Un fir de păr stă-ntre Adevăr și Fals 
Iar tu,  la mijloc,  veșnic  în  balans!   
Omar Kayam

Acum câțiva ani când am început să privesc Bucureștiul altfel, încercând să-i înțeleg pe turiștii străini care poposesc aici nu doar pentru viața de noapte a capitalei nostre, nici nu bănuiam cât de legate sunt între ele toate istoriile străzilor, caselor, mahalalelor. Despre familiile autohtone sau cele venite aici de pe alte meleaguri, nici vorbă!! Iată însă că tot răscolind prin trecutul familiei Chrissoveloni despre ale cărei afaceri bucureștene am povestit puțin aici am dat de povestea de iubire a unei prințese din familia Chrissoveloni – Șuțu cu un diplomat și scriitor francez, pasionat de călătorii și care a reușit, după Regina Maria, să ne urce pe harta lumii prin volumul București publicat la Paris în 1935 și culmea, republicat tot la Paris chiar imediat după acel românesc decembrie 1989! Paul Morand, trăitor puțin prin București ca diplomat francez, avea să definească foarte clar spiritul românesc bucureștean din perioada interbelică, un spirit care în esența lui nu s-a schimbat prea mult nici în acest secol.

Șoseaua Kiseleff este artera cea mai iubită de ambasadele străine și de formațiile politice la modă care-și au pe aici diverse sedii, este drumul care pornește din cunoscuta Piață a Victoriei din care în ultima vreme sunt transmisii tv zilnice și se termină în Piața Presei Libere, acolo unde se află trista clădire a ceea ce în secolul trecut se numea Casa Scânteii.

Despre istoria șoselei și a locului, despre numele ei, neschimbat de la primire și până azi, un caz destul de rar, vă povestesc la sfârșitul articolului.

A ieșit un articol foarte lung, mă gândeam să-l împart cumva. Dar cred că fiecare poate să aleagă din el ce-i convine, fie despre istoria străzii, fie despre școală sau bisericuța monument istoric. Sau să-l folosească drept un mini-ghid într-o plimbare primăvăratică, atunci când înflorește solara forziția Șoseaua Kiseleff

Șoseaua Kiseleff

Ieșind de la metrou în stația de la Piața Victoriei, am traversat spre numărul 1, prima clădire importantă și locul de unde începe cu adevărat șoseaua Kiseleff.

Muzeul Național de Istorie Naturală – Grigore Antipa

Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa  Muzeul acesta, aflat pe șos. Kiseleff la nr. 1 cred că este cunoscut de majoritatea celor ce vor citi acest articol și în mod deosebit de cei care au copii la școală. Nu voi intra în prea multe amănunte, despre el voi scrie separat pentru că este nu doar un obiectiv turistic interesant, este o instituție deosebită cultural și științific, la crearea, îmbogățirea colecțiilor lui și păstrarea lor în vremuri tulburi contribuind nume grele din cultura românească și nu numai. Dacă doriți să-l vizitați, programul de vară care începe la 1 aprilie este de marți până duminică de la ora 10 la 20 (program iarnă este 10 – 18), ultima intrare este cu o oră înainte de închidere, prețul biletului pentru un adult este 20 lei, pensionari 10 lei, elev 5 lei (cu legitimație), gratis preșcolarii și elevii în vacanțe, taxa foto este 10 lei. Mai multe informații găsiți pe site-ul muzeului.

Muzeul Național de Geologie

Pe partea opusă muzeului Gr. Antipa, pe șos. Keseleff la nr. 2 se află un muzeu deschis publicului după „89 dar colecțiile sale au existat în clădirea a cărei construcție a fost aprobată de regele Carol I în 1906 pentru a adăposti Institutul Geologic. Clădirea în stil neo-brâncovenesc a fost ridicată după planurile arhitectului Victor Ștefănescu, a fost tot timpul sub patronajul Institutului Geologic și azi este deschisă publicului aproape în totalitate cu frumoase colecții. Dacă doriți să-l vizitați ( gogorița aceea de la tv cu radiațiile a avut un scop murdar acum 3 – 4 ani), nu sunt radiații mai mari decât în alte zone ale Bucureștiului sau din țară. Programul de vizitare este de luni până duminică între orele 10 -18, ultima intrare la ora 17, taxa este de 8 lei adult, 4 lei elev, pensionar, taxa de ghidaj limba română 50 lei. Este un muzeu interesant care merită să i se treacă pragul deși interioarele amintesc dureros de anii de dinainte de 1989.

Mergând spre parcul Kiseleff, aproape de gard în curtea muzeului este bustul lui Ludovic Mrazek, elevul lui Babeș la Facultatea de Farmacie dar în special un eminent geolog care a condus Institutul Geologic mulți ani de la înființarea sa și, așa cum îmi place de multe ori să repet cuvintele reginei Maria, în 1907 el „a pus România pe harta lumii” fiind ales președintele Congresului Internațional al Petrolului.

Muzeul Țăranului Român

 Pe șos. Kiseleff nr. 3 se află un muzeu pe care cred și sper că mulți bucureșteni l-au vizitat, Muzeul Țăranului Român. Muzeul a fost înființat tot printr-o hotărâre a regelui Carol I, tot în 1906 ca și Institutul Geologic, ideea aparținând ministrului culturii de atunci. Primul director și cofondator, Alexandru Tzigara-Samurcaș este cel ce aduce numeroase și benefice modificări primei forme muzeale de artă țărănească, mult mai veche de 1906, prima colecție fiind cea creată de chiar Al. Ioan Cuza în timpul domniei. Al. Tzigara-Samurcaș, istoric de artă și filozof româno-albanez, cu o bogată activitate în țară și străinătate, aplică metodele de reformare a muzeului învățate de la un celebru profesor german, von Bode, astfel că trasează ideile care în parte sunt respectate și astăzi, mai precis după februarie 1990 când muzeul a fost redenumit și a redevenit parte a culturii românești autentice (după instalarea perioadei comuniste, scăpat cu greu de a deveni cazarmă a trupelor sovietice, clădirea a adăpostit Muzeul Lenin – Stalin apoi chiar  Muzeul Partidului.). După 1989, la inițiativa unui grup de buna credință, se reînființează muzeul printr-un act guvernamental la 15 februarie 1990 și, la inițiativa lui Andrei Pleșu este numit director pictorul Horia Bernea, fiul etnologului Ernest Bernea. Horia Bernea a ridicat din nou la loc de cinste muzeul românesc, în cei zece ani de directorat, tot lui îi revine și numele actual de Muzeul Țăranului Român și de asemeni numeroasele premii naționale și internaționale primite, dintre care se distinge ca o coroană de laur premiul EMYA în 1996 – European Museum of the Year Award, premiu acordat pentru cel mai bun muzeu al anului, România fiind prima țară est europeană care-l primește, deci prima țară care de fapt a aparținut lagărului comunist.

Ca o paranteză la acest articol, biografia lui Al. Tzigara-Samurcaș este deosebit de interesantă și romanțată, pentru a vă face curioși să o răsfoiți măcar, pot să vă spun că el este cel despre care se bârfește că a fost fiul nelegitim al regelui Carol I, a fost în grațiile împăratului Wilhelm al II-lea și singurul român care l-a însoțit pe acesta când a vizitat teritoriul țării noastre în 1917, a avut ca dușman de moarte pe Titu Maiorescu dintr-un motiv pur omenesc, acea Mite Kremnitz amantă regală, a lui Maiorescu și Samurcaș, a fost recunoscut de regele Carol al II-lea drept unchi…

Clădirea actuală a muzeului a fost începută în anul 1912 și finalizată abia în 1941 după planurile arhitectului Ghica-Budești, este lucrată în cărămidă roșie cu arhitectură neoromânească de tip mânăstiresc, aspect accentuat de foișorul de tip clopotniță. Colecțiile adunate de muzeu de-a lungul anilor și buna organizare de după 1989 i-a adus acel premiu valoros în 1996, Muzeul European al Anului dat de EMYA. Acest valoros premiu l-a obținut muzeul în perioada când director i-a fost Horia Bernea (director general între 1990 -2000). Despre Horia Bernea s-a spus că a fost „omul lui Dumnezeu” pentru acest muzeu iar trecerea sa în neființă a lăsat neterminată „dâra de aur” a românismului autentic. De altfel trupul lui n-a plecat din aproprierea muzeului drag, el odihnește peste drum de intrarea în muzeu, în curtea micii biserici Izvorul Tămăduirii -Mavrogheni.

Muzeul Țăranului Român se află din 2016 (și în 2020 tot la fel) în consolidare și renovare, clădirea fiind și monument istoric, expoziția permanentă este închisă publicului dar se pot vizita expoziții temporare și târguri, de marți până duminică între orele 10 – 18. Intrarea este prin strada Monetăriei nr. 3.

Biserica Mavrogheni – Izvorul Tămăduirii 

Vis-a- vis de Muzeul Țăranului Român, pe str. Monetăriei nr. 4 se află o biserică micuță dar însemnată pentru cultura și istoria noastră, biserica Mavrogheni cu hramul Izvorul Tămăduirii, monument istoric de patrimoniu național. De la primii pași în curtea bisericii, surprizele se țin lanț pentru cei neavizați căci aici sunt mormintele lui Horia Bernea și Ion Heliade Rădulescu, aici este un portret în bronz pe coloană de piatră al lui Constantin Brâncuși, cel care a fost cântăreț deosebit și diacon la acestă biserică unde a și locuit în perioada studiilor; în micuța curte se află și mormântul prințesei Zoe Bagration-Văcărescu și al prințului Mihail Konstantin Șuțu și acestea nu sunt singurele morminte de personalități. Singurele morminte la care ardeau două candele sunt cele ale lui Zoe Bagration și al printului Șuțu, celelalte, nici măcar cel al lui Horia Bernea care-și are discipolii la trei pași peste stradă, nu aveau lumină sau flori. Aici se află și o grădiniță cu program lung, un parteneriat între biserică și Ministerul Educației și care funcționează în fosta casă parohială.

Între anii 1786 – 1790, pe tronul Țării Românești a fost adus domnitorul așa zis fanariot Nicolae Petru Mavrogheni, un corsar a cărui familie avea rădăcini în insula Paros, un fost sclav al otomanilor, foarte iscusit și curajos, singurul pe care sultanul vremii l-a acceptat să rămână ortodox și să conducă o ambarcațiune de război. Dar noul domn a dus o politică dublă, benefică mai mult sieși și țării pe care o conducea decât sultanului: a desființat practic hoția și criminalitatea în Valahia prin legile extrem de dure impuse, a confiscat averile făcute peste noapte, a pus să se acopere drumurile principale cu lemn și ulițele secundare cu paie, a creat „vistieria apelor”, rezervorul de colectare a apelor din izvoarele Crețulești, bazin de unde se alimentau o parte din cișmelele orașului, practic o primă rețea de apă potabilă a capitalei, a pus bazele unei forme primare a spitalului Filantropia – iubirea de oameni – care funcționeză și astăzi și care după 1811 s-a numit pentru un timp Spitalul Mavrogheni. Toate acestea au fost ridicate pe domeniul din afara târgului, în zona încă plină de păduri atunci, pe terenurile domnitorului, acolo unde tot el a ridicat biserica Mavrogheni.

Ridicată se pare în 1787 – pisania ei s-a pierdut, cea actuală este din 1902 – biserica a slujit familiei Mavrogheni dar și oamenilor de rând, domnitorul ctitor fiind cunoscut ca un aspru supraveghetor al bisericilor ce trebuiau să rămână deschise întreaga zi nevoilor credincioșilor iar iarna să aibă căldură la sobele construite din ordinul lui. Biserica a primit hramul Izvorul Tămăduirii drept mulțumire că fiica sa a fost vindecată miraculos de o boală considerată atunci incurabilă.

Biserica nu foarte mare este construită din cărămidă, a pierdut toate averile cu care o înzestrase domnitorul când a ridicat-o la rang de mânăstire și este biserică parohială din 1863 de la aplicarea ordonanței de secularizare a averilor mânăstirești. Inițial domnitorul Mavrogheni a închinat-o, după moda vremii, mânăstirii Ecatontapiliani din insula sa natală (în traducere ar fi biserica celor 100 de uși, biserică paleocreștină cu o frumoasă legendă a celei de a 100-a ușă secretă). Din mânăstirea de atunci a domnitorului Mavrogheni nu a rămas decât legenda, biserica pe care o vedem azi este reconstruită în întregime în 1847 iar pictura actuală este cea din 1973, realizată de Costin Ioanid. Pictura este obișnuită pentru o biserică ortodoxă, singurul fapt ce o face aparte este zodiacul de sub cafas, balconul unde stătea familia domnitorului în timpul slujbei religioase, azi locul corului bisericesc. Catapeteasma originală din 1847 este se pare unică în bisericile noastre, este pictată în frescă pe zidul gros de cărămidă iar icoanele specifice sunt încadrate asemănător unor ferestre, ceea ce îi dă un aspect puțin baroc.

Ceea ce face specială această biserică, este tipografia înființată chiar de domnitorul Nicolae Mavrogheni, locul unde s-a tipărit prima revistă în limba română dar cu alfabet chirilic de către Ion Heliade Rădulescu, „Curierul Românesc„. Tot aici s-a tipărit și primul „Regulamentul Organic„, de fapt prima constituție a României, în perioada când Muntenia și Moldova erau guvernate de ruși, de guvernatorul Kiseleff. Tot în curtea bisericii a existat o școală de meserii, Școala de Meșteșuguri Mavrogheni, pe locul unei școli publice înființată tot de domnitorul Mavrogheni, loc unde în 1870 s-a înființat Monetăria Statului, cea care mai târziu a dus la schimbarea numelui străzii din Mavrogheni în Monetăriei.

Biserica din mahalaua Cișmelei lui Mavrogheni, cum era cunoscută zona acum 200 de ani pentru că în cartier era o cișmea pentru populație, este un loc ce merită vizitat deși este destul de greu să afli mai multe despre trecutul ei atât de important în istoria românească. Am intrat într-o biserică unde se rugau două persone, nu era nici un semn de fotografiat interzis dar la un moment dat, când stăteam într-o strană și priveam pictura tâmplei, o bătrână m-a luat la rost că vreau să fac poze altarului pentru un viitor furt, spunând că pot fotografia doar restul picturilor de pe pereți că acelea nu se pot fura!!! Și că în biserică se intră cu capul plecat să te rogi, nu să te zgâiești la pereți!!! O intervenție cu sonor la maxim ce a tulburat rugăciunea celor doi, fapt ce m-a făcut încă o dată să mă gândesc că biserica noastră nu are nici un interes să-i cunoaștem valorile istorice, cele morale vorbesc de la sine în asemenea situații. Mă gândesc că dacă nu este nimeni prezent pentru o informație dată turiștilor străini, măcar în pangar să găsim o mică monografie dar nimic, doar icoane și cărți de rugăciune. Să vă spun că era prezent si un cuplu de englezi care se arăta interesat de istoria locului? E trist. Poate că o altă operă de artă din curtea bisericii, pe care am descoperit-o când m-am apropiat să fotografiez tristul mormânt al lui Horia Bernea, are un rol în iertarea trecerii în uitare a unei istorii frumoase: aveam să aflu abia acasă căutând pe net, că cele 7 lumânări din bronz care par a arde deasupra unei pietre de mormânt sunt de fapt un cenotaf ridicat de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru în memoria patriotului român pentru drepturile bănățenilor și bihorenilor, Moise Nicoară, cel al cărui loc de odihnă se crede a fi în această curte sau la o altă biserică bucureșteană. Care este semnificația celor 7 lumânări n-am aflat, cifra 7 este magică și misterioasă în aproape toate culturile lumii iar la creștini este prezentă atât în Noul cât și în Vechiul Testament, deosebită fiind legătura ei cu cele șapte păcate omenești!

Am poposit circa 1/2 oră în curtea acestei biserici liniștite, am stat puțin pe o bancă admirând chiar frumoasa fântână realizată la comanda Elenei Aubert pentru ca sufletul fiicei ei Maria să fie alături de mormântul amantului, prințul Șuțu și n-am putut să nu oftez gândindu-mă câte legende ar putea atrage aici turiștii români și străini. Numai dacă tumultoasa viață de aventurier a domintorului urât de boieri dar iubit de plebea română, Nicolae Petru Mavrogheni, ar fi trecută într-un pliant, o monografie a locului, câți bani s-ar strânge de la curioșii care doresc să afle cum umbla vodă cu caleașcă trasă de reni cu coarnele aurite, cum și-a făcut calul spătar, Spătarul Murgu la care boierii erau obligați să se închine, cum boierimea română încerca să-i imite privirea crucișă doar pentru a-i fi pe plac dar și cum a fost păcălit până la urmă de Marele Vizir pentru a putea fi scurtat de cap în 1790. Câte istorii, câte legende care zac prăfuite și neproductive prin vre-o arhivă!

Am părăsit cu puțin amar în suflet mica și alba biserică Mavrogheni îndreptându-mi pașii spre clădirea de alături, așezată pe colțul străzii Monetăriei cu șoseaua Kiseleff, o clădire care nu poate să nu-ți atragă privirea prin arhitectura și cromatica ei, prin numele de cărturari români de pe friza smălțuită în verde, o școală veche ce funcționează și azi.

Școala Comunală Mavrogheni / Ion Eliade Rădulescu

Școala, monument istoric astăzi, a fost construită după planurile arhitectului șef al capitalei, italianul Giulio Magni, începând cu anul 1896. Magni și-a pus semnătura pe multe clădiri importante din București și din țară dar aici a dorit să creeze o unitate arhitecturală așa că a copiat oarecum arhitectura și decorul actualei Casa Doina, ridicată doar cu câțiva ani înainte. Clădirea s-a păstrat destul de bine așa că nu poți să nu te oprești, chiar dacă nu-i știi istoria, să admiri decorurile din ceramică smălțuită verde, friza cu numele unor cărturari români precum Șincai, Bălcescu, Asachi, Alecsandri sau Ion Heliade Rădulescu, ultimul odihnindu-se în curtea bisericii de alături. De remarcat că pe micul turn cu ceas s-a păstrat un semn heraldic stilizat, unic în București, coroana regală deasupra unei inimi în care se află un sfânt purtând o cruce, totul sub forma unui triptic cu fond albastru. Iar pe colțul dinspre șos. Kiseleff se află o cișmea fără apă, construită acum peste 120 de ani, în amintirea cișmelei publice ce alimenta mahalaua pe vremea domnitorului Mavrogheni.

Parcul Kiseleff 

Din gardul școlii pe partea stângă și de la Muzeul de Geologie începe parcul înscris pe lista monumentelor istorice și numit oficial în 1915 Parcul Kiseleff, parc ce a fost creat odată cu trasarea drumului prin pădurea din zonă, în 1832 -1835 de guvernatorul Kiseleff. Parcul a apărut inițial pe locul fostei grădini cu flori rare atunci, lalele, garoafe și trandafiri, creată chiar de vodă Mavrogheni, parc ce s-a tot extins în vremea domnitorilor Gh. Bibescu și a lui Barbu Știrbei. Povestea parcului este frumoasă și se leagă de numele generalului rus care a refuzat onoarea oferită de români de a i se ridica o statuie, el cerând ca banii alocați acesteia să fie folosiți în interes public, dorință respectată, astfel că artizanul horticol al Vienei și parcului Cișmigiu, peisagistul horticol Karl Frederich Meyer este angajat. El a plantat aici câteva mii de pomi, în special tei, a făcut piste pentru pietoni, bicicliști și trăsuri, a ridicat multe chioșcuri și pavilioane. Aici era locul de întâlnire al unei clase privilegiate, tot aici se țineau mai apoi renumitele bătăi cu flori din duminica Floriilor, serbări la care participau cei ce plăteau o taxă pentru scopuri caritabile impusă de regina Maria.

În semn de respect pentru generalul Kiseleff, parcul este inaugurat cu mult fast de ziua onomastică a acestuia, 29 iunie 1844.

Parcul a fost mereu amenajat și modernizat până la război. Au fost ridicate mai multe statui, cele ale lui Ovidiu de Medrea iar Delavrancea și Leonard, prințul operetei sunt și azi la locul lor. A dispărut Monumentul Infanteriei creat de Ion Jalea în 1936, demontat din ordinul mareșalului Antonescu și depozitat la Muzeul Militar de unde a dispărut. A fost înlocuit de Statuia Soldatului Sovietic Eliberator  a lui Baraski, mutată și ea după 1989 în perimetrul fostului meu vecin, Cimitirul Eroilor Sovietici. Acum aici se află un monument nu foarte atrăgător dedicat infanteriei române creat de Ion Bolborea după cum scrie pe plăcuță.

Peste drum de acest monument, peste șosea, a fost amplasată o statuie care totuși cred că face notă discordantă cu restul statuilor din parc, toate cu și despre arta românească, ca de altfel aparte față de tot ansamblul șoselei Kiseleff, este vorba de statuia celebrului Omar Khayam sau Khayyam, dăruită de ambasada Iranului în 2001. Bustul lui Omar Khayam este pe un soclu de marmură neagră pe care sunt trei plăci, una cu un fel de biografie (~1048 – 1131, medic, filozof, astronom celebru, poet, matematician) iar pe celelalte două plăcuțe sunt câteva din rubayatele lui celebre (catrene). Am citit de câteva ori unele din catrenele lui dedicate iubirii, religiei, vieții. Unele nu le-am înțeles, altele m-au pus pe gânduri precum acesta:

Dincolo de pământ și infinit / Căutam să aflu Cerul de unde vine. / Un glas solemn atunci am auzit :/ – Și Cerul și Infernul sunt în tine!

Sau: Știi ce se află-n calendar? / Un ieri pierdut și-un mâine nenăscut! scria cel ce a realizat un calendar mult mai bun și mai exact, cu mult timp înainte de cel gregorian.

Pe locul unde acum este statuia lui Khayam a fost cea a regelui Ferdinand Întregitorul, creată de un sculptor croat, Ivan Meštrović și distrusă în 1948 de comuniști.

Casa Doina

Pe partea parcului dinspre str. arhitect Ion Mincu, la nr. 4 se află o altă clădire monument istoric, Casa Doina, fostul Bufet de la Șosea. Proiectul inițial era de pavilion pentru a reprezenta țara noastră la Expoziția Universală de la Paris din 1889, creat ca o cârciumă românească mai luxoasă și având arhitectura și decorurile unei case boierești din zona deluroasă a Munteniei. Din lipsa fondurilor pavilionul nu s-a realizat la Paris în schimb arhitectul Ion Mincu a reușit să obțină cele necesare și să-și vadă proiectul materializat în această zonă luxoasă. Clădirea, renovată după 1989 este deosebit de frumoasă, mai ales prin decorațiile de ceramică colorată verde cu forme în relief, de friza cu nume de podgorii celebre românești, foișorul de lemn cioplit, fântânile arteziene vara. Astăzi este un restaurant de lux, de fapt așa a fost și la începuturile lui când aici nu cântau decât artiști mari iar clienții erau din boierime.

Piațeta Regelui

La intersecția șos. Kiseleff cu str. arh. Ion Mincu, la jumătatea distanței între Arcul de Triumf și Piața Victoriei, loc ales simbolic, s-a inaugurat „piațeta” după cum scrie pe monument, dedicată regelui Mihai, în ziua în care acesta a împlinit 91 de ani. Monumentul are în mijloc bustul regelui în uniformă de mareșal – regele Mihai era atunci  singurul mareșal în viață al armatei române – iar pe laterale sunt plăcile cu cronologia familiei regale și o mică parte din discursul regelui în Parlamentul României: „… nu văd România de azi ca pe o moștenire de la părinți, i ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.  

Vila prințesei Adina Woroniecki  

În spatele monumentului regelui Mihai se află o clădire pe care am admirat-o mulți ani în drumul către serviciu sau când mergeam la ședințele cu părinții la liceul din apropriere, o casă a cărei poveste am aflat-o abia prin 2010. Casa cu aspect de palat italian a aparținut văduvei lui Tache Ionescu, căsătorită cu prințul polonez cu descendență regală, Jan Woroniecki, un excelent diplomat prin marile capitale dar și un turist de excepție alături de soția sa româncă, prin toate continentele și insulele sălbatice. Adina, prietenă a reginelor României, are permisiunea să locuiască într-o bucătărie externă a casei după naționalizarea din 1948. Astăzi vila are un proprietar privat care o lasă să se degradeze.

Vila Vasile Gănescu  

Alături de vila prințesei Woroniecki, la nr. 9 se află o altă clădire frumoasă, cunoscută drept vila Gănescu, construită la început de sec. XX după planul arhitectului Ioan Berindei. Stilul elvețian al construcției este frumos și se păstrează și azi când casa este ocupată de centrul de plasament Sf. Iosif după cum scrie pe poartă, înaintea acestuia aici fiind cunoscutul restaurant Chateaubriand.

Palatul Kiseleff

 Mergând pe partea stângă spre Arcul de Triumf, nu scapă vederii frumoasa clădire ce astăzi este ocupată de o bancă, fosta casă a celui ce a avut un nume cunoscut de toți șoferii bucureșteni cu probleme, Candiano Popescu. Casa a fost cumpărată de familia regală, renovată sub supravegherea arhitectului Cerchez și locuită pe rând de regele Carol al II-lea, apoi de regele Mihai, cel care o donează în 1940 Ministerului Învățământului. Dar în 1948 este trecută ambasadei URSS care o transformă în centru cultural rus un timp destul de lung. Cum și când a ajuns vila în proprietatea casei regale este un mister și astăzi, printre proprietarii anteriori familiei regale se pare că a fost și familia Marthei Bibescu, istoricii încă nu s-au pus de acord. Despre acest loc devenit în 1981 cămin studențesc circulă multe legende cu cadavre descoperite în beciurile unde se țineau vinurile și care, asemeni regulilor altor crame regale, erau vândute în fiecare primăvară.

Vila Toma Stelian, azi sediul PSD

Peste drum de Palatul Kiseleff, alături de ambasada Federației Ruse este o clădire destul de plăcută dar cu un trecut nu prea interesant, vila Toma Stelian, din 1996 închiriată PSD-ului care o și cumpără acum cam 3 – 4 ani. Vila a fost construită de juristul Toma Stelian după planurile arhitectului Berindei și este donată statului în 1925 cu condiția de a se organiza un muzeu de artă aici. Acesta se inaugurează în 1926 dar la venirea comuniștilor la putere muzeul este desființat și vila trece în circuitul nomenclaturiștilor până ajunge sediu de partid. Clădirea la exterior este încă frumoasă deși a fost renovată mai simplist după stricăciunile provocate de cutremurul de acum 40 de ani.

Hotel Triumf

Pe șos. Kiseleff la nr. 12, ceva mai retrasă față de stradă se află o altă clădire monument istoric, hotelul Triumf, ridicat în anul 1935 de arhitectul Arcului de Triumf, Petre Antonescu pe locul casei unde locuise Mihail Kogălniceanu. Inițial clădirea a fost folosită ca locuință a funcționarilor BNR, apoi unul din sediile secrete ale securității și, după aflarea secretului devine hotel pentru cazarea oaspeților străini ai PCR. A decăzut după 1989, acum are o situație incertă deși se află pe unul din cele mai scumpe terenuri din capitală.

Casa Nicolae Titulescu

Pe șos. Kiseleff la nr. 47 este o casă frumoasă, renovată, cu un prezent controversat de când aici funcționează Fundația Europeană Titulescu  fondată și condusă de un fost politician și prim ministru. În afara faptului că este una din clădirile bine renovate cu bani publici și că interiorul are numeroase obiecte de patrimoniu, de la covoare de Tabriz, porțelanuri și cristaluri vechi, tablouri și mobilier, nu fac comentarii. Dar pot să vă recomand să profitați de ocazia de a vizita interiorul, atât cât permit administratorii și vă asigur că surprizele pot fi colosale (acum șapte ani am avut această oportunitate, contra cost). Casa, una din cele două care au aparținut lui Nicolae Titulescu în zona Kiseleff, are la intrare o placă cu portretul lui Titulescu, deci este ușor de recunoscut. Este o arhitectură mai sofisticată ce poartă pe colțul clădirii monograma diplomatului.

Arcul de Triumf

După casa Titulescu și imediat lăngă ea sediul ALDE, șoseaua Kiseleff se deschide în rondoul cunoscutului și în sfârșit renovatului Arc de Triumf. (Repet și eu întrebarea unui jurnalist, legată și de acest sediu ALDE, oare formațiunile politice au alergie la clădirile noi de birouri de aleg tot case de epocă în zonele istorice?!).

Am stat puțin pe una din băncile de pe partea sediului ALDE și am privit medalioanele reginei Maria și regelui Ferdinand ce au fost repuse la locul lor, am conversat puțin cu doi tineri ce vorbeau stricat românește dar care doreau să afle dacă se poate vizita interiorul Arcului, apoi, pentru că timpul nu-mi permitea mai mult, m-am îndreptat spre stația de autobuz.

Șoseaua Kiseleff se continuă după Arcul de Triumf până la Piața Presei Libere, pe drepta are parcul Herăstrău iar pe partea stânga diverse asociații și federații sportive și tot aici este Comitetul Olimpic Român  și Muzeul Sportului. Muzeul Satului, la numărul 30 este și el un loc plăcut pe această arteră bucureșteană ce merită vizitat și care merită un articol separat.

                       Istoria Șoselei Kiseleff

În urma înfrângerii turcilor în războiul ruso-turc din 1828-1829, prin tratatul de la Adrianopol, Rusia trebuia să guverneze Moldova și Țara Românească, fapt petrecut între anii 1829 și 1834. Cel mai bun guvernator rus și cel mai iubit de români a fost contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, franțuzit Kiseleff în timpul misiunii diplomatice de la Paris din 1856 unde a fost un susținător al unirii principatelor române; general de excepție al armatei imperiale ruse, a condus până în 1834 guvernarea militară în Moldova și Muntenia, perioadă deosebit de benefică nouă atât politic cât și administrativ. Kiseleff, părintele primelor constituții românești, Regulamentele Organice, a introdus printre alte capitole și pe cele legate de starea sănătății populației, înfrumusețarea și paza orașului, la care erau subcapitole cu norme de înființare a trei grădini publice printre care și cea din zona Cișmelei lui Mavrogheni. Costurile fiind mari, lucrările au decurs greu. După încetarea guvernării rusești, drept mulțumire pentru felul cum a condus, domnitorii și boierii au hotărât să-l răsplătească pe Kiseleff fie ridicându-i o statuie, fie naturalizarea lui ca român și împroprietărirea cu o moșie, fapte pe care el le refuză elegant, recomandând Divanului domnesc și domnitorilor ca banii să fie folosiți pentru crearea unor utilități publice. După a treia încercare, domnitorii români îi respectă dorințele, banii fiind folosiți pentru începerea construcției teatrului, pentru rețeaua de apă potabilă a orașului și pentru crearea drumului spre Băneasa, de fapt scurtarea drumului Brașovului prin actuala șos. Kiseleff la care se adaugă parcul. Din banii vistierii țării, alocați inițial cumpărării unei moșii contelui Kiseleff, a fost plătit și horticultorul Mayer, directorul grădinilor imperiale austriece (acesta a murit la București, la vârsta de 38 de ani, bolnav de tifos, după ce a venit de la turci unde a fost un timp directorul grădinilor sultanului).

„…..o asemenea cinste ne cuvenindu-se celor vii, mai plăcut monument ar fi când această sumă s-ar întrebuința pentru altă lucrare de folos obștesc….„,

spunea Kiseleff în scrisoarea de mulțumire adresată domnitorului și divanului, indicând tot acolo cum să fie folosită suma de 15 000 galbeni, adică o parte pentru șos. și parcul Kiseleff. Unde ești tu astăzi generale Kiseleff?!

Ca o mică bârfă, contele general Kiseleff a avut o iubită româncă de origine rusă care i-a dăruit șase copii, singurii lui urmași dar pe care nu i-a putut recunoaște oficial fiind legal căsătorit cu o poloneză, soția  locuind la Paris iar țarul Rusiei neacceptând divorțul. Una din fetele lui Kiseleff s-a căsătorit cu scriitorul Alexandru Odobescu.

Șoseaua Kiseleff a fost modernizată permanent până la început de sec. XX. A fost părtașă la momente importante din istoria noastră căci pe aici a intrat domnitorul Cuza în capitală în februarie 1859, apoi tot aici la 10 mai 1866 viitorul rege Carol I primește cheia orașului de la primarul capitalei, pe aici au trecut regele Ferdinand și regina Maria, Arcul de Triumf a fost și este martorul defilării de zeci de ani a armatei române.

Șoseaua Kiseleff, pe lângă frumusețea clădirilor vechi, are istorii și legende care-i dau farmec. Pe aceste locuri, doar în ultimii 200 de ani, au trecut oameni de onoare sau criminali, s-au consumat drame, s-au plimbat îndrăgostiții multor generații, au trecut triumfal domnitorii și regii noștri dar și trupele de ocupație, a fost și este o zonă de lux a capitalei vânată de profitori. Istoria ei adevărată nu o cunoaște nimeni cu adevărat, datele reale se împletesc cu legendele, adevărul este pe undeva la mijloc, precum spune Omar Khayyam în Rubayata  pe care am ales-o să fie motto al acestui articol. Dar dacă vă hotărâți  să faceți o plimbare la pas pe șos. Kiseleff, atunci să admirați și alte clădiri frumoase ce sunt sedii de ambasade și nu pot fi fotografiate sau să înțelegeți ce înseamnă să distrugi trecutul privind la ruina casei familiei avocatului Miclescu, (când încă era o clădire în bună stare, aici s-au filmat interioarele din Enigma Otiliei ). Acest loc pe care cineva dorea ridicarea unui mall a fost defrișat de arborii seculari pe care-i admiram în anii comunismului.

Distanța de la Piața Victoriei la Arcul de Triumf este de aprox. 2 km, dacă faceți câțiva pași și prin parcul Kiseleff să vedeți statuile, mai adăugați câțiva metri, dar merită efortul.

Mă întorc la acea carte din 1935! Citind-o azi ca trăitor prin capitala noastră, cartea lui Paul Morand, București,  dă mult de cugetat tocmai pentru observațiile fine asupra zonelor elegante, cele ale lumii bune bucureșten:

Lecţia pe care ne-o dă Bucureştiul nu e o lecţie de artă, ci de viaţă; te învaţă adaptarea la orice, chiar şi la imposibil. Sub acest aspect, el întrupează sufletul unui popor cu o răbdare infinită, sublimă ca răbdarea animalelor, şi al cărui optimism tolerant a născocit această vorbă: «Mare-i grădina lui Dumnezeu!». Capitală a unei ţări tragice unde totul sfârşeşte adesea în comic, Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, şi de aceea, fără slăbiciunea pe care-o dă furia.