Lefkada, una din insulele grecești cu o istorie mai nouă în ceea ce privește turismul, este a patra ca mărime din grupul cunoscut ca ” insulele Ionice”, pe partea vestică a Greciei și, foarte important, este singura insulă la care se poate ajunge fără ferry. Singura cale de mers cu mașina este din Preveza, cam 26 km până în capitala insulei, primul oraș de la intrare, numit Lefkada, Lefkas, Levkas. Din Preveza se intră în tunelul subacvatic Preveza-Aktion, drum cu taxă de 3 € (nu știu dacă și în 2019 este tot atât) și care are o lungime de 1,6 km, apoi se merge spre canalul Drepanos ce are o lățime de 50 m și unde se trece pe insulă pe podul mobil. Despre acest canal se spune că a fost făcut de corintieni cu multe secole în urmă pentru a scurta calea navelor lor prin Marea Ionică. Podul mobil, vara, la oră fixă se ridică, lăsând cale liberă vaselor spre mare, operație ce durează 10- 15 minute, timp destul de lung deoarece sub apă sunt stânci și resturi ale podului construit de turci care lega insula de continent. Rar, dacă situația o cere, se mai trece și cu ferry, timp în care canalul este curățat de depuneri.

Lefkada Town, locul pe care l-am ales într-o vacanță trecută pentru un foarte scurt sejur pe insulă, este capitala și cel mai mare orășel al insulei, aici este cea mai activă viață de noapte, având și cele mai multe baruri, cafenele, taverne, cluburi, tot aici desfășurându-se și cele mai frumoase festivaluri, concerte, parade și serbări religioase. Și aici este portul de iahturi unde, iubitorii plimbărilor pe ape pot visa sau pot chiar închiria unul. O plimbare pe cheiul cu iahturi te cam lasă fără cuvinte dacă iubești viața pe luciul apei și visezi la unul din iahturile acostate, având drapele din întreaga lume.

Lefkada Town s-ar traduce „orașul alb”, numele capitalei fiind același cu numele insulei și i s-a spus așa după stâncile albe ce coboară în apele mării. Dar capitala, privită de aproape, pe străzile mici și întortocheate, nu este albă. Aici arhitectura nu spune aproape nimic despre bogata istorie a locului pentru că natura a șters cam tot ce amintea de trecut. Cutremure foarte mari în sec. XX, începând cu 1914 și culminând cu cele din 1948,1950 și 1953 au distrus orașul într-un mod rar întâlnit. Lefkada face parte, împreună cu insula Kefalonia, din zona seismică de mică adâncime și ultimul cutremur din toamna lui 2015 știți desigur că a distrus cea mai frumoasă plajă, Egremni.

După cutremurele de la jumătatea secolului XX, capitala Lefkada a fost reconstruită, stilul arhitectural este unic și putin șocant, casele au doar parterul de piatră, etajul sau etajele sunt din panouri de lemn, de obicei acoperite cu tablă sau alte materiale ușoare. Au început de curând să folosească iar țigla deși normele sunt clare și nu permit, dar cum peste tot primarii au nevoie de voturi…

Dar, deși știam destule despre toate acestea, deși îmi amintesc încă imaginile văzute la tv de după cutremurul din 14 august 2003 – august fiind o perioadă când pe insulă sunt mulți turiști – am zis că nu putem sta să așteptăm traseul drobului de sare iar dacă Mama Gheea vrea să ne pedepsească, o face și acasă, așa că nici nu ne-am mai gândit la dezastre, odată ajunși acolo.

Orașul în zona cea mai circulată de turiști nu are nimic spectaculos. Doar terasele de pe zona pietonală, din piața Sf. Spiridon și podul de la Canalul Venețian sunt puțin deosebite, însă bisericile micuțe au un aspect de neîngrijit, de părăsit.

Venind dinspre pod, la sensul giratoriu, sunt două drumuri, unul în dreapta, str. A. Sikelianou – care este paralelă cu Canalul Venețian și duce la Muzeul de Arheologie, apoi spre satul Frini unde este atât de cunoscuta Mânăstirea Faneromeni și de acolo în satele de pe partea vestică a insulei; al doilea, în stânga, Amphilochias Lefkadas (sau Dimitroy Golemi, n-am reușit să mă lămuresc care nume este real), duce la portul de iahturi, la parcarea destul de măricică, fără taxe și apoi se continuă de-a lungul țărmului către birourile portului de unde se pot închiria bărcile, apoi către zona cu supermarketurile Carrefour și Lidl și spre stațiunile de pe țărmul estic. Dacă se rămâne în oraș doar pentru o vizită, cea mai indicată este parcarea din stânga, acolo am avut și noi mașina, cazați fiind la hotel Nirikos căci este o parcare destul de mare și aproape de strada pietonală cu magazine și taverne. Hotelul Nirikos este slăbuț și cam murdar, îi știam defectele de pe Booking.com dar am dorit o cazare cu vedere mai aparte, așa că am ales acest hotel și chiar am avut noroc până în ultima seară, veți afla de ce.

Între hotelul Nirikos și hotel Santa Maura, este o stradă pietonală, bazarul cu micile și multele magazinașe cu suveniruri; am căutat cupa lui Pitagora despre care deja v-am povestit aici pe blog și, spre surprinderea mea, singurul care o avea de vânzare, nu știa ce este, cred că a aflat de la mine! Vânzătorul era totuși grec !

De la capătul bazarului urmează o stradă mai largă al cărei nume este ușor confuz, fiind numele grecizat al arheologului Wilhelm Dörpfeld dar este singura cu multe magazine, taverne, cofetării și care se termină în piața Sf. Spiridon. Aici sunt restaurante cu specific arăbesc (și turiști în hainele respective), un mic loc de joacă pentru copii și multe terase. Tot aici, putin lateral, este Biserica Sf. Spiridon, construită la jumătatea sec. XVIII, al cărei hram este la 12 decembrie dar unde se fac slujbe deosebite și la 11 august în amintirea salvării de către sfânt a insulei Corfu de asediul turcilor. Se observă ușor datorită clopotniței lucrate în piatră și a celor trei clopote. Interiorul este deosebit, are catapeteasmă în stil baroc și coloane corintiene albe.

Strada se continuă cu multe taverne, cafenele și magazine, în lateral este Muzeul Fonografului / Gramofonului, muzeu privat creat din colecția unui anume Lefkadite, închis în ziua când am fost noi și, din păcate, nu avea un program clar afișat.

Biserica Sf. Nicolae, ridicată în 1687 cu acordul venețienilor, de înțeles acest fapt fiind biserică ortodoxă, este una din cele mai importante din oraș. Este o biserică reconstruită de mai multe ori, căci marile cutremure n-au iertat-o. Are o catapeteasmă impresionantă pictată de artiști celebri ai școlii ioniene. Este deschisă toată ziua, nu este nimeni prezent dar, după obiceiul grec, se pot aprinde lumânări servindu-te singur și punând un bănuț în cutie.

Strada cu multe localuri despre care spuneam că poartă numele arheologului german, se continuă cu str. Mela, la capătul căreia se află Biserica Sf. Minas. De fapt aici se termină zona cea mai colindată de turiști, de aici tavernele și magazinele devin rare. Biserica Sf. Minas este una căutată pentru catapeteasma lucrată în lemn, acoperită în totalitate cu foiță de aur. Frumoase sunt și icoanele aparținând perioadei post bizantine. Cupola este repictată după originalul care a ars în 1977. Deși are ceva strălucire de la aurul de pe catapeteasmă, pictura o face mult mai umană, mai apropiată omului de rând. Este ușor de recunoscut după clopotnița lucrată în fier.

O biserică particulară, aparținând familiilor ctitorilor, Stavros și Valaoritis (familia politicianului și poetului național Aristotel Valaoritis, poetul este înmormântat în grădina din spatele altarului), este Biserica Pantokrator, situată central, și ea ușor de recunoscut datorită frontispiciului și stilului baroc și gotic dar și a pavajului tradițional de piatră albă de pe trotuar. A fost construită în 1700 drept mulțumire a locuitorilor că au scăpat de jugul otoman. Cade la marele cutremur din 1869 și este refăcută de cei menționați mai sus. Din păcate se deschide doar în ziua de hram, Schimbarea la Față și în seara zilei de 21 mai când se aniversează unirea insulelor ionice cu Grecia.

Despre aniversarea acestei uniri, 21 mai 1864, aveam să ne amintim întâmplător, colindând orașul chiar în acea zi a lunii mai. Eram în dreptul Catedralei Mitropolitane Biserica Evangelistria și a oprit o mașină din care au coborât doi tineri care au început să decoreze panoul de la intrare și atunci am realizat ce se întâmplă, mai ales că la plecarea de la hotel am văzut un car de transmisie tv la Canalul Venețian și o mașină de poliție la sensul giratoriu. În catedrală încă se făcea curățenie, covoarele erau strânse și am crezut că se pregătește ceva pentru slujba de duminică. Venind spre hotel, aveam să constatăm că zona pietonală și bazarul erau aproape pustii, deși era sâmbătă seara și, surpriză, erau câțiva cerșetori. Abia spre ora 22 am văzut din camera noastră că a venit o barcă împodobită cu beculețe, cu acei cântăreți locali, cantandes,  au stat aproximativ o oră interpretând cântece vechi, acompaniați cu chitare, îmbrăcați fiind în cămăși albe, eșarfe roșii și brâuri late. Muzica a început după ce s-a terminat slujba de la biserica mitropolitană. Spectacolul s-a terminat cu focuri de artificii.

Biserica Evangelistria, Catedrala Mitropolitană, ridicată în 1689, acum este sediul Mitropoliei Lefkadei și Itacăi și aici slujește și mitropolitul locului. Biserica a avut mereu de suferit de pe urma cutremurelor de aceea a fost des refăcută, din temelii chiar în 1886. Este în stil neoclasic, cu coloane mari ce o împart în trei nave iar icoanele catapetesmei și cupolei aparțin artei Renașterii și sunt creații ale unor mari pictori locali.

Orașul Lefkada are și alte biserici importante prin istoria dar și prin construcția și decorarea lor, unele în stare jalnică din păcate. Dacă ne gândim cât a putut distruge doar cutremurul din 1953, e de înțeles starea lăcașelor de cult. Dar un oraș cu o istorie bogată are și cetăți ridicate de-a lungul lungii lui istorii.

La 2 km de oraș, spre est, sunt ruinele cetății Nirikos, prima capitală a insulei, cunoscută sub acest nume din antichitate, apoi Nirikos-Lefkas cum i-au zis corintienii, bizantinii numind-o simplu, banal, Kastro. În 1294 insula este dată de zestre lui Ioan, conte de Orsini, fiul comisului de Kefalonia, cel care ridică primele ziduri ce se văd și astăzi la intrare spre nord din ceea ce va deveni până în 1684, capitala Agia Maura (ca un fapt divers poate, familia Orsini este una din cele mai vechi în lume, din vremea împăraților romani până în zilele noastre. Și una din cele mai influente de-a lungul a 18 secole !!). După treceri succesive la ducii de Neapoli, la venețieni, la Despotatul Epirului și după peste 200 de ani sub otomani, este din nou luată de venețienii care stabilesc o nouă capitală pe locul celei de astăzi pe care o numesc Amaziki, apoi Lefkas. Urmează ocupația franceză, apoi „protectoratul” ruso-turc și în aprilie 1810 insula este cucerită de Marea Britanie, ocupație ce durează până în 1864 când se înglobează statului grec.

Insula Lefkada a fost primită ca zestre de Orsini, vă spuneam mai sus, când se căsătorește cu fiica despotului Epirului. El construiește aici fortăreața și mută capitala pe care o numește Agia Maura sau Mavra  după biserica cu același nume din interior cetății. Biserica se zice că a fost ctitorită de „ducii de Lefkada” de neam italian, pe temelia unui templu al Afroditei, toată fiind de fapt în zidul foarte gros al cetății, loc unde s-a găsit și un fragment de statuie a zeiței. A fost închinată Sfintei Mucenițe Mavra sau Maura, protectoarea insulei împotriva furtunilor. Mavra a fost o tânără practicantă creștină din zona Egiptului, torturată și ucisă de romani alături de soțul ei, la doar 20 de zile de la căsătorie. Otomanii au transformat biserica în moschee. Specialiștii spun că cetatea ridicată atunci având formă hexagonală și 7 bastioane, arată cât de avansată era arhitectura militară din care s-a inspirat mai târziu și inginerul militar al Franței medievale, marchizul de Vauban. Dacă vă nimeriți pe insulă la data de 3 mai, în fiecare an, puteți participa la slujba religioasă și spectacolul dedicat zilei fortăreței Agia Maura.

Urme de civilizație din paleolitic au fost descoperite în jurul orașului Lefkada și la Nidri. Acestea, alături de alte artefacte sunt expuse la Muzeul de Arheologie aflat la capătul Canalului Venețian. Muzeul micuț a fost deschis în 1999 și cuprinde patru încăperi cu tematici diferite unde sunt artefacte aparținând perioadei de la paleolitic la epoca romană, multe dintre acestea găsite în necropole. Ultima cameră este dedicată arheologului W. Dörpfeld, cel care a condus multe studii pe insulă și care susține că aceasta este Ithaca din Odiseea lui Homer, fapt nedovedit. Intrarea era 2 €, fotografiatul liber.

Dintre obiectivele care fac celebră capitala Lefkadei este și una din bibliotecile ei, Charamoglios care găzduiește publicații rare din 1420 și enorm de multe cărți, ziare, reviste și cărți poștale din Grecia, fondatorul ei, Aristotelis Charamoglios începând activitatea de colectare în 1974; dar biblioteca este deja înscrisă în Guiness Book. Fiind o zi de sâmbătă și de mare sărbătoare locală, am trecut doar pe lângă ea, fără posibilitatea de a arunca un ochi printre rafturi.

Capitala Insulei Lefkada are și alte locuri interesante. Doar acestea și încă alte câteva biserici sunt trecute pe hărțile turistice. Eu nu am întâlnit un punct de informare turistică din păcate. O zi este de ajuns pentru a colinda orașul la pas și pentru o seară aici căci noaptea portul, canalul și podul sunt luminate frumos iar distracțiile țin până spre dimineață.

Dacă este nevoie de transport public, de pe strada Golemi, aproape de portul de iahturi, se pot lua autobuzele locale spre stațiunile insulei. În oraș, fiind micuț, nu este nevoie de transport auto. De la pod, sensul giratoriu, se pot lua taxiuri, acolo fiind stațiile a două firme

Despre taverne nu pot spune decât de bine, așa ca medie. Am stat puțin dar am mâncat excelent pe strada principală la două taverne dar recomand I Kato Vrisi. Numele localului vine de la robinetul de apă,  kato vrisi, un robinet fixat într-un postament de marmură, cred că pentru a indica magazinul plin de tot felul de robineți și alte chestii metalice. Mai mult despre istoria acelui zis monument nu știu.

Ne hotărâm să intrăm în localul de mai sus, nu la terasă căci era putin rece, ne și preia o grecoaică așa mai la 70 de ani, ne aranjează masa aleasă de noi și primim întâi câte o farfurioară cu pastă de măsline, pită caldă și câte un degetar de tărie locală, plus meniurile. Oferta destul de mică dar alegem câte o salată lefkadiană (?), eu o mousakas, bănuiți că musaca iar soțul a ales ceva ce oricum nu avea traducere, l-au chemat în bucătărie să-i arate, era de fapt carne de vită înăbușită la cuptor, cu sos de muștar și multe boabe de piper iar el fiind mare devorator de ardei iuți și piper, n-a mai stat pe gânduri și a fost de acord. Primim salata lefkadiană, de fapt salată cu lăptuci, roșii, castraveți, ceapă, rucola, masline, brânză și un excelent oțet balsamic. Dacă nu eram după un drum lung, ne putea fi de ajuns aceea, așa multă era.

Primim apoi și al doilea fel. Ei, aici a fost un pic mai complicat. Musacaua mea mirosea atât de tare a scorțișoară că deja mă gândeam să încerc să termin salata. Dar parcă ceva mă trăgea să gust, am făcut-o și „start” până la lustruit farfuria deși era destul de fierbinte! Coana Wikipedia spune că musaca este un cuvânt arab la origine și înseamnă servit rece.  La mine a fost fierbinte, tocmai potrivită pentru aromele împerecheate arabo-venețiene care m-au cucerit. Definitiv !

Soțul a primit o farfurie mare cu cartofi prăjiți și o buruiană ce nu inspira încredere iar peste era o bucată apreciabilă de carne cu multe boabe de piper și 1/2 lămâie. Întrebăm ce-i buruiana că nu semăna cu nimic din ce știam, ne-a spus dar n-am reținut, atât știu că mâncarea gătită se numește „horta” (am notat pe șervețel), are gust de spanac aproape, este foarte bună, am furat și eu din ea. După ce am povestit acasă despre această horta, am primit mai multe rețete dar nu prea semănau între ele, doar că toate aveau verdețuri

De băut, doar e foarte important, am comandat vinul casei, roșu sec, la carafă, 1/2 l. Surpriză mare, a fost cel mai bun vin de casă băut până acum în Grecia. Desigur că biata carafă era inuman de mică asa că a venit și cunoscutul „idem”. Am făcut săpături în multele informații despre vinurile grecești și așa am aflat că am băut verzami, un vin făcut din soiul viței de vie adus de venețieni în sec. XVII. Așa o fi, nu contează, a fost bun. Totuși aveți grijă ce comandați, lefkadienii au mai multe soiuri de vin bun, unele chiar dulci.

Terminăm cu greu totul, n-am lăsat nimic, ne-am asumat riscurile faptelor nesocotite, curăță grecoaica masa și ne aduce, în același timp cu nota, două porții nu foarte mari (ce noroc) de deliciul lui Zeus, iaurt înghețat cu miere de portocal și iar câte un degetar cu băutură, lichior de mentă specific insulei. Tot ce am comandat noi, pe bonuleț de mână, undeva până la 35 €, nu-mi amintesc chiar la centimă.

De mulțumiti, extra. De umblat pe străzi, cam greu dar nu ne-am lăsat, trebuia după așa masă. Am greșit că nu am luat masa mereu aici. Nu pot spune că la vecini n-am mâncat bine însă problema a fost timpul de servire, foarte lung în situația în care eram decât noi în local și un grup de nemți. Și ospătarul care stătea lângă tine tot timpul, un fapt ce i-a deranjat vizibil pe ceilalți meseni.

Ca o concluzie, merită să alocați puțin timp acestui oraș ce păstrează și astăzi influențele națiilor ce l-au cucerit, dominantă fiind cea venețiană. Dacă prindeți o sărbătoare cu cantandes sau sezonul când iahturi din toată Europa acostează aici, vă jurați că vreți să reveniți în Lefkas.

Din balconul hotelului Nirikos, drumul spre continent !
Promenada
Catedrala Mitropolitană