Județul Argeș ar putea fi unul din locurile românești care să atragă un număr mare de turiști, amatori de drumeții montane, de turism religios și istoric dar din păcate nu este suficient promovat, aproape deloc zic eu. Plus că drumurile sunt încă un dezastru. De 20 de ani de când inima mea și a soțului meu s-a lipit iremediabil de muscelele argeșene, drumurile acestui județ au rămas aproape la fel, doar cu unele cârpeli mai mult sau mai puțin serioase.

Anul acesta am vrut să mai vedem o dată câteva locuri renumite din Argeș, printre care și Mânăstirea Corbii de Piatră dar și alte locuri din acea zonă. Așa că iată-ne porniți, într-o dimineață însorită de vară, pe drumul ce duce la Câmpulung Muscel și de acolo spre Curtea de Argeș, spre legendara fântână a lui Manole. La întoarcere am vrut să vedem satul Nucșoara – se zice că cel mai întins sat din țară – și desigur Mânăstirea Corbii de Piatră.

Despre mânăstire, așezare, istorie, legende

Mânăstirea Corbii de Piatră este cunoscută nu atât prin prisma turismului religios, nici n-ar avea cum căci este impropriu numită mânăstire, cât prin aspectul său curios, o îmbinare între opera naturii și opera făcută cu mâna omului. Privită din drum sau mai de departe, practic nu are nimic cu ceea ce s-ar înțeleg drept mânăstire. Este o stâncă imensă, cu peretele din față perfect vertical și cu o nuanță de bej cenușiu plasată ciudat între dealurile domoale și verzi de la bogăția pajiștilor și pădurilor din zonă. Partea din spate este mascată de dâmburile de pământ pe care crește o vegetație bogată. Se poate urca pe această stâncă înaltă de aprox. 30 m și lată de 14.5 m folosind scările de lemn din lateralul ei, pentru a vedea crucea seculară de deasupra și a admira zările. Locul ei pare a nu fi acolo, ca și cum o navă gigantică ar fi aterizat în mijlocul câmpului și ar fi rămas împietrită de trecerea veacurilor, spun cei de la o pensiune din zonă, Valea Doamnei. Și privită de sus, filmată cu drona, este perfect adevărat.

O legendă spune că în această stâncă imensă ar fi mormântul unui jidov / uriaș – am scris despre ei »? – și că alături ar fi fost un jertfelnic, adică un loc de sacrificiu al dacilor, sacrificii în onoarea lui Zamolxis. Se spune că deasupra stâncii arheologii au descoperit urmele cetății dacice Geridava sau Giridava unde ar fi locuit o vreme regele geților, Dromichetes dar din lipsă de fonduri și mai ales de interes, lucrările s-au oprit.

Numele de corbi vine fie de la păsările care-și duc viața prin zonă sau, cel mai probabil, de la călugării care trăiau prin găurile stâncii și pe care localnicii îi numeau corbi căci purtau sutane negre. O altă legendă spune că în zonă este locul de baștină al neamului Corvineștilor, Iancu de Hunedoara, pe al căror blazon se află celebrul corb cu inelul în cioc și asta rezultă și din biografia regelui Matia Corvin scrisă de un cronicar maghiar care spune despre Iancu că s-a născut pe  plaiul numit „al oii”, cea mai frumoasa vale din Valachia Transalpina, unde Corvinii isi aveau obarsia. Plus că în zonă ar fi și câteva ruine, Castelul lui Voicu, tatăl lui Iancu.

O biserică rupestră a fost aici din vremuri foarte vechi, se pare că din sec. I sau II, fiind loc de ascunzătoare pentru creștinii din zonă. Istorii puține și neclare vorbesc și despre biserica catolică ce a fost aici la început de mileniu II susținută de Doamna Clara, soția lui Alexandru Basarab. Abia în anul 1512 a fost atestată documentar, atunci când maica Magdalina din familie bogată de boieri, redeschide lăcașul de cult și înființează aici prima mânăstire de maici de pe teritoriul de azi al Românie, după cum afirmă Nicolae Iorga. Primește hramul Adormirea Maicii Domnului și devine mânăstire domnească fiindu-i închinată domnitorului Neagoe Basarab, înscăunat în același an. Lucrurile se leagă, maica Magdalina fiind mătușa domnitorului. Domnitorul o face mânăstirea metoc al mânăstirii Curtea de Argeș, astfel că beneficia de daniile domnești. De altfel era o perioadă în care ortodoxia Țării Românești avea nevoie de sprijinul material dar și moral al domnitorilor, așa că nici vizita patriarhului Macarie nu a fost întâmplătoare aici.

Arhidiaconul Paul de Alep, pelerin și cronicar ortodox sirian, a vizitat micuțul lăcaș de cult de la Corbii de Piatră prin anul 1658, alături de tatăl său, Patriarhul Macarie al Antiohiei și amintește un episod din viața mânăstirii petrecut înainte de sec. XVI și de maica Magdalina: „mică dar frumoasă, despre care se spune că a fost ascunsă și apoi descoperită de un sfânt eremit căruia i s-a arătat în vis și care venind aici o deschise….”

Afară, sub stâncă, este un spațiu deschis unde se servea masa, adică trapeza mânăstirii și unde se zice că Neagoe Basarab ținea judecățile când vizita lăcașul de cult. Am stat și eu puțin și a fost plăcut sub stâncă, fiind răcoare.

Transformată în mânăstire de călugări, părăsită și iar refăcută de câteva ori, devine biserica obișnuită de mir (pentru sat) prin sec. XVIII când în jurul ei se stabilește un grup de români ortodocși – mai mult de 100 de familii – alungați din Jina, Sibiu, pentru că nu au vrut să treacă la catolicism ori calvinism (așa se explică și costumele populare ardelenești din comuna Corbi dar și serbările comune de azi cu cei din Mărginimea Sibiului). Este cunoscută în istorie perioada când majoritatea bisericilor, mănăstirilor și schiturilor ortodoxe existente în Transilvania – mai mult de 150 – au fost distruse prin bombardare sau incendiate, din ordinul generalului Nicolaei Adolf Bukow, mâna dreaptă a împărătesei Austriei, Maria Tereza. 

Biserica este săpată în stâncă. Avea o intrare extrem de scundă – sub 1 m – tocmai pentru a nu fi observată și prin care se intra de-a bușilea. Ca particularitate specifică bisericilor bizantine este existența a două altare funcționale ce cândva au fost despărțite de un perete. Ambele erau ortodoxe, după moda religiei bizantine de la început de mileniu, două hramuri separate. Zidul despărțitor s-a demolat, acum este un singur altar. Doar la noi această bisericuță și la bulgari două lăcașuri cu câte două altare ortodoxe, s-au mai păstrat.

Unicat în românia este și pictura pe piatra de la catapeteasmă, atât cât se mai vede. Pictura este mai veche de anul 1512 și nu a fost refăcută niciodată în întregime. Acum este mâncată de umezeala din interior. Din păcate nimeni nu face nimic, nici proprietarul, adică biserica dar nici ministerul culturii. Impresionante sunt icoanele pe lemn ce au răzbătut secole în naosul fără geamuri și încă rezistă condițiilor vitrege dar ceva mai blânde de când s-au montat sticlele ce se spune că iarna țin temperatura peste limita de îngheț.

Când au venit românii din Jina, biserica a fost resfințită și primește al doilea hram, Sf. Petru și Pavel. Astăzi biserica este proprietate a Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, căci a insistat și a obținut, cum altfel, ca să primească prin donație de la comună aceste terenuri foarte valoroase. Dar nu a făcut nimic pentru refacerea picturii și crearea unor condiții speciale pentru ca mucegaiul să nu înainteze în pereți și catapeteasmă. A, totuși au făcut ceva: un paraclis mai depărtat și câteva chilii pentru preoții care slujesc la Corbii de Piatră la 29 iunie și la câteva liturghii!  Desi adaposteste cea mai veche pictura murala din tara, biserica ortodoxa care o are in stapanire nu doreste sa o includa pe lista monumentelor protejate de UNESCO. Gaseste tot felul de scuze ridicole pentru a lasa acest loc prada degradarii. Totusi, aceeasi biserica, a gasit bani pentru a construi o vila de lux cu termopane pentru cei 2 calugari care locuiesc aici. Banii credinciosilor se duc pe placerile mai marilor bisericii si ale calugarilor si nu pe reparatii si intretinere, spunea acum câțiva ani Butterfly pe un forum de impresii turistice. Mare dreptate avea! În schimb paraclisul minuscul din lemn și prevăzut cu o minusculă clopotniță, vechi de peste 130 de ani, aflat imediat după intrare, pe stânga, stă să cadă…. E bine totuși că biserica și-a mărit averea cu un teren valoros! Cu timpul poate obține dreptul de proprietate și asupra Căsuței albastre.

Casa albastră și uriașul pietrificat

Câțiva pași mai departe de Mânăstirea Corbii de Piatră este o curte mare mărginită de stânci și o căsuță cu ziduri văruite în albastru. Acolo s-a născut și a trăit mama Uța, proprietara terenului mărginit de stânca de gresie pe care se află cascada (un izvor care se scurge de sus precum o cascadă) și trupul pietrificat al ultimului uriaș ce a trăit pe aici, Maximus. Cândva Mama Uța spunea turiștilor care-i intrau în curte că bunicul ei îi povestea despre copiii uriași care se jucau pe stânca de deasupra și despre neamul acestora care a dispărut brusc și misterios dar ale căror oseminte apar din când în când. Se poate vizita curtea încă gratis, casa nu dar am găsit o ferestruică ce se putea deschide și am aruncat o privire într-una din cele două camere țărănești. Casa e șubredă, calci cu grijă prin cerdacul înclinat bine într-o parte și cu teama de a nu se rupe scândura sub pași.

Ne-a surprins aspectul neîngrijit, lemnele ce ascundeau o parte din stâncă, faptul că nu era nimeni care să ne povestească ceva despre zidurile miraculoase de gresie, despre curtea și casa mamei Uța. Că turiștii veneau și plecau, destui în această vară păcătoasă! Casa înțeleg că este proprietatea privată a fiicei Mamei Uța. Și curtea cu pietre miraculoase este încă poprietate a fiiceii. Curtea cu gresiile ei teribile este o comoară uriașă săpată cândva de arheologii care au găsit urmele civilizațiilor ce au locuit aici încă din neolitic.

Pentru ca misterul acestei biserici să fie și mai adânc, se spune că prin anii 1960, când se săpa unul din mormintele de pe panta din fața bisericii, s-a descoperit un obiect oval de peste 5 kg. Era de fapt un meteorit prelucrat și acoperit cu bronz pe suprafața căruia erau inscripționate ceva mesaje și o hartă, după cum au stabilit cercetătorii bucureșteni. Astăzi piatra e dispărută, a rămas doar o fotografie neclară la Corbii de Piatră. Și desigur multe semne de întrebare, știut fiind că astfel de pietre, meteoriții, erau în toate culturile lumii obiecte valoroase, sacre (piatra neagră din Kaaba, Mecca, mărgelele de fier meteoric găsite într-un cimitir egiptean vechi de 7 milenii, lama pumnalului lui Tutankamon, etc.).

Pentru un turist obișnuit să bifeze cât mai multe locuri pe o listă de vacanță, stâncile de gresie au măreția lor, pietrele de sacrificii umane ale dacilor crează senzație și desigur zâmbete de neîncredere la vederea acelor rămășițe dintr-un trup de uriaș pietrificat în stânca sub care Mama Uța avea acareturile. Eu aș fi stat mai mult printre acele pietre să caut zvasticile atemporale, semnele ciudate, să meditez puțin la găurile, puține, în care cândva stăteau corbii (călugării dar și păsările), la puțul adânc și perfect circular săpat în stâncă ce probabil cândva era rezervor de apă și în care azi turiștii aruncă, din neștiință, bani. Și mi-ar fi plăcut să văd cum apa se scurge pe peretele stâncii, la cascadă, doar că izvorul și seceta ultimei săptămâni au secat-o. Poate altă dată.

De-a lungul timpului au apărut numeroase legende despre Mânăstirea rupestră Corbii de Piatră, cum că ea ar face parte dintr-un triunghi echilateral alături de celelalte două mânăstiri rupestre din județul Argeș, Cetățuia Negru Vodă »? și Nămăiești. Doar că laturile triunghiului nu sunt deloc egale. Dar istoria și numeroasele legende vechi le aduc cumva într-o legătură tainică, necunoscută nouă, oamenilor moderni ai mileniului III.

Accesul la Mânăstirea Corbii de Piatră este pe drumului national DN 73C, ce leagă Curtea de Argeș de Câmpulung Muscel până la localitatea  Domnești, unde este o ramificație, drumul judetean 731 către Nucșoara. Pe acest drum este indicatorul către mânăstire, comuna Corbi, satul Jgheaburi. La obiectiv nu există parcare dar se poate opri undeva pe uliță. Vizitarea este gratuită.

Vacanțe minunate să aveți!