“Portugalia este Lisabona, restul este doar peisaj!”                                                             Cam aşa spune un proverb din zona lusitană dar nu poate fi crezut decât de unii care vizitează doar capitala şi care desigur sunt  fascinaţi de ea. Cum să nu fii fascinat dacă eşti pasionat de un turism complex când aici în Lisboa arhitectura, poziţia sa pe cele şapte coline asemeni Romei, îmbrăţişarea râului cu oceanul, credinţa catolică  încă destul de vie şi chiar comportamentul localnicilor – lisboetas –sunt aparte de cum vedem şi simţim în zona noastră balcanică?  Mi-am dorit să simt puţin viaţa acestei capitale de la capătul Europei şi am avut noroc anul acesta. E drept că am simţit-o destul de puternic şi pe propria piele căci frigul, la început de mai, a fost la el acasă. Dar nici noi nu ne-am dat bătuţi, am fost nişte minusculi descoperitori în o pais dos descobridores.  Eram cumva pregătiţi cu ceva date, cunoşteam geografia şi istoria locului şi aveam o listă cu ce credeam noi că puteam vizita în timpul de care dispuneam. Vise, multe vise !! Ca în orice vacanţă prin locuri bogate în istorie, peisaje, zone multiculturale, aşa şi în Lisabona, Cronos ne-a cam pus piedici. Dar nici noi nu l-am încurajat să fie hain, aşa că ceva, ceva am reuşit să vedem. Orice loc vizitat în Lisabona  este legat de istoria secolelor trecute care au făcut dintr-o ţărişoară mică, un imperiu măreţ. A fost primul imperiu ce s-a întins pe patru continente !   

    

Unul din cele mai vechi orașe ale lumii, chiar mai vechi cu câteva secole decât Paris, Roma sau Londra, Lisabona încântă turistul cu străzile, monumentele, parcurile sale, cu istoria ei bogată, fabuloasă pentru o țărișoară cât ⅓  din România. O istorie care se poate povesti în acordurile unei chitare, ascultând nimic altceva decât relativ “noua” muzică, vocea unei fadiste ce trăiește destinul. Că doar fado asta înseamnă, destin ! Chiar dacă ea cântă despre viaţa ei modestă şi dragostea neîmplinită, muzica te duce cu gândul la plantaţiile de bumbac pline de sclavii africani sau la corăbiile încărcate ce veneau din Macao, la insulele Capului Verde şi chiar la aurul Braziliei… Toate astea au făcut pentru un timp Portugalia mare ! Dar au schimbat puţin şi faţa lumii.  

Istoria Portugaliei este o temă greu de abordat în câteva cuvinte. Este istoria Europei şi a unei bune părţi a globului pământesc în ultimii peste 500 de ani, o istorie formatoare a lumii.  Cea mai plauzibilă idee este că fenicienii veniţi peste localnicii amestecaţi cu celţi au întemeiat aici orașul numit  Alis Ubbo adică golf încântător în anul 1200 î.Hr. Apoi aici au venit grecii, cartaginezii şi desigur romanii  care l-au numit inițial Olisippo,  iar provinciei i-au zis Lusitania.  Capitala de azi  au numit-o Felicitas Iulia în vremea lui Iulius Caesar. Sec. XI o prinde ocupată de mauri de cam 400 de ani, orașul fiind numit al-Usbuma  până la prima cruciadă când este recucerită de portughezii conduși de regele Alfons I și rebotezată Lisboa.

   

Din sec. XV începe marea ei glorie când, datorită cuceritorilor mărilor și teritoriilor îndepărtate ale Africii, Asiei și Americii, devine o zonă comercială de excepție, apoi principala piață de sclavi a Europei. Dar atrage și privirile vecinilor spanioli care o cuceresc în sec. XVI. Rivalităţile dintre spanioli şi portughezi nici azi nu sunt complet uitate şi aveam să mă conving de asta când, din greşeală, am şters zâmbetul de pe faţa unui taximetrist pe care l-am salutat cu buenos dias şi nu bom dia!  Bogățiile curg spre Lisboa. Dar marele cutremur din dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1755 avea să distrugă cam 15000 de clădiri sub ruinele cărora și-au găsit sfârșitul se zice , peste 30000 de oameni. Cam 85% din oraş a fost distrus de cutremurul major urmat de incendii şi, se crede, un tsunami de 30 m înălţime. Un singur cartier a rezistat, Alfama. Reconstruit, oraşul va păstra vechi stiluri acolo unde clădirile au scăpat de cutremur și incendiile care au urmat dar se îmbogățește cu clădiri în stilul manuelin, cel al lui Pombal,  apoi art nouveau, peste toate frumoasele plăci de azulejos, mândria portughezilor, plăci ceramice de inspirație maură, cu influiențe venețiene și chinezești. S-a refăcut repede oraşul şi zona din jur căci Brazilia supusă Portugaliei avea mult aur care tocmai atunci a fost descoperit şi exploatat la greu – gurile rele spun că 1200 tone au fost cărate de acolo !  Au fost şi alte ocupaţii distrugătoare, una care a excelat în jafuri a fost cea de patru ani a lui Napoleon Bonaparte. O istorie spusă cât tragi aer în piept, mult prea scurtă ca să înţelegi dar zic eu suficientă pentru a stârni curiozitatea de a deschide şi alte pagini.  Astăzi Lisabona, capitala Portugaliei are un farmec aparte, împleteşte ca orice oraş mare, tradiţionalul cu modernul, culturile secolelor şi continentelor cu mizeria lumii contemporane, încearcă să supravieţuiască transformărilor prin chiar trecutul ei este  mai bine sau nu pus în evidenţă. Locul o avantajează enorm, nu face nici un efort să-ţi fure inima.  Ne-am început plimbarea într-o dimineaţă de mai, neinspirat aleasă pentru aterizare, era chiar 1 mai !  De ziua muncii cam totul este închis, toate muzeele, mall-urile, mijloacele de transport în comun sunt mai puţine, multe restaurante au obloanele trase, cu alte cuvinte este chiar o zi liberă în care cu greu găseşti o ocupaţie în plus faţă de admirarea din stradă a clădirilor, a râului Tejo sau a podului Vasco da Gama. Noroc că la biroul de informaţii turistice  din aeroportul este deschis a la long şi aşa am luat Lisboa Card cu care am trecut bine şi am călătorit şi mai bine spre hotelul ales tocmai la staţia de metrou São Sebastiao. Despre transportul public în Lisabona, aşa cum l-am găsit noi în vara aceasta, va fi zilele următoare un articol la categoria informaţii-transportt.

         

După formalităţile de check-in la hotel am lăsat valizele la recepţie şi am luat la picior interminabilele  Calçadas – pavaje tip mozaic,  cu modele florale, geometrice, pagini din legendele locale, animale simbolice, semne din horoscop sau steme istorice. Calçadas sunt acele străzi,  trotuare sau alei pietonale lucrate în cuburi de piatră de două-trei nuanţe, pe suprafeţe destul de mari şi care, privite în ansamblu, dau aspectul unui covor de bazalt. Istoria lor este veche, de peste ½ mileniu şi a început în vremea marilor cuceriri, vârsta de aur a Portugaliei condusă de regele Manuel I Norocosul, acesta  fiind cel ce emite primul act oficial ce impunea aranjarea străzilor astfel dar doar din calcar de o singură culoare. Doar cucerise Cabral  Brazilia, descoperise da Gama drumul spre Indii, evreii aveau să fie expulzaţi şi averile confiscate, deci visteria ţării era plină. Dar au venit şi anii grei ai înfrângerilor, dezastrul din urma cutremurului de la 1 noiembrie 1755, ajunul când credinţa catolică  sărbătorea deja ajunul Luminaţiei, de culmea, ziua Tuturor Sfinţilor. Apoi neagra Inchiziţie şi ameninţarea lui Suleiman Magnificul în Asia aduc pierderi şi calçadas au fost uitate. Până în 1842 când comandantul militar al închisorii din Castelul São Jorge a pus deţinuţii să acopere curtea cu pietre în două culori şi model în zig zag.  Aspectul a fost admirat de vizitatorii străini aşa că după câţiva ani acelaşi militar primeşte ordin de a realiza un paviment tip calçadas cunoscut azi ca largul mării în Piaţa Rossio. Calçadas arată bine în orice zonă a oraşului, e plăcut să cauţi sensul, legenda locului dar mare grijă că sunt alunecoase, mai ales cele care au în spate un foarte lung timp de la execuţie. Dintre cele mai frumoase calçadas, am admirat portretul destul de reuşit al Amaliei Rodrigues din parcul Eduardo VII, un loc foarte apropiat de hotelul unde am stat.

 

 

Nu voi face un traseu în ordinea cronologică sau pe hartă a locurilor vizitate. Nici n-aş putea recomanda un traseu de urmat, fiecare turist îşi face planul în funcţie de posibilităţile financiare, timpul liber pentru colindat, starea vremii, cât poate rezista fizic – Lisabona e un oraş ce necesită efort de urcat, coborât, distanţe lungi de parcurs, cozi la unele obiective.  Sau ce îşi doreşte să viziteze fiecare, poate altceva decât este recomandat pe orice blog sau ghid turistic. De exemplu noi ne-am dorit mult să vedem Muzeul Farmaciei şi nu regretăm. Şi lista cu locuri mai puţin cunoscute nu e scurtă ! În unele locuri ne-am întors şi de două sau trei ori, altele au fost pe fugă. Vă povestesc cât pot despre ce am văzut, cu ce am aflat nou sau din documentare. Aşa că voi începe nu cu ceva vechi dar cu legături puternice în istoria oraşului, un loc unde am fost de multe ori, Oriente. Şi cum gara Oriente este inclusă în marele proiect ce a adus frumuseţe şi mulţi turişti bătrânei Lisabona, plimbarea mea va începe cu frumoasa zonă a Parcului Naţiunilor, Parque das Nações.

     

O Parque das Nações sau Parcul Naţiunilor  pe româneşte, este o zonă ce ar merita o plimbare de o zi întreagă. Am ales ca primă descriere această zonă de pe malul râului Tagus sau Tejo pentru că este frumoasă, interesantă prin voinţa şi dăruirea cu care a fost creată şi, în acelaşi timp este aproape de aeroportul Portela, la 3 staţii de metrou, deci ideală de pierdut timpul cu folos în cazul unei  escale de câteva ore în capitala lusitană, în drum spre insule.   Parcul Naţiunilor a apărut la sfârşit de secol XX ca o binefacere pot zice pentru Lisabona. A fost o idee de a remodela şi urbaniza o zonă industrială urâtă ce în timpul ultimului război mondial  asigura acostarea hidroplanelor transatlantice. Imediat după aprobarea proiectului în 1989, s-au început demersurile de obţinere a dreptului de a organiza aici Târgul Mondial din 1998, drept câştigat în 1992 împotriva oraşului Toronto, Canada.  Tema cu care au concurat şi câştigat, Oceanele, o moştenire pentru viitor, avea să cuprindă atât trecutul fabulos al Portugaliei, cât şi teme majore pentru viaţa planetei. Expoziţia a bifat cu mândrie cei 500 de ani de când diabolicul Vasco da Gama aducea India la picioarele micuţei  . Portugalii, a fost al 100-lea târg internaţional, a reunit un număr record de ţări participante, plus că a fost ultimul din sec. XX. Toate construcţiile ridicate sau refăcute pentru expoziţie, de-a lungul celor 5 km de faleză a râului, cât şi treimea spaţiului dedicat parcurilor verzi, au fost prevăzute să aibă continuitate şi după acest eveniment, să dea farmec oraşului şi să aducă în continuare vizitatori. Şi au reuşit !

Anual aici în clădirile parcului au loc evenimente naţionale şi internaţionale, anul acesta a fost şi Eurovision exact în timpul vizitei noastre, astfel că am dat peste ceva restricţii de circulaţie chiar pietonală.

Parcul Naţiunilor este un complex de clădiri şi spaţii verzi. Pe cele mai multe le-am parcurs ziua dar şi în seara când aşteptam zborul de întoarcere acasă. Pentru unele informaţii legate de programul şi eventual taxele de intrare la unele obiective, vă recomand www.portaldasnacoes.pt

Estação do Oriente  sau Gare do Oriente, este unul din cele mai mari puncte nodale de transport din lume şi cel mai mare din Portugalia, incluzând o staţie de metrou, o gară pentru trenurile regionale (de aici am luat alpha pendularul spre Porto), o autogară internaţională şi naţională pe două nivele, are secţie de poliţie proprie, locuri pentru bagaje şi mai ales oferă legătură directă acoperită cu mall-ul din apropiere, Vasco da Gama. Este o clădire ultramodernă, arhitectura ei din metal, sticlă şi beton poartă semnătura renumitului arhitect spaniol Santiago Calatrava.  Partea cea mai interesantă a staţiilor Oriente este copertina de metal şi sticlă.

     

Mall Vasco da Gama , o clădire ultramodernă, oferă un spaţiu curat şi elegant cu multe magazine, şase săli de cinema, multe locuri de mâncat bine şi ieftin la etajul 2, loc unde am luat şi noi ultima cină portugheză alături de unii participanţi la Eurovision. Are şi o parcare enormă, de peste 2000 de locuri după cum era notat pe indicator. Şi dacă aveţi cumva de aşteptat mai mult prin gara Oriente, e bine să folosiţi toaletele din mall, incomparabil mai elegante şi curate faţă de cele din gară. Plus că are la fiecare nivel câte o toaletă pentru copii. De la terasele de sus se poate admira râul Tejo, stând la o cafea şi folosind wi-fi gratuit. Este un bun loc de pierdut ceva timp când avionul în care trebuie să te urci decolează la miezul nopţii şi ai şi check-in făcut online!

Oceanario, practic cel mai vizitat loc din Parcul Naţiunilor, este interesant şi deosebit în rândul obiectivelor de acest gen, cu atât mai mult cu cât cel ce l-a proiectat a realizat o parte din cele mai mari zise acvarii moderne din întreaga lume. Vizita mea acolo este povestită în articolul ce a apărut acum ceva timp pe AFA, Oceanario de Lisboa şi care va fi şi aici pe blog.

     

Torre Vasco da Gama cu o înălţime de 145 m şi cu aspectul stilizat de velă a unei caravele din sec. XVI, este cea mai înaltă clădire din zonă. Are 3 lifturi cu pereţi de sticlă şi o frumoasă platformă cu restaurant în vârf, pentru public. Se poate urca contra unei taxe, din păcate nu aveam timp să ajungem şi acolo sus deşi în luna mai programul lifturilor era până la ora 20.

    

Telecabina face legătura între Turnul Vasco da Gama şi Oceanario, oferind de la cam 20 m înălţime frumoase panorame asupra Parcului Naţiunilor, râului Tejo şi podului Vasco da Gama. Preţul este în funcţie de traseul ales, doar un sens sau ambele.  Dacă bate vântul sau e vreme rea, nu funcţionează.

Turnurile gemene Sf.Arhangheli Gabriel şi Rafael, cu o înălţime de 110 m, având partea superioară de forma unei nave ce se îndreaptă spre ocean,  frumos luminate seara în partea superioară şi dând aspectul de flacără de lumânare. Au fost terminate în 1998 pentru cazarea unor participanţi le Expo 98.  Interesant că a fost ales Rafael pentru numele unuia din turnuri căci Sf. Arh. Rafael are şi rolul de protector al călătorilor, pe lângă cel de vindecător.

Ponte Vasco da Gama, cel mai lung pod suspendat european peste o apă, Tejo şi al patrulea în lume, a fost inaugurat în 1998 ca un omagiu adus lui da Gama cu ocazia împlinirii celor 500 de ani de când a ajuns în India. Se spune că ar fi construit astfel să reziste unui cutremur de cam 4 ori mai mare decât cel din 1755. Dacă e adevărat că acela a fost de 8.5 pe Richter…cuget dar îmi dă aiurea !! Are o lungime de 17,2 km şi este la 150 m înălţime, are o fundaţie de aprox. 35 m sub nivelul mării,  este programat să reziste 120 de ani. Şi cireaşa de pe tort, dacă-mi amintesc doar căt au durat lucrările de reparaţii la jumătate din Podul Prieteniei, Podul Vasco da Gama s-a realizat cap-coadă în 18 luni!!! Ca un fapt important, ornitologii au avut de lucru serios pentru a proteja câteva specii de păsări rare ce îşi aveau habitatul aici şi asta pentru a permite constructorilor obţinerea avizului de începerea lucrărilor !

 

     

Pavilionul Portugaliei cred că merită o menţiune specială. În primul rând, privindu-l nu poţi să nu te întrebi cum rezistă acea placă de beton de 56 m lungime, cu 20 cm grosime şi lăţimea clădirii, susţinută la capetele exterioare doar de bare subţiri de oţel. Este reprezentarea stilizată a unei pânze fluturând ! Când afli numele arhitectului şi cauţi puţin în biografia lui, afli că este un portughez născut în  Matosinhos, lângă Porto iar numele lui este Alvaro Siza. Adică un arhitect de mare valoare care a pus accent pe simboluri şi poezie într-un domeniu ce necesită atâta precizie. Am ţinut să-i amintesc numele pentru că a A.Siza, deţinător de premii importante în domeniul său, a vorbit unei săli arhipline la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, acum câţiva ani.

Pavilionul Atlanticului sau azi cunoscut ca    Altice Arena,   cu forma unei nave interstelare  pe exterior – am admirat ce am putut din spatele panourilor de protecţie . Se spune că interiorul este din lemn de forma  unui spaţiu de corabie din sec.XVI dar nu ştiu. Aici au avut loc concertele din concurs la Eurovision pentru că poate cuprinde până la 20000 persoane şi este cel mai mare spaţiu închis pentru spectacole, din Portugalia.

 

     

Pavilionul Cunoaşterii, un muzeu interactiv de ştiinţă şi tehnologie care, sub deviza ştiinţei vii încurajează în special tinerii să experimenteze şi să aprofundeze ştiinţele exacte. În spaţiul deschis din interiorul clădirii este un glob pământesc şi o fântână, simbolul apei fiind puternic în cultura locală. Lateral, pe partea de clădire dinspre teleferic, este expus tabelul periodic al elementelor chimice.

Teatro Camões, clădire modernistă  ridicată iniţial pentru Expo 98, azi adăposteşte corpul naţional de balet.

Grădinile verzi, partea cu adevărat relaxantă, în natură a Parcului Naţiunilor, sunt de neratat. Au plante locale sau exotice, au fântâni şi calçadas. Alameda dos Oceanos  de exemplu, este artera rutieră şi pietonală de 2 km lungime ce se parcurge spre Oceanario sau Pavilionul Cunoaşterii. Are numeroase specii de stejar, tei, garduri vii dar şi un număr considerabil de vulcani, adică fântâni care creează jocuri acvatice spectaculoase mai ales seara.  Apoi Grădinile Garcia d’Orta unde te încântă flora Capului Verde, Azore şi Madeira. Celebrii copaci violeţi – jacaranta, aduşi din Brazilia care dau farmec şi Lisabonei,  încă aveau aici florile lor legendare. Rossio dos Olivais am admirat-o de la distanţă şi după ce am luat un antialergic pentru că abundă în perdele de plopi, apoi ne-am odihnit puţin în zona pinilor şi cam atât, lungul timp petrecut în acest mare spaţiu îşi cerea un loc într-o tavernă liniştită.

  Arta stradală modernă, stilizată pot spune că nu necesită un efort special pentru a o admira căci este peste tot de-a lungul traseelor. Calçadas în special cu teme marine, azulejos multicolor cu teme din legende sau istorie, sculpturi de metal colorate ţipător şi pe care nu le înţelegi,  Omul Soare, o piesă metalică foarte înaltă şi grea, Peştele de bronz din staţia de metrou dăruit, după cum spune plăcuţa, de un artist polonez, multe altele. Ce ne-a plăcut şi am pierdut ceva timp încercând să surprindem momentul exploziei apei sunt vulcanii, şase fântâni conice de 4 m înălţime, acoperite cu plăci ceramice divers colorate şi care la fiecare 25 de secunde aruncă la 3 m înălţime apa ce se reuneşte în canale. Este frumos spectacolul, mai ales seara când sunt luminate la bază.

Ziua Lisabona  are o calitate naiv teatrală care încântă şi captivează. Dar noaptea e ceva  de basm, plutind spre mare,  asemeni unei femei îmbrăcate în haine de sărbătoare, mergând la întâlnirea cu iubitul ei întunecat. “ spunea Erich Maria Remarque. Într-adevăr Lisabona ziua ne-a captivat şi pe noi, pe soţul meu de două ori dar îşi doreşte şi o a treia vizită aici. La prima mea întâlnire cu acest oraş multimilenar şi multicultural, serile nu prea le-am gustat după lungile drumuri şi popasuri de dimineaţa de la ora 8 până seara la 21 dar mi-am încărcat memoria şi sufletul cu multe minunăţii despre care voi povesti şi aici.