L’amour est enfant de Bohême,

Il n’a jamais, jamais connu de loi….

Relația de cuplu între mit literar și realitate, adâncă temă ! Coincidență sau nu, când la poarta mea  a venit curierul cu o carte cadou, Jurnalul Aurorei Serafim scris de Sidonia Drăgușanu, vocea  Mariei Callas îmi răscolea simțurile.  Întâmplător sau nu, două femei care în viața lor au iubit cu patimă dar au fost ignorate, să se întâlnească undeva în sufletul meu.  Eram pregătită să recitesc cartea primită dar n-am putut opri cd-ul care repeta într-una Stranie pasăre e amorul….

Sub vraja ariei m-am aplecat spre carte să o frunzăresc. O mai citisem cândva.  Dar chipuri din anii trecuți, din viața mea reală au năvălit din cotloanele memoriei. Femeia din mine a încercat să înțeleagă de-a lungul vieții miracolul legăturii dintre bărbat și femeie, a certurilor, a iubirilor pătimașe urmate de ură, de teamă, de fugă. Am ales din toate acele chipuri un fel de icoană, figura unei profesoare din liceu și a iubitului ei, poet. Oameni prea frumoși fizic și o iubire pătimașă, distrugătoare ca focul grecesc. Era pe vremea comuniștilor așa că dragostea lor bolnavă n-a fost văzută bine, ambii fiind căsătoriți. Ambii au ajuns la divorț. Doar că focul lor a ars cât a avut aer. Apoi au venit dramele. Însărcinată, bătută de iubit, luat carnetul de partid, fluierată de elevii care înainte o adorau, repudiată de restul profesoarelor dintre care unele aveau și ele aventuri tăinuite, Ana noastră a fost mutată la o școală sătească. S-a înconjurat de copii și a ignorat bârfitoarele satului care aflaseră povestea. Visul ei era copilul zămislit pe pragul ușii raiului care nu s-a mai deschis apoi.  Într-o seară de iarnă a născut în odăița ei, ajutată de o femeie milostivă care a chemat singurul doctor din sat, veterinarul ! După câteva zile Ana avea să afle că fiul ei are un tată, același veterinar ! Omul suferise enorm dintr-o dragoste și a înțeles problema Anei fără ca ea să-i ceară ajutorul: un copil fără tată în acte în acei ani era o dramă. Pentru copil. Doi oameni singuri și-au închis într-un colț de suflet marile și unicele lor amoruri și au înconjurat cu dragoste plăpânda ființă ce peste ani ar putea să sufere aceeași dramă de veacuri a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Au reluat cu greu, sunt sigură, abecedarul eternei atracții fizice dintre el  și ea, au dat scântei  amnarului și încet sufletele s-au încălzit și ele.

Povestea aceasta m-a marcat. Am avut-o mereu în minte, mai ales după ce m-am căsătorit și mi-am creionat visele. M-am ferit de ispite oricât de fierbinți și aurite erau.

Peste ani m-am întâlnit cu Ana pe treptele metroului. Era frumoasă și acum, frumusețea aceia care nu ține nici de ruj și nici de tocuri cui, era misterioasa  frumusețe a inimii. Ținea de mână un bărbat cu păr grizonat și pe care-l privea cu duioșie iar el părea parte din ea. Am vorbit, veniseră să-l vadă pe unicul lor copil, student !! Era lumină și multă căldură în jurul lor, cea a unor suflete care sunt sigură că nu și-au uitat cele mai înflăcărate patimi, de dincolo de rațiune dar care au reușit să găsească împlinirea în cuplu. Moirele le-au ținut partea !

M-am gândit la nodul destinului Anei, cumva pe aproape de al Aurorei Serafim. Nodurile mele au fost mult mai simple, mai puțin dramatice, ca o haină de vară ce s-a udat puțin de la ploaia scurtă dar pe care soarele a uscat-o rapid.  Într-un întreg cu același bărbat de mulți ani, am avut și eu momente de cumpănă că doar adevărat a grăit Fritz Kuenkel :  

„Căsnicia este “nodul destinului”, în care se înnoadă rațional firele a două vieți, chiar acolo unde nu mai suntem capabili să înțelegem această rațiune. ” 

Mă aplec spre jurnalul Aurorei Serafim. Femei și destine ! Parcă aș pune față în față aceste femei cu experiența mea de viață. Oare ar spune aceleași povești ?! Ar fi sincere ?! Ar putea vorbi de bărbații care le doresc doar carnal sau poate le cuprind în toată splendoarea fizică și spirituală a sexului slab ?! Ar privi cu nepăsare cele mai norocoase spre cele lovite de soartă ?! Aș putea eu să le înțeleg pe fiecare, să le pătrund bucuriile împlinirii în cuplu, viața de huzur pe seama câte unui bărbat înrobit simțurilor sau groaza, fuga de această legătură femeie-bărbat pentru a cărei operă miraculoasă   nu putem acuza pe nimeni ?! Oare ce simt bărbații în legăturile lor cu femei delicate, cu femei dominatoare, cu profitoarele ?! Ca femeie încerc să înțeleg tainele dintr-un cuplu și continui să cred că suntem dependente de soartă, că fiecare avem o altă chimie care ne face sclave sau dictatoare, îngeri sau demoni în fața celui cu care împărțim o bucățică de viață. Și nu știu cum se face dar rar se întâlnesc doi îngeri, e dovedit, contrariile se atrag.

Rar o femeie are puterea spirituală de a accepta durerea unei iubiri neîmpărtășite, unei relații uneori reci, alteori brutale. Să fii prieten cu partenerul de cuplu?!  Peste toate, femeia adevărată are puterea să treacă, chiar dacă la sfârșitul zilei își pune masca zâmbetului pe noptieră și trăiește drama neîmplinirii. Dacă este un mit literar despre relația de cuplu? Nu cred, în fiecare personaj este împlinirea, neîmplinirea sau visul autorului așa cum l-a văzut, declarat prin eroină sau doar l-a intuit. E mai ușor să pui pe hârtie, cred eu, drama altuia, suferi ori te bucuri pentru el. Poate este idealul, este speranța pe care din demnitate ca autor nu o scrii pe toate gardurile că ar fi a ta. În poveștile autorilor este ascunsă însă spovedania suferinței, a iubirii împărtășite sau a idealului de neatins.

La amurg toate femeile știu că au luptat pentru viața în doi, sunt împăcate cumva. Sidi chiar dacă mariajul nu i-a mers, ar fi avut puterea să spună precum Piaf :

Non, rien de rien, non, je ne regrette rien

Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal….

Articol scris pentru proba nr. 10 . Spring SuperBlog 2019

Poze preluate de pe www.sidonia.ro și poza reprezentativă de pe Pixabay