Să fie ca-n lungi veacuri, nici mână omenească,
Nici timp, nici elemente să nu-l mai dezvelească
Iar fruntea acestui templu să stea în veci tot sus,
Purtând coroana mândră ce fondatorii-au pus.

Cred, sper că nu este român care să nu știe ce este și unde este Ateneul Român. Măcar să fi citit ceva despre acesta, despre istoria lui interesantă, despre oamenii care au contribuit la ridicarea și menținerea lui, despre ce a însemnat Ateneul pentru cultura clasei mijlocii a României și, de ce nu, ce a însemnat pentru omul de rând, nu o dată ci de mai multe ori sloganul dați un leu pentru Ateneu.

Având ceva drumuri prin zona, am zis că este momentul să-mi îndeplinesc o dorință veche de mai bine de un an și să trec pragul Ateneului pentru o vizită simplă, într-un moment când nu este aglomerat interiorul. Pe drum, am sunat la numărul pe care-l aveam în agendă și răspunsul a fost favorabil așa că mi-am sunat și soțul să vină la sfârșitul programului. Eu am ajuns ceva mai devreme decât ora fixată dar mi-a făcut plăcere să stau pe o bancă din micul părculeț, încălzită de soarele care, timid, s-a păcălit să-mi încălzească și mie fața ridată deși erau atâtea adolescente prin preajmă.

Astăzi sală de concerte, sediul Filarmonicii George Enescu, clădirea Ateneului din București a fost ridicată inițial cu un alt scop, poate mult mai apropiat de necesitățile acelor români ceva mai nevoiași dar dornici de cunoaștere.

Dați un leu pentru Ateneu

În anul 1865 se înființează la București Societatea Literară „Ateneul Român” cu trei secții principale (știință, morală și literară) de către un grup de umaniști dar și oameni de știință precum Constantin Esarcu, zoolog și botanist licențiat la Paris dar și istoric și diplomat renumit, cel care a luptat pentru construcția acestei clădiri dar și pentru a reuni sub bolțile ei toate instituțiile științifice și culturale capabile să „deștepte și în același timp să coordone tote activitățile și tote energiile inteligenții naționale”/ discursul din 26 octombrie 1886, ora 2 pm, moment când s-a pus piatra de temelie și au fost recitate versurile de mai sus.

Numele de ateneu era des folosit în acele vremuri și desemna locul unde se țineau prelegerile și conferințele publice, în antichitate locul unde poeții și oratorii își citeau operele, nume ce vine de la Athenaion, templul zeiței înțelepciunii, Atena. Dacă ați citit câte ceva despre zeii bătrânei Elade, știți că Atena era socotită protectoarea tuturor meșteșugarilor, patroană a artelor, protectoare a agriculturii și științelor exacte, ea întruchipând forța tatălui, Zeus și înțelepciunea mamei, Metis, metis-ul fiind cel trebuie să domine forța pentru progresul omenirii. Interesantă interpretare, o credeam aparținând epocii moderne favorabilă amestecării raselor umane dar de fapt e veche de când lumea.

Societatea Ateneul Român care deja se bucura de mare succes în promovarea științei, artei și culturii poporului, din păcate nu avea un sediu stabil, funcționând într-o casă privată, așa că prin decret guvernamental se cedează societății terenul inițial dat Școlii Ecvestre ce turnase deja fundația unui manej pentru școala de călăreți, teren pe care în trecut a fost o livadă a lui Ienăchiță Văcărescu, o bisericuță a Episcopiei Râmnicu-Vâlcea, o școală cu un singur dascăl. Cum fondurile pentru ridicarea construcției lipseau, deși chiar regele Carol I a făcut o donație substanțială, Esarcu are geniala idee a unei loterii publice, aprobată de guvern în aprilie 1885. Așa se naște dați un leu pentru Ateneu, când se tipăresc 500.000 de titluri în valoare de 1 leu aur, vândute foarte repede, banii strânși, alături de alte donații, au făcut ca lucrarea să se execute în aproximativ 2 ani. A costat 836.000 lei aur, efortul a fost mare căci comparativ, o pâine costa 10 bani, un muncitor primea maxim 250 lei aur, doar Saligny avea un salariu de 2000 lei aur! Contribuțiile pe parcursul lucrării dar și după, au fost impresionante. A fost un real succes proiectul lui V. A Urechia, Esarcu, Odobescu, Kogalniceanu (ctitor la primul Ateneu la Iasi), Scarlat Rosetti care și-a donat averea si biblioteca, prin testamentul de la Paris di 1870, cu dedicatie expresă pentru popor.

Proiectul clădirii a fost făcut de francezul Albert Galleron dar modificări importante au adus I. Mincu, Grigore Cerkez și alți arhitecți renumiți ai vremii. Ce a rezultat de-a lungul anilor se vede și azi, o clădire ce a avut norocul de a supraviețui războaielor și comunismului, fiind în epoca roșie singura clădire din București care apărea în Larousse-ul ilustrat, după cum mărturisește Petre Codreanu, fost consultant artistic al Filarmonicii. Și ca o dovadă că în lume reprezintă ceva, este prima clădire românească ce a fost înscrisă în Patrimoniul European UNESCO, în anul 2007.

Exteriorul

Fațada este impresionantă, are aspectul unui templu grec, cele opt coloane ionice sunt identice ca dimensiune cu cele ale templului Erechterion de pe Acropole. Nu întâmplător a fost ales acest templu drept model, Erechtionios este un erou grec, olog, care i-a învățat pe oameni multe meșteșuguri. Deasupra coloanelor se află frontonul triunghiular iar în spate se află cele trei uși masive din stejar cu feronerie deosebită. Dacă doriți să vedeți și nu puteți ajunge, atunci plimbați-vă virtual → ?️ sau mai bine → ?️

Deasupra ușilor se află cinci portrete-medalion în mozaic, lucrate, se bănuiește, tot de Costin Petrescu, autorul frescei din interior: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab. Aceste medalioane, în perioada comunistă au fost acoperite cu capace rotunde de lemn, scoase discret abia în 1968. În lateralele întrării sunt câte patru coloane prinse în ziduri.

Monumentală este cupola cu cele 20 de ferestre rotunde cu lire și cununi stilizate, partea superioară fiind un luminator cu geamuri mate. De jur împrejurul marii cupole se pot citi numele unor mari învățați ai lumii, printre ei și Miron Costin, Cantemir, Gh. Șincai, Timotei Cipariu. Cupola se termină cu o reprezentare a monumentului grec al lui Lysicrates, numită urna învingătorilor sau urna sponsorilor.

Interiorul

Rotonda

Interiorul începe cu marele hol, Rotonda, înconjurat de cele 12 coloane dorice care susțin sala mare de concerte, cu cele patru scări spiralate din marmură de Carrara, care au balcoane la nivelul de trecere și fac legătura cu anexele Ateneului. Pentru coloane nu s-au găsit bani să fie lucrate în marmură, așa că sunt din stucatură pe suport de șine de cale ferată. Central se află bustul lui Enescu, ca un omagiu pentru aportul adus, orga mare construită în 1939 fiind achiziționată prin subscripția inițiată de compozitor (la biserica Luterană din apropriere se află o orgă de mai mici dimensiuni lucrată de același Oscar Walcker).

Sala de concerte

Sala de concerte este spectaculoasă. Când am intrat se făceau repetiții la pian așa că am fost invitați să asistăm dacă dorim, condiția fiind să închidem telefoanele și să nu vorbim tare. Așezați comod în scaune elegante cu pluș vișiniu, ne-am plimbat privirea pe bolta sălii, a cărei bogată ornamentație se datorează în mod special lui Al. Odobescu, cel care a insistat ca aici să fie simboluri antropomorfe în relief policromat aurit, inspirate din basme românești. Și tot aici, circular sunt medalioane cu numele diferitelor științe și arte. În mijlocul bolții este un candelabru cu 200 becuri.

Fresca, „cartea deschisă a istoriei naționale pentru cei ce o privesc”

Ce impune măreție sălii este celebra frescă pictată ce înconjoară sala, mai puțin scena, lată de 3 m, lungă de 75 m, în total 225 mp pictură affresco, adică pe tencuială umedă. Pictura de acest gen, de la italianul fresco/ proaspăt, este specifică picturii bisericești și deosebită prin redarea mai vie a culorilor dar și o durabilitate mai mare.

Fresca Ateneului are 25 de episoade din istoria poporului român, redate într-o compoziție unitară, cronologică, cartea deschisă a istoriei naționale pentru cei ce o privesc, cum spunea Grigore Ionescu, cel care a descris pictura având ca punct de plecare notițele pictorului Costin Petrescu. Descrierea necesită o lungă poveste, pot să spun că sunt reprezentate momentele importante ale istoriei noastre alături de picturi reprezentând Podul lui Apolodor, Tropaeum Traiani, Mrea. Moldovița, Castelul Huniazilor, Cetatea Poenari, Curtea de Argeș, Catedrala și încoronarea de la Alba Iulia, Cetatea Sucevei, Dealul Patriarhiei, multe alte simboluri ale culturii românești. Tablourile frescei sunt:

1. Traian pătrunde în Dacia
2. Colonizarea Daciei
3. Contopirea Dacilor cu Romanii
4. Sentinela romană
5. Invazia Barbarilor
6. Începutul vieţii româneşti
7. Statornicirea
8. Descălecătoarea
9. Statul Militar
10. Statul administrativ
11. Cruciada românească
12. Vremea lui Ştefan cel Mare
13. Epoca de pace şi credinţă
14. Epoca lui Mihai Viteazu
15. Epocile culturale
16. Revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan
17. Anul 1821, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu
18. Anul 1848 în Transilvania
19. Anul 1848 în Principate
20. Alexandru Ioan Cuza şi împroprietărirea ţăranilor
21. Unirea principatelor; anul 1859
22. Carol I şi Războiul Independenţei
23. Războiul Integrităţii Naţionale 1916
24. Ferdinand I şi România Mare, un tablou deosebit căci alături de regele Ferdinand Întregitorul și Regina Maria, apar și simbolurile celor 4 ținuturi, adică România, Bucovina, Transilvania și Basarabia,
25. Carol al II-lea. Epoca de consolidare

Uneori se amintește că ideea pictării acestei istorii a neamului a aparținut lui Esarcu și Odobescu dar realizarea târzie se datorează lipsei fondurilor, în final tot o subscripție publică. Fresca a stat mult timp în perioada comunistă, acoperită de o draperie roșie.

În primii ani, până după 1947, aici au funcționat două cinematografe, săli de expoziții, o bibliotecă de peste 10.000 de volume din care 5000 donate, alături de întreaga lui avere, de Scarlat Rosetti prin testamentul de la Paris din 1870, cu dedicație expresă pentru popor… Aici a fost și Pinacoteca statului, toate acestea mutate sau desființate la diverse renovări, biblioteca desființată din cauza unor mucegaiuri specifice, în locul acesteia fiind acum o mică sală de concerte, la subsol.

Între perioada 1919 – 1920, Ateneul a adăpostit Camera Deputaților, aici ratificându-se, la 29 decembrie 1919 unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România.

Al. Odobescu a văzut în viitor căci spunea în discursul de inaugurare din 1888: 

Iar D-voastre, doamnelor și domnilor, când veți păși pragul la eșire, după ce mă voiu fi silit eu a vă spune întrucât Atheneul nostru bucureștean cearcă să se asemene cu unele clădiri vestite ale lumii antice, de felul său, și cum chiar, în unele părți, palatul nostru întrece pe unele din ele, atunci, la eșire, domnilor, – și mai ales d-voastre, doamenlor mele – trageți, vă rog, cu piciorul, pentru ca, după credința poporană de la noi, să ni se împlinească mai degrabă dorul, dorul nostru al tuturor.

Filarmonica George Enescu

Ateneul Român astăzi este sediul Filarmonii „George Enescu” și din 1958 locul Festivalului Internațional G. Enescu, fapt datorat acusticii deosebite care face ca sala de concerte să fie printre cele mai bune din lume. Se spune că perfecțiunea cupolei i-a adus acest merit.

Filarmonica George Enescu are pe pagina ei un scurt istoric al Ateneului Român și câteva date tehnice pe care nu are rost să le mai amintesc aici. Interesant este turul virtual unde se pot admira detaliile exterioare ale cupolei sau câteva zone din interior unde accesul publicului este interzis. Vizitarea costă 10 lei, nu am primit bilete, posibilitatea de a fotografia este o enigmă căci pe ușă este semnul mare de interdicție dar ne-au lăsat să facem acest lucru. Am pierdut pozele de atunci dar mă voi întoarce în primăvară pentru un set nou. Intrarea pentru vizite se face printr-o ușă micuță prin strada Franklin nr. 1 (un fapt ce nu este semnalizat suficient la ușile mari de la coloane, eu așteptând în parc am îndrumat câțiva turiști străini dezorientați de lipsa informației), vizita se face după o informare prealabilă la telefonul afișat pe pagina filarmonicii ( +40 21 315 0024 , +40 21 315 2567 ), de obicei în ziua respectivă sau cu cel mult o zi înainte ori, dacă sunteți în trecere prin zonă întrebați portarul căci nu au nici un program afișat pentru vizite. Tot cu o informare prealabilă se poate asista gratis la unele repetiții.

Să vă spun că în ziua când am fost eu, vineri, erau mulți turiști străini cred că este inutil. Că în fotoliile din sala de concerte erau turiști asiatici care admirau bolta și fresca, în tăcere, cred că mă credeți. Poate nu mă credeți că nu ne-am simțit prea bine alături de cel ce trebuia să ne fie ghid. Ne-a dus rapid la bustul lui Enescu, apoi în sală și cam atât. La întrebarea mea dacă știe ce s-a ales de multele statui ce au fost cândva în grădina Ateneului și care au fost distruse de comuniști, răspunsul a fost surprinzător, ca o ghilotină: „nu a fost decât una singură, Alergătorii. Originalul a fost mutat de la noi și în loc este Eminescu!” Din păcate adevărul este altul: originalul nu mai există din 1940 de când l-au distrus nemții, nu a fost nicicând la noi ci la francezi! Iar grădina era cândva plină de busturi ale unor personalități românești ale artei, culturii, politicii românești, statui desființate de comuniști, doar cea a lui Eminescu fiind refăcută! Asta e și cu unii ghizi, de aceea cred că cel mai bine este să ne informăm înainte de a vizita un obiectiv important.

Merită să alocați puțin timp pentru o vizită la Ateneul Român, turul virtual este foarte bun dar nimic nu poate înlocui senzația pe care o ai intrând în această clădire atunci când nu este prea aglomerată și poți să o admiri în voie, uneori chiar având posibilitatea de a vedea și orga dacă draperia este trasă.