul de 3000 mp fiind interzis.

Eu am intrat în clădire pe o ușă mai mică, oarecum în dreptul ușii exterioare de la altarul bisericii, loc ce nu are nici un fel de indicator sau firmă și găsită doar după ce am întrebat un preot. Preot ce mi-a confirmat că se poate vizita palatul chiar de o persoană singură, așa cum aflasem și telefonic undeva pe la început de decembrie 2016. Ca să vă fac puțin să râdeți pe cei ce ați avut răbdare să citiți până aici, să vă povestesc începutul vizitei mele în clădire. Telefonic, cel cu care am vorbit atunci, mi-a spus să intru pe la ușa cu jandarmi (?!) și ei mă vor îndruma. Ajunsă după bâjbâieli în acel hol, erau într-adevăr două persoane în civil la birouri dar și un personaj ce sta în picioare și care mă ia scurt la întrebări, fără a răspunde salutului meu. Nu vă redau discuția „interesantă’ cu respectivul ce părea un fel de șef, pot spune însă că eu am fost civilizată dar hotărâtă și nu m-am lăsat întoarsă din drum pentru că eram singură și nu cu un grup. Am spus că dau telefon biroului ghizilor care m-au informat greșit. Atunci insul a sunat și a anunțat că o „tanti singurică pretinde” că poate vizita palatul. Răspunsul l-a dezamăgit, un ghid a spus că ajunge în două minute – a venit mult mai repede – drept care aveam să-i dau și eu cuvenita mulțumire respectivului posibil șef, cu orice risc, „mulțumesc nene”. Din partea lui tăcere, din partea celor doi, zâmbete furișe!!

Ghidul venit rapid mi-a prezentat sumar o parte din sălile palatului. Sumar, nu pentru că era plictisit, era chiar amabil dar pur și simplu, aveam să constat, slab pregătit. M-a întrebat dacă știu istoria clădirii, o știam deci un punct rezolvat dar pe parcurs la două întrebări legate de exponate, mi-am dat seama că informarea la fața locului este zadarnică (ghizi sunt mai mulți, depinde de noroc și sincer am regretat că nu am reintrat cu grupul de spanioli ce a venit la plecarea mea și căruia un alt ghid le prezenta în franceză). Dar important este că am văzut interiorul, doar parterul, restul nu se vizita.

Am intrat întâi în sala cea mai mare, de aici pe coridorul rotund de unde se deschid uși spre amfiteatru, apoi ghidul mi-a arătat cele șase saloane mici.

Sala Europa Christiana

Sala Europa Christiana este imensă, are 500 mp, aici fiind încă marele brad de Crăciun unde patriarhul a primit colindătorii copii atent selecționați. Este lucrată în marmură albă, cu luminatoare în plafon dar și cu candelabre scumpe. Pereții și pardoseala sunt din marmură elegant lucrată, cu câteva icoane în mozaic. Icoana Maicii Domnului și stema patriarhiei atrag imediat privirile.

Coridorul circular

de la parter, asemeni cu cele de la etaj pe care nu le-am vizitat, înconjoară Aula Magna și de aici se intră atât în amfiteatru, pe ușile din partea dreaptă, cât și în diferite saloane și săli de conferințe. Este lucrat în marmură iar pe pereți sunt picturile în mărime naturală ale patriarhilor români dar și ale câtorva mitropoliți de seamă, precum Dionisie Lupu. M-am oprit un moment asupra tabloului patriarhului Miron Cristea, ghidul a ținut să-mi spună că este primul patriarh al bisericii noastre uns în 1925 dar desigur, nici nu am avut pretenția să-mi fi spus mai multe din biografia lui controversată, deși curiozitatea mă îndemna să întreb ce ar răspunde unor vizitatori evrei pe care numele acesta îi tulbură profund. Coridorul este foarte larg, lambrisat, cu canapele și fotolii generoase, cu mochetă roșie și câteva tapiserii. La intrarea unei săli de conferințe, de o parte și alta a ușii, sunt portretele pictate ale arhitectului Dimitrie Maimarolu și ale inginerului Gogu Constantinescu.

Aula Magna Teoctist Patriarhul

este amfiteatrul de 900 de locuri, 400 la parter și 500 în lojele pe înălțimea etajului și mansardei. În aulă se intră pe 12 uși de stejar, câte 4 la fiecare nivel. Sala este luminată natural printr-o cupolă asemeni celei de la Ateneu. La prezidiu se urcă pe opt trepte a ținut ghidul să-mi spună iar pictura din spatele pupitrului este mobilă, acum tema era Nașterea lui Isus. Tapițeria este vișinie iar pereții sunt îmbrăcați în lemn frumos lucrat. Se spune că are o acustică foarte bună.

Saloanele mici

Șase la număr, dau spre partea de est a clădirii. Am intrat pe ușa unuia dintre ele, deschidere în sistem electronic, apoi din unul în altul le-am văzut pe toate șase, deși fiecare are și uși pe culoarul circular. Aceste saloane cu o capacitate de maxim 50 de persoane, au fiecare un nume, după câte un sfânt: Sf. Andrei, salon în nuanțe de bleu marin, deoarece sfântul se presupune că a venit pe mare, Sf. Ștefan cel Mare, un salon în nuanțe de roșu cărămiziu (aici ghidul nu a avut o explicație asupra culorii), apoi salonul Sf. Ioan Cassianu, al Sf. Dionisie cel Smerit, al Sf. Parascheva și al Sf. Niceta Remesianul. Toate aceste nume, deși pe icoanele în mozaic sunt trecute încă pe limba oricărui enoriaș român, limbă pentru care mitropolitul Antim Ivireanul s-a trudit să o aducă în biserică, de curând patriarhul în funcție le-a latinizat și nu știu cum să spun dar „Sanctus Princeps Stephanus Magnus” sau „Sanctus Andreas” nu prea m-au încântat. Ușile saloanelor sunt din lemn de stejar, lucrate frumos iar tavanele și zidurile au refăcută stucatura inițială cu modele botanice și geometrice. În fiecare salon sunt candelabre cu cristale de Bohemia. Mobilierul este nou, asemeni și parchetul, mirosul de lemn proaspăt lucrat se simte aici destul de puternic. În afara meselor, scaunelor și un pian, nu prea sunt exponate, doar câteva tablouri și obiecte bisericești lucrate în atelierele patriarhiei.

Pentru că cele mai frumoase fotografii le-am găsit aici și pentru că sunt făcute tot în vreme de iarnă, ca și vizita mea acolo, vă invit să le vedeți.

Diverse

Cu aceasta vizita s-a terminat, am ieșit iarăși în culoarul circular și apoi prin sala Europa Christiana. Știu din alte surse că mai sunt trei săli, Conventus, fostă N. Iorga, apoi Consilium și Festivitas dar n-am întrebat despre ele.

Clădirea „Palatul Patriarhiei”, așa cum scrie pe frontispiciu, se poate vizita gratis și aici nu pot să nu vă dau de gândit, reproducând doar câteva cuvinte ale patriarhului în funcție, rostite la sfințirea acesteia: „suntem obligați să oferim acest spațiu spre vizitare câțiva ani… ” și vă amintesc că a fost consolidată și renovată cu fonduri europene. Meditatur….

Vizitele se fac de luni până vineri între orele 9 -16, e bine să întrebați telefonic la biroul ghizilor (0721999364) dacă nu este altă activitate în acea zi și astfel să fie închisă publicului.

O vreme am avut o problemă cu aceste două forme, „palatul patriarhiei” și „palatul patriarhal”. Aveam să mă lămuresc cumva, dacă Palatul Patriarhiei este un nume care dă de gândit în ceea ce privește istoria lui, Palatul Patriarhal este reședința patriarhului, în aceeași curte, aceasta desigur nu se vizitează și, atât cât am văzut undeva poze pe care nu le pot fura, este fabuloasă. În dreapta când se iese din biserică, este reședința patriarhului, o clădire inițial ridicată în 1668, renovată și extinsă mereu dar demolată și reconstruită așa cum este azi în 1928 -1931, din fondurile statului, după planurile arhitectului George Simotta, clădire cu fresce, icoane, cristaluri, tapițerii și mobilier românesc și din toată lumea. Sălile sale – a Tronului sau a sf. Sinod, sala de recepții, sala de conferințe, biblioteca valoroasă, trapeza, camere pentru ierarhi, un muzeu cu circuit închis, un altar exterior pentru folosința celui mai iubit, multe alte modificări în bine realizate chiar și până în 1989 sunt fascinante dacă le vedeți măcar în poze. Am amintit de acest corp de clădiri din două motive, unul că este vizibilă întrarea frumoasă și al doilea, pentru că informațiile date de patriarhie sunt contradictorii și ușor de confundat.

Paraclisul Patriarhal este clădirea în stil brâncovenesc, în fața cerdacului bisericii, este foarte veche și se spune că interiorul este o adevărată bijuterie dar făcând parte din reședința patriarhului, nu se poate intra acolo, eu cel puțin n-am găsit-o nicicând deschisă și am fost de multe ori.

Complexul Dealul Patriarhiei (Catedrala Patriarhală, Palatul Patriarhiei, exteriorul reședinței și al paraclisului patriarhal), este o zonă istorică deosebit de importantă pentru noi, românii și merită să o vizitați. Nu amânați mulți ani, fondurile europene au termene de „obligații”!

Dacă vă interesează Bucureștiul de acum o sută de ani să-l comparați cu cel de azi, cartea francezului Frederic Dame, profesor la Sf. Sava și critic virulent al lui Caragiale, Bucureștiul în 1906, vă dă de gândit și asupra rolului bisericii în treburile statului; eu am zis în articolul trecut, inspirată de Fr. Dame, biserica între supunere și impunere … sau invers!