…..Va fi fără doar şi poate prima construcţie din lume care va fi supusă unei asemeni transformări. Nu credea că va putea scoate din ea duhul creştinismului, totuşi spera să facă acolo prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii…..”  Ismail Kadare,  „Biserica Sfânta Sofia”

Arhitectul militar Kaur, erou al poveştii lui Kadare, a fost fascinat de Hagia Sofia – Sfănta Înţelepciune, biserica creştină a Constantinopolului şi a reuşit, forţat de sultanul cuceritor să facă din măreţul lăcaş de cult bizantin o moscheie. Dar la care nu s-au pierdut tainele iniţiale, creștine. Este o poveste, poate undeva are şi iz  de legendă dar legendele au mereu un sâmbure de adevăr. Cea considerată de mulţi ca a opta minune a lumii, impresionează şi azi prin măreţia ei dar şi prin mistere. Şi pe mine m-a fascinat şi încă scormonesc după poveştile ei tainice.

10 iulie 2020:

„S-a decis că Sfânta Sofia va fi plasată sub administrarea Diyanet (Autoritatea pentru afaceri religioase) şi va fi redeschisă rugăciunilor”/  preşedintele Erdogan / Twitter. Schimbarea s-a produs după ce președintele Erdogan a semnat azi 10 iulie 2020 un decret care permite schimbarea Aya Sofia din muzeu în moschee. Totul de fapt era pregătit de mult timp căci covorul de 7000 mp este gata să fie desfășurat în Aya Sophia. UNESCO a declarat că va regândi statutul clădirii. Erdogan a spus că intenționează să redeschidă Hagia Sofia pentru rugăciune după o pauză de 86 de ani vineri, 24 iulie 2020, odată cu rugăciunea de vineri.

A promis însă că nimic din semnele creștine ce sunt expuse nu vor dispare, doar aceste fresce vor fi acoperite cu perdele în timpul slujbelor musulmane. Vizitarea se va face după regulile de vizitare a oricărei moschei, adică gratuit, în ținuta impusă de religia musulmană și în afara orelor când sunt slujbe.

          Un loc ce a servit drept biserică de rit creștin ortodox timp de 916 ani, considerată încă de la începuturile ei o adevărată minune a arhitecturii și artei, a fost apoi 482 de ani moscheie principală în care s-au rugat sultanii otomani și 82 de ani muzeu liber, este azi  un loc unde nu poți intra doar să vezi niște ziduri și ce o mai fi pe acolo. Îți trebuiesc ceva cunoștințe. Am încercat și eu să aflu cât mai multe date, deși unele scrise chiar pe pagini autorizate se bat cap în cap dar atunci când am pășit spre intrare în Aya Sofia din Istanbul, în mare știam la ce să mă opresc și să privesc mai mult. Ei bine, ajunsă acolo am uitat ce-mi propusesem să privesc mai atent, uimirea a fost imensă. Noroc cu Selma, ghida care ne-a povestit atât de mult, astfel că unele informații le-am pierdut, au rămas acolo, prinse între razele de lumină ce se încrucișau pe deasupra noastră..

Şi totuşi după secole când crucea nu a mai avut voie aici, se pare că în acest lăcaş de cult s-a ţinut acum cam un secol, o liturghie creştină! Vă spun povestea la sfârşit.

Am trecut cu bine  de filtrul de securitate, am ajuns în curte, am ascultat ce ne-a mai povestit Selma admirând zidurile vechi și resturile de construcţii bizantine, apoi am intrat în interior.

Exteriorul

Afară aflu că biserica nu s-a construit cu schele ci au folosit o metodă egipteană, adică pe măsură ce zidurile se înălțau, se ridica lipită de ele o movilă de pământ pe care se putea sta în voie. Când a fost ridicată toată construcția și cupola terminată, pământul se îndepărta treptat, pe măsură ce se finisa exteriorul, de sus în jos. Zidurile groase de piatră te fac să te gândești cu uimire cum rezistă de atât amar de vreme, comparând-o cu multe din clădirile zilelor noastre ce arată jalnic încă din primii ani. Dar și grosimea zidurilor are o poveste: pentru că lucrarea inițială s-a făcut în mare viteză, împăratul era bătrân și o dorea cât mai repede gata, mortarul n-a fost lăsat suficient să se usuce și atunci zidurile se înclinau sub greutatea cupolei, așa au trebuit stabilizate prin adăugare de alte materiale şi chiar contraforturi. Culorile de cărămiziu și crem sunt cele pe care le-a căpătat biserica la renovarea fraților Fossati în sec. XIX. Prin curte n-am avut timp să stăm mult, când mergi cu grupul trebuie să te ții de programul impus, așa că n-am vizitat mormintele sultanilor şi familiilor lor. La următoarea vizită voi face un popas şi acolo căci două dintre clădiri poartă semnătura arhitectului Sinan. Am văzut doar câteva resturi de piatră din vechile biserici, un loc cu fundație veche decopertată dar Selma ne spunea că tainele sunt sub biserică iar acolo nu se va săpa de teamă de a nu-i afecta rezistența.

Muvakkithane

Trecerea spre intrarea în biserică se face pe lângă o clădire ce azi este folosită de administraţie dar ea a fost Muvakkithane, Camera timpului, adică încăperea cu ceasuri ce se vedeau de afară pentru a şti credincioşii când se apropie ora de slujbă. Tot aici era locul muvakkithului, cel ce calcula timpii când trebuie să se ţină cele cinci slujbe şi tot el întocmea horoscopul, o treabă foarte importantă, grea şi cu multe riscuri pentru el dacă nu se potrivea prezicerea cu realitatea.  Fântâna de lângă Camera timpului este din sec. XVIII şi este una din cele mai frumoase din Istanbul. Tema decorativă este laleaua,  floarea lui Alah iar apa este amintită printr-un text drept element primordial :   Am creat totul de la apă.

Interiorul

Am intrat cu ceva emoție în lăcaș. Prima dată nici n-am observat porțile mari de aramă, îmi dorisem atât de mult să văd interiorul despre care citisem descrieri, istorii, legende, Selma ne povestise deja câte ceva, așa că după ce m-am dezmeticit m-am întors la uși în exterior să văd crucile. Nu mai sunt, au dispărut de mult dar nu de tot, mărturia a rămas sub forma unor bare verticale căci otomanii au distrus doar brațele laterale ale crucilor. Dar mărturia credinței există dacă știi unde să o cauți.

Vestibulul Războinicilor

Deasupra intrării, la Ușa Frumoasă, este fresca Fecioarei cu Pruncul, flancată de împăratul Constantin cu macheta cetății Constantinopol în mâini și de cealaltă parte Iustinian cu biserica Sf. Sofia. Fresca aceasta când intri o ai în față, doar să-ți ridici privirea spre ea. Când ieși din Sf. Sofia nu poți s-o observi, rămâne cumva în spate dar organizatorii muzeului au găsit soluția, o oglindă deasupra porților așezată astfel încât fresca apare în toată măreția ei.  Datată sec. X ea a fost descoperită și restaurată de Fossati în 1848. Calea acesta de trecere destul de micuță, cu tavanul boltit și pictat floral, s-a numit “vestibulul războinicilor” pentru că aici aşteptau gărzile împăratului cât acesta era în biserică. Aflăm de la ghid că în vechime biserica a avut mult mai multe intrări, fiecare cu rolul ei, toate impresionante. La hotel seara am căutat pe net și am găsit câteva filmulețe cu reconstituirile bisericii imperiale pe calculator.

    

      Naosul

Naosul  Odată ajuns în ceea ce cândva era naosul bisericii, te simți copleșit de imensitatea lui dar fără nici un pic de teamă, nu am avut sentimentul pe care-l am în alte clădiri vechi uriașe. Parcă o știi de ieri, de aievea. Este împărțită în trei nave, una mare pe mijloc și două laterale, deasupra acestora fiind balcoanele sau galeria care în timpul bizantinilor era rezervată femeilor, Ginaeceum  sau Matronaeum. Pe una din galerii, o piatră verde indică locul unde stătea împărăteasa și suita ei. Nava centrală era doar pentru împărat și suita lui masculină  iar navele laterale pentru bărbații de rând. După ce mă obișnuiesc cu spațiul și lumina plăcută, după ce ascultăm iar poveștile Selmei, mă îndrept spre locul unde cândva era altarul creștin, azi este oarecum pe aceeași poziție Mihrabul. Sincer, n-am simțit nici adorație dar nici mânie, a fost doar acel panta rhei fără de care evoluția umană n-ar fi existat.

Cupola este cea care atrage ca un loc magic. De fapt este marea cupolă centrală, înconjurată de două semicupole și alte șase cupole mici. La data construcției, în sec. VI, era cea mai înaltă cupolă de biserică din lume, doar Catedrala Sf Petru de la Vatican a depășit-o dar 1000 de ani mai apoi. Cupola centrală a bisericii, cu un diametru de aprox. 31 m, nu este cea originală. Aceea s-a prăbușit la câțiva ani de la construcție, în timpul unui cutremur. Cea pe care o vedem acum este din anul 989 când s-a găsit modul de a o face rezistentă, curbând-o și înălțând-o cu 7 m, zic unele documente, altele doar cu 2.5 m față de cea veche, plus că materialul din care a fost refăcută este din insula Rhodos, cărămizi din material poros și foarte ușor dar rezistent. Atunci au apărut acele 40 de ferestre, număr ales cu grijă căci sunt cele 40 de zile de post ale lui Isus pe muntele Carantaniei (quarantana, patruzeci). Se spune în cronici că atunci când era biserică creștină, în interior totul era din aur masiv, argint și din marmură albă sau în culori luminoase iar lămpile și lumânările care ardeau tot timpul, luminau prin ferestre până departe pe mare, astfel că marinarii o foloseau drept far.
Mimar Sinan a avut și el de lucru aici, a adăugat minarete și elemente de susținere în plus și pe exterior a înconjurat cupola cu un alt zid de susținere. Dar nici calculele celui mai mare arhitect al acelor timpuri n-au putut face reparațiile perfecte. Dacă vă uitați atent la cupolă, observați că jumătățile nu se îmbină perfect, diametrele ei sunt diferite căci cercul nu este perfect, diferența este cam de 1 m. E drept că dacă nu ne spunea draga noastră ghidă Selma, nu aveam de unde ști, n-am întâlnit această informație în nici un material citit și cred că la abundența de imagini și trăiri pe care le ai în acest lăcaș, chiar n-am fi observat nici unul din grup.
Cupola astăzi are un text din Coran, “
Alah este lumina Raiului şi Pământuluii” iar în cele 4 colțuri sunt serafimii, cei mai apropiați îngeri de Dumnezeu, cei care au trei perechi de aripi: doi sunt lucrați în mozaic și doi refăcuți în frescă. Cât timp lăcașul a funcționat ca moschee, serafimii aveau fețele acoperite cu câte o stea de metal, aceasta s-a scos la renovarea din 2009. Ce este mai important pentru noi creștinii, fresca cupolei cu Isus Pantocrator înconjurat de sfinți și îngeri, se află sub textul coranic și nu sunt șanse să fie recuperată decât dacă lăcașul ar reveni cultului inițial, ceea ce e doar un vis irealizabil.
Din vârful cupolei, în perioada ei de maximă bogăție, atârna o cruce mare de aur masiv prinsă cu un fir subțire metalic care, în anumite momente ale zilei, după cum veneau razele de lumină, nu se vedea, astfel că se crea iluzia plutirii crucii.

             Mihrabul pe care l-am văzut este lucrat în sec. XIX, în timpul renovării conduse de frații Fossati, este din marmură cu decorații de frunze de acant aurite și străjuit de două sfeșnice mari de bronz aduse ca pradă de război de Suleiman Magnificul după bătălia de la Mohacs, Ungaria, din castelul regelui maghiar.

Biserica în vremea bizantinilor, a avut multe decoruri valoroase aduse din temple foarte vechi sau din palatele regilor de pe tot cuprinsul imperiului, multe din acestea sunt acum în biserici catolice la Veneția. Dacă vreți mai multe date de construcție, ani sau locuri de unde au provenit materialele, Wikipedia are un articol excelent.

Minbarul, echivalentul amvonului lăcașurilor creștine, este în stânga și pot spune că l-am admirat. O frumoasă lucrare de marmură albă din sec. XVI care a fost restaurată minunat.

Locul muezinilor este și el lucrat elegant și destul de mare, semn că aici, când era moscheie, numărul cântăreților a fost și el mare.

Omphalion, „buricul” pe grecește, este locul unde stăteau la încoronare împărații bizantini. Este un cerc mare înconjurat de altele mai mici și divers colorate, toate încadrate într-un pătrat marcat pe marmura podelei. Ca poziție este în fața zonei centrale unde altă dată era altarul.

Loja sultanului, așa cum este astăzi, a fost proiectată în sec. XIX de frații Fossati, o “cușcă” hexagonală de marmură albă pe alocuri aurită, lucrată în grilaj, cu elemente de lemn scump și care-i permitea sultanului să se roage fără a fi văzut, deși legile islamice spun că toți oamenii sunt egali în templul lor.



Panourile caligrafice rotunde   de 7.5 m diametru ce atârnă din loc în loc în naos, au pe ele nume importante caligrafiate în aur, numele lui Alah, Mohamed, cei patru califi ai islamului și cei doi nepoți ai lui Mohamed. Ele sunt din sec. XIX de la restaurare și sunt scrise de cel mai bun caligraf turc al vremii. Alte caligrafii specifice, pe panouri dreptunghiulare sau pătrate, redau semnăturile sultanilor și sure din Coran – dacă ați văzut vizita papei Francisc, i se explica o astfel de semnătură / tuğra, specifică sultanilor otomani și care are în liniile ei o grămadă de informații despre acesta.

Cele mai importante tuğra din Aya Sofia: stânga profetul Muhammad /Mahomed, centru Allah și stânga Abu Bakr

          
Deisis – Rugăciunea este una din cele mai frumoase fresce ale lăcașului. Îl reprezintă pe Isus ca pe dreptul judecător, așa cum scria pe o pagină românească, de fapt cuvintele părintelui Bartolomeu Anania:

ochii lui Isus sunt aceia ai Judecătorului. Nu au nici asprime în ei, nici blândeţe ci doar lucirea oţelului care n-a devenit încă secure. Dacă pătruns de ei vei fi înfiorat de teamă, nu ei ţi-o inspiră ci propria ta goliciune lăuntrică. Gura în schimb inspiră o imensă tristeţe. E o tristeţe amară, dureroasă, ca o aripă de vultur căzută-n furtună…. mâna, o mână care binecuvântează iertând. Gestul pluteşte în văzduh adiat de milă.E mila ce se revarsă de alături, din făptura Maicii Domnului.

DeisisRugăciunea

Aceste cuvinte sublime exprimă însăși chintesența icoanei. Cei care ați văzut-o, înțelegeți ce spun. Părintele Anania explica ce înseamnă deisis, rugăciune în limbajul bisericesc grec dar nu orice rugăciune, doar aceea pe care cineva o face pentru altul iar aici Maica Domnului se roagă Fiului, simbol că Rugăciunea puternică poate schimba chiar planurile lui Dumnezeu!! Fresca aceasta de o cromatică excepțională, a fost salvată de la distrugere în ultimii ani când un paznic a fost prins desfăcând plăcuțele de aur pentru a le vinde vizitatorilor. Aparținând se pare sec. XIII, este considerată de experți ca printre cele mai reușite mozaicuri ale Renașterii bizantine, chipul lui Isus, al Mamei și al lui Ioan Botezătorul sunt realizate după toate canoanele artei bisericești. A fost realizat acest mozaic după revenirea bisericii la cultul ortodox, adică după retragerea cruciaților care au făcut aici biserica lor în cultul romano-catolic.

Deisis sunt multe icoane răspândite prin lume, toate cu același simbol, judecătorul Isus ce se înduplecă la rugămințile Mamei și-l ia ca martor al iertării pe Ioan Botezătorul. Se spune că acestea sunt icoanele celor ce plecau la război și călătorii primejdioase, pentru că rugăciunea curată îi apăra pe confrați de rele.

Fresca Fecioarei șezând pe tronul decorat cu pietre prețioase și arătând credincioșilor pe fiul său Isus este apreciată chiar de muzeografii turci la modul excepțional. Ea se află pe o absidă, în partea centrală a cupolei, deasupra locului unde altă dată era altarul și unde documentele spun că inițial era o mare cruce. Este o frescă impresionantă prin compoziția ei și prin materialele din care a fost lucrată. Atât Isus cât și fondul sunt de foiță de aur, ceea ce dă impresia de multă lumină, de pace divină. Asupra creatorului acestei fresce, cât și a momentului când a fost lucrată, circulă multe povești dintre care nu știi ce să alegi, nici chiar specialiștii nu au căzut de acord asupra unei perioade anume, între sfârșit de sec. IX și sec. XII. Fresca, înainte de deteriorare, avea arhanghelii de o parte și alta a Fecioarei.


Poarta Împăratului  este cea mai mare ușă a clădirii – 7 m – și pe aici nu intra decât împăratul și suita sa. Este lucrată din lemn de stejar și acoperită cu plăci de bronz și este una din cele mai vechi, sec. VI. Una din legende spune că a fost făcută din lemnul Arcei lui Noe și cronicile amintesc de un împărat bizantin ce a plecat să caute arca prin munții Turciei, (pe la sfârșit de sec. XX, o echipă multinațională de specialiști, a declarat că epava găsită în munții Urartru, biblicii Ararat din estul Turciei, este Arca lui Noe, precizia fiind de 99,9 %!). Deasupra acestei uși este mozaicul Isus Pantokrator ce ține în mână o carte pe care este scris “Pace vouă, eu sunt lumina lumii”. Isus este flancat de Fecioară și arhanghelul Gabriel iar la picioare este un împărat ce-și cere iertare pentru viața lui păcătoasă.

Uşa frumoasă, este cea care delimitează pronaosul și face legătura cu exteriorul prin Vestibulul Războinicilor (locul unde stăteau soldaţii gărzii împăratului cât acesta era la slujbă). Are frumoase lucrături în bronz și a fost datată de specialiști ca aparținând sec. II, ea fiind adusă dintr-un vechi templu păgân din Tars prin sec. IX. Cea de acum este o imitaţie destul de nereuşită.  

Poarta Paradisului şi Infernului sau Uşa de marmură delimitează spațiul ce era rezervat consiliilor, Sf. Sofia fiind de la început biserică imperială și sediul Patriarhiei Constantinopolului. În spatele ei era o cameră unde împăratul avea hainele de ceremonie pentru slujbe și unde se schimba. Tot aici s-au ținut sinoadele. Ornamentele de pe zidul de marmură sunt de fapt copii parțiale ale hotărârilor luate de clerici și care se puneau pe zidurile exterioare ale bisericii.

Galeriile în potcoavă  se pot aborda urcând pe un coridor în pantă, destul de abrupt, pietruit și puțin luminat. De acolo însă, privind în nava mare a bisericii, ai un mic șoc, vezi furnicile umane de jos! Plus că de-a lungul galeriilor mai sunt câteva lucruri interesante, nu multe dar atât expun turcii. Printre ele, coloana cu amprenta palmei Fecioarei sau a lui Iustinian, scrierea unui soldat, viking se pare, “Halvdan a fost aici”, alte variante ale vaselor imense din marmură aduse din Pergam și care azi sunt vase de ablațiune, apoi piatra de mormânt a comandantului cruciaților Henrico Dandolo, dogele Veneției și cel care a ordonat jefuirea groaznică a bisericii, mort în 1205 la vârsta de 70 ani. Nu în ultimul rând Coloana Umedă –Dilek Sütunu , acel loc unde turiștii mai fac coadă pentru a introduce degetul gros al mâinii și al roti într-o gaură umedă ce se spune are proprietăți curative! Sau pur și simplu au o dorință de îndeplinit! N-am încercat dar cei ce n-au rezistat ispitei din grupul cu care am fost, au speranțe mari! Legenda pornește de la Iustinian, primul “vindecat” oficial dar nu uită să amintescă şi de groaznicele dureri de cap pe care le-a avut sultanul la prima slujbă  şi care, se zice au trecut doar când şi-a atins fruntea de piatra rece.

Puțină istorie

Solomon, te-am învins!

Pe locul unde s-a ridicat prima biserică de lemn, Megalo Ekklesia în sec. IV, a fost un templu al zeiței Artemis. Constantin cel Mare a ridicat această primă biserică de lemn care a ars în întregime după 54 de ani. Teodosie al II-lea ridică imediat alta, mai mare și ceva mai solidă dar și aceasta este distrusă de rebelii Nika în 532. În același an împăratul Iustinian I începe lucrările la noua biserică, cea de azi și în mai puțin de șase ani ridică această construcție uriașă pe care o numește Aya Sophia, Sfânta Înțelepciune, unul din atributele Sfintei Treimi. Părintele Calciu Dumitreasa, într-o omilie spune că Dumnezeu a atribuit Sfintei Treimi: Sophia / Înțelepciunea divină, Irini / Pacea divină și Dynamis / Puterea divină. Legenda spune că atât de frumoasă și bogat decorată a fost biserica când s-a oficiat pria slujbă, în anul 537, încât Iustinian I a exclamat: Solomon, te-am învins!

După Iustinian, biserica aceasta creștină, de o măreție și bogăție exagerată, cu obiecte grele de marmură de toate culorile și nuanțele – unii zic cam 60 nuanțe, marmură verde din regiunea Tesalia din Grecia, marmură albă din Marmara, marmură roz din Synada, marmură galbenă din Africa, marmură neagră din Pirinei, pietre negre din regiunea Bosfor, metale rare și pietre prețioase provenite din cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, cu o sută de coloane elenistice de la templul zeiței Artemis din Efesa cunoscut perioadele grele ale iconoclasmului. Atunci icoanele au fost distruse, bisericilor le era interzisă reprezentarea unui chip uman. Apoi s-a revenit dar biserica avea să fie jefuită și pângărită de cruciații sec. XII -XIII care au cărat în Italia iconostasul de argint, aurul frescelor, icoanelor și obiectelor liturgice, hainele de slujbă bogat împodobite cu pietre prețioase și fir de aur, aproape tot ce se putea lua de acolo, chiar au ucis preoții și violat credincioasele ortodoxe. Iar în altar se spune că au împlinit una din profețiile Apocalipsei, căci au adus prostituate care au băut din potirul sfânt stând pe tronul patriarhului, asta deși cruciații venețieni și franci numiseră Sf. Sofia biserica lor.

Scurta revenire la ortodocși după ce a scăpat din mâinile cruciaților catolici, nu a fost de ajuns pentru a i se reda strălucirea, Constantinopolul sărăcise mult. Și ultima lovitură, ocuparea ei de soldații sultanului Mohammed al II-lea Cuceritorul în 1453, urmată de câteva sute de ani când aici se oficiau doar slujbe islamice. Dar trebuie să recunoaștem că Mehmet al II-lea nu a lăsat catedrala să fie jefuită de soldați, conform tradiției, ci uimit de frumusețea ei a transformat-o în moschee, nu s-a legat de mozaicurile creștine care abia în 1750 au fost acoperite cu un strat de gips, ba mai mult, Mehmet și-a construit palatul alături.

Cum știți, M. K. Atatürk o declară muzeu în anul 1934 – „să o ofere umanităţii” cerând ca frescele să fie scoase la lumină, să devină un loc care să dovedească toleranța religioasă. Însă de puțin timp “muzeul” Sf. Sofia are un imam și surele Coranului se aud cu diferite ocazii, doar pentru aleși, la fel și cântecul muezinului în minaret.

Legenda dispariției Potirului și a lui Constantin


Se spune că împăratul Constantin al XI-lea a fost ucis atunci când s-a dat ultima bătălie, cea în care turcii au cucerit orașul, o variantă. El a luptat luni de zile cu puținii lui oșteni împotriva puhoiului otoman de 15 ori mai numeros. Au ținut piept otomanilor până când aceștia au descoperit un zid mai distrus din perioadele când cetatea a fost atacată de creștinii cruciați și aici, într-o dimineață de marţi de la sfârşitul lunii  mai 1453, pe o ceață densă au pătruns în oraș ienicerii și apoi la porțile bisericii unde se ținea liturghia (sunt nenumărate legende legate de fenomenele meteo prevestitoare). Împăratul a luptat alături de ostașii lui până a fost omorât, spun cronicile. Legenda spune însă că el s-a retras în biserică atunci când a fost rănit. Aici au intrat și turcii și miracolul s-a produs, cei doi preoți au luat Potirul cu Sângele Mântuitorului și tava cu anafură / trupul, zidul de răsărit s-a deschis și un înger i-a tras acolo împreună cu împăratul, transformându-i în statui de piatră. Apoi în biserică și în cetate a fost prăpădul soldaților cărora sultanul le asigura, după legea otomană, trei zile de jaf, violuri, distrugeri, după care cetatea se liniștea sub noii stăpânitori și noi legi.

Oamenii locului sperau să-i scape cineva de turci, să pună la loc crucea pe cupola bisericii și ei să se roage pentru a se deschide zidurile și a le ieși preoții și împăratul. Visul lor nu s-a împlinit nici azi și nici nu se întrevede ceva. Dar! Mereu este ceva care ne face să ne minunăm, să ne gândim unde este adevărul, să căutăm explicații. Legenda veche spune că un creștin a descoperit o cameră în biserică unde erau statui de piatră ale preoților și împăratului Constantin dar a ținut secretă descoperirea sperând în împlinirea legendei. Apoi frații Fossati s-au apucat de renovat biserica în 1847 la cererea sultanului Abdül Medjid.
Gaspare Fossati scria unui prieten de acasă că în timpul lucrărilor a găsit o cameră secretă unde și-a încropit un birou al lui iar la plecare a sigilat la loc camera fără să spună nimănui nimic. N-a descris conținutul camerei, n-a spus dacă a fost surprins de ea sau nu, scrisoarea există însă. Dacă însemnările secrete ale lui Fossati spun mai mult despre acea cameră misterioasă, public nu s-a aflat. Dar în 2005 directoarea muzeului a descoperit această cameră secretă despre care nu s-au dat informații publice. S-a spus doar despre șirul de coridoare subterane interminabile, despre o fântână subterană, morminte ciudate și chiar despre faptul că acolo a fost și o mică închisoare. În 2009 s-au făcut de arheologii locali și alte descoperiri interesante, intrări în tuneluri chiar din interiorul bisericii și despre care nimeni nu știa până atunci.

De-a lungul articolului am tot pomenit numele Fossati, poate vă întrebați cei care nu știți, ce-i leagă de biserica Sf. Sofia. Ei bine, frații Gaspare și Giuseppe Fossati, arhitecți elvețieni de origine italiană, provenind dintr-o familie cu această ocupație încă de prin sec. XVI, au lucrat destul de mult în Turcia sec. XIX. Gaspare Fossati a lucrat la Sankt Petersburg, acolo unde era o mare și apreciată comunitate de artiști italieni. Devine arhitectul curții și rușii îl trimit la Istanbul să ridice clădirea ambasadei ruse. În 1857 sultanul Abdül Medjid îi angajează pentru repararea moscheii Sf. Sofia. Timp de doi ani ei au lucrat aici cu 800 de muncitori italieni și turci, au renovat cupola șubrezită, au pus un nou brâu de fier, au întărit zidurile, au descoperit și refăcut fresce date cu var, le-au curățat, le-au copiat și le-au acoperit la loc.

La cererea sultanului, cupola mare a primit acea ornamentație arabă cu text dar înainte de asta Fossati au făcut o copie identică a mozaicului Isus Pantokrator apoi a acoperit originalul. Au copiat multe din frescele și mozaicurile azi ascunse de mortar sau texte islamice ce nu pot fi îndepărtate, lucrările lor se găsesc la Londra. Ei au creat acele cercuri mari cu nume arabe, au mutat și creat noua lojă a sultanului într-o superbă lucrare de marmură parțial aurită, au refăcut mihrabul și multe altele. Sunt autorii unui mozaic, tuğra/semnătura sultanului care i-a angajat și care este expusă în pronaos.

Caietele cu însemnări ale fraților Fossati arată că nu toate tainele bisericii Sf. Sofia se cunosc public. Au multe construcții proiectate și ridicate de ei în Istanbul, au fost fascinați de acest oraș. Deși își doreau să rămână aici, și-au construit chiar și locul de veci, evenimentele politice i-au obligat să plece în Elveția. Însă dragostea de cultura otomană a rămas, ei și-au construit acolo case în stilul acestei culturi.

Ayasofya Müzesi

Completat pe 24.07.2020:

Informațiile despre vizitarea ca muzeu, nu mai sunt de actualitate. Nu mai este muzeu, este Ayasofya-i Kebir Camii Șerifi și se vizitează după regulile unei moschei.



Sf. Sofia se vizitează ca muzeu în toate zilele săptămânii, mai puțin în prima zi a Ramadanului și alte sărbători. Cât a costat sincer nu-mi mai amintesc căci am dat banii Selmei pentru mai multe obiective iar pe bilet nu scrie. Cred că a fost spre 10 euro (anul 2017), plătiți obligatoriu în lire turcești dar nu sunt sigură dacă n-am avut cumva reducere fiind grup. Fotografiatul a fost inclus în prețul biletului dar din păcate lumina ne-a dezavantajat. Pentru informaţii mereu actualizate dar şi pentru mai multe date despre istoria şi ansamblul acestu complex,
www.ayasofyamuzesi.gov.tr     

Din păcate pentru turiști dar din fericire pentru clădire, este un lung proces de renovare așa că sunt multe schele, panouri, perdele de protecție, materiale în naos, ceea ce știrbește din farmec și te încurcă cumva în vizitare. Am făcut poze puține, timpul de vizitare a fost scurt plus că încercam să prind tot ce spunea Selma și în zumzetul generat de turiști, trebuia multă atenție.

Ceea ce azi este Ayasofya Müzesi, adică Muzeul Sfintei Sofia, este considerat de mulți drept spațiul care a deservit poate predestinat, cele două religii mari, creștinismul și islamismul. A dovedit că atunci când există cultură și înțelegere pentru aceasta, se poate trece peste cutume străvechi, a dovedit că fiecare din cele două religii a folosit pe rând și chiar în prezent se folosește de acest loc pentru interese proprii. Dacă cruciații catolici au distrus aproape această măreață biserică, turcii au înălțat-o la cel mai înalt rang până să construiască Moscheea Albastră. Azi au o cameră pentru rugăciune aici, zic ei necesară celor ce doresc să se roage la orele sacre când vizitează deși împrejurimile abundă de moschei, vocea muezinului a început de ceva timp să se audă din minaret și nu doar așa de “spectacol” și sunt tot mai multe cereri ca ea să fie deschisă din nou ca lăcaș de cult islamic, cu dublu program, dimineața muzeu și după amiaza și seara moschee. Se spune că dacă nu erau interese europene, acest muzeu devenea de câțiva ani iarăși doar moschee. Și dacă devine moscheie va avea iarăși un covor uriaș peste frumoasa marmură.

Poate că dacă atunci când sultanul Mehmet le-a propus creștinilor să cedeze orașul Constantinopol de bună voie ar fi acceptat, acestă biserică, sediul Patriarhiei Constantinopolului timp de 1000 de ani, ar fi și acum creștină.

Legile islamice ale războiului în vremea expansiunii otomane spuneau clar că dacă te supui poți să-ți păstrezi lăcașele de cult și soldații nu au voie să jefuiască. Dacă însă refuzi și alegi împotrivirea, odată cucerită cetatea, soldații otomani au libertatea de a jefui, ucide și viola timp de trei zile, apoi totul devine proprietate a statului. Oricum aici la Sf. Sofia legenda spune că sultanul, când a văzut cum arată pe interior, deși lipsită de gloria furată de cruciații catolici, și-a turnat țărână pe cap în semn de respect și umilință, l-a omorât pe ienicerul care distrugea un mozaic și a ordonat încetarea jafului după doar o zi și păzirea ei. Care este adevărul istoric e greu de aflat.

A intra în această minunată clădire, a arunca o privire și a o bifa pe liste de must see nu ajunge. Ea oferă atâtea de văzut, de apreciat și mai ales de înțeles. Gândiți-vă că acolo este lucrarea omului indiferent de credința lui și este istorie, artă, voință, pentru aproape întreaga perioadă a erei noastre și nu numai. Este un monument creștin totuși, gloria ei a depășit templul lui Solomon dacă ne gândim la cuvintele împăratului Iustinian și tot Aya Sophia a fost inspirația pentru moschei celebre, Sultanahmet fiind prima și cea mai mare.

Eu n-am povestit decât parțial despre Sf. Sofia, internetul abundă în date și filme documentare, oamenii tuturor timpurilor de la construcția ei până azi au fost fascinați de lăcaș (rușii au trecut la ortodoxism după ce delegația rusă ce căuta informații pentru o posibilă religie de stat a vizitat biserica și a asistat la slujbă. Citiți legenda, e și veselă căci veți afla de ce nu au ales islamul care interzicea o bucurie, “bucuria lor” lichidă, a rușilor).

Dacă ar fi bine ca acest lăcaș să redevină biserică ortodoxă sau moschee e greu de spus, cutumele ancestrale ale acestor religii, înainte de a deveni culte oficiale în slujba statului și conducătorilor, nu permit asta. Poate ar fi  bine să rămână doar un muzeu plin de învățăminte.

Sper să iertați creștinește lungimea unui articol care spune prea puțin totuși despre un monument atât de important fizic şi spiritual. Dar ar mai ceva, o poveste promisă la începutul acestui articol aşa că …..…

Ultima liturghie creştină în Hagia Sofia

Editorial 93 3
 Arhimandritul Elefterie Noufrakis (1872-1941)

 Se spune că s-a ţinut o slujbă creştină în această  biserică la 19 ianuarie 1919! Deci nu nefericita zi de 23 sau 29  mai 1453 a fost ultima!  Neoficială,  pentru că situaţia a fost de excepţie şi ar fi putut provoca un grav conflict între două ţări şi aşa duşmane. Cred că este adevărată.     Se spune că preotul cretan Noufrakis Elefterie din Rethymno Creta, fost capelan militar de divizie în primul război mondial, atunci când vasul pe care se aflau a acostat în portul Constantinopol- Istanbul, împreună cu un grup de patru ofiţeri a mers la biserică, a identificat locul unde altă dată era altarul, a încropit o masă de slujbă si a făcut liturghia deşi biserica s-a umplut încet de turci care nu-şi puteau explica ce se întâmplă. Se spune că slujba, cu tot ce trebuie adus de pe vas, s-a săvârşit în întregime, fără a fi oprită. Biserica imensă s-a umplut de turci şi de greci. Finalul putea fi tragic, turcii erau furioşi dar localnicii greci au făcut grup în jurul celor cinci militari. Un demnitar turc venit în grabă a dat ordin ca cei cinci creştini să fie lăsaţi să treacă nevătămaţi, spre furia turcilor. Situaţia oraşului era nesigură atunci, o puternică armată greacă era pe poziţii de tragere şi orice conflict ar fi pus Turcia într-o situaţie neplăcută. Eroii au ajuns la vasul militar în siguranţă deşi nu fără lovituri de la unii turci.    Prim-ministrul Greciei de atunci, Elefterios Venizelou ar fi avut probleme pe plan internaţional dar în taină a lăudat fapta preotului. În satul Alones, Rethymno, există bustul şi mormântul preotului arhmandrit  Elefterie Noufrakis, cel care a oficiat slujba creştină în Sfânta Sofia din Istanbul, după 466 ani de la cucerirea ei de către otomani. Adevăr sau nu, povestea există…..

Privind în oglindă la iesirea din biserică.…..sau în oglinda timpului și timpurilor…


Fotografii din arhiva proprie, wikipedia și pixabay.

%d blogeri au apreciat: