Lumini și umbre, Pamukkale-Hierapolis (I)

Antichitatea este aristrocrația istoriei.

Al. Dumas

O vacanță în zonele istorice ale Turciei presupune o vizită la Hierapolis, un oraș antic dispărut, din care au rămas doar ruinele și încă multe semne de întrebare. Este un loc de neratat mai ales că alături sunt izvoarele și piscinele termale care fac vizita mai plăcută, cumva un melange de cultură cu tratament balnear ?. Acum că tratamentul acolo a devenit istorie sau placebo, asta e altceva și e normal în zilele noastre dar măcar ne tratăm sigur ….cultura personală.

În circuitul pe Coasta Lycia, am avut dorita oprire la Hierapolis. Deși octombrie, soarele a fost năucitor așa că urmele au rămas pe fața și brațele noastre după hoinăreala printre ce a fost cândva mândrul oraș Hierapolis dar și piscinele sale naturale, azi  aparținând de Pamukkale, în administrația orășelului Denizli (denizli se traduce aproape de mare sau țărm. Dar marea e departe de Denizli, așa că asocierea s-a făcut probabil legat de apele termale și lacul din apropiere).

Hierapolis este acolo unde se întâlnesc văile Lykos cu Meander / Menderes (de aici și numele meandre), loc pe vestul platoului anatolian.  Cum am vizitat Hierapolis și Pamukkale odată și cum istoria lor este strâns împletită, să le luăm pe rând, mai ales că  pe o perioadă de puțin peste două milenii, înțelegerea istoriei pietroaielor antice lucrate de om depinde foarte mult de cunoașterea a ceea ce a rămas din piscinele calcaroase cu ape termale, aducătoare de bani în trecut dar și azi.

Pamukkale 

Depunerile de carbonat de calciu depind de cantitatea de calciu combinat din apa subterană, în momentul când aceasta se va micșora, frumoasele pante de la Pamukkale vor dispărea. Dar nu numai concentrația subterană poate dăuna. Am spus mai sus și mulți dintre voi cei ce ați fost acolo știți, carbonatul de calciu este  moale la început, deci ușor de distrus și cam asta se face acum când le este permis turiștilor să intre în apă. Un ghid le spunea celor din grupul lui – am furat informația, recunosc ? – că apa termală a izvoarelor depune în medie 2 gr. carbonat de calciu la litru, că în zilele noastre ies la suprafață cam 250 litri apă pe secundă și că într-o secundă se depune maxim ½ kg carbonat de calciu. Cel mai mult noaptea!! De ce noaptea? Ghidul a avut și răspunsul, voi ce ziceți?  Poate că turcii se vor deștepta puțin și vor lăsa Pamukkale să bucure doar privirea și sunt sigură, în timp ar redeveni mult mai spectaculoase piscinele de calcar. Acum câțiva zeci de ani aici era calm, plăcut. Dar noi, oamenii-turiști  care vrem să vedem totul, să pipăim tot, să luăm eventual și o amintire din natură,  stricăm monumentele antice naturale sau făcute de mintea și mâna omenească, stricăm corola de minuni a lumii! Citeam pe un blog străin că sunt câteva zone pe coasta dealului alb unde travertinul a fost refăcut și este artificial pentru a atrage turiștii… Așa o fi dar e trist că ne înconjurăm cu falsuri, poate chiar cu materiale care vor contribui la distrugerea zonei în timp. Probabil că falsul este locul unde în urmă cu câțiva ani, motocicliștii se întreceau pe albul imaculat al coastei dealului…

Despre rolul terapeutic al apelor din această zonă s-a scris încă din perioada antichității. Cei bogați își permiteau să vină aici pentru tratament dar mulți și pentru petreceri, deci zona era pe atunci o bază turistică complexă, cu nimic mai prejos decât cele de azi. Desigur, la nivelul timpului său. Izvoarele termale  se întind cam pe o distanță de 70 km dar doar aici au o ieșire la scenă deschisă atât de spectaculoasă, datorată combinațiilor chimice din apă.  Pentru cinstirea lor și menținerea forțelor tămăduitoare, în trecut se făceau adevărate festivaluri și ceremonii fastuoase dedicate zeilor protectori. O fi fost atunci una din reîncarnările anterioare ale lui Mazăre primar?!

  Castelul de bumbac,  așa se traduce numele Pamukkale. Nimic deosebit căci coasta dealului pe care s-a format travertinul este albă, asemeni zăpezii curate de munte dar și a bumbacului curat. Și Denizli este cea mai bună zonă de cultivarea bumbacului în Turcia, așa ne-a spus ghidul  iar în trecut, când nu era zonă turistică, localnicii își uscau bumbacul și lâna pe calcarul alb închegat. Ghidul ne povestea că aici se prelucrează planta iar lucrurile făcute din bumbac cules manual sunt cele mai căutate dar pe piața locală se dau doar cele cu defect, cele bune calitativ merg la export. În drumul spre Pamukkale am văzut multe culturi de bumbac gata de recoltat. Din păcate în acea noapte a plouat, nu rău dar suficient cât bumbacului să-i scadă mult calitatea sau, cum spunea ghidul, să fie lăsat necules pentru că nu prea îl mai cumpără cineva. O muncă grea și riscantă plantația de bumbac.

Revenind la apele noastre, din 1997 a fost interzis pășitul cu încălțăminte pe travertine. Unele au fost închise publicului, se pot admira doar.  Din păcate apa captată de la izvoarele termale ajunge azi în piscinele naturale și pe deal după un program și un traseu științific, nu natural. Greu de aflat tot adevărul când banul e împărat iar pe la Pamukkale trec anual cam două milioane de turiști care plătesc! O parte din izvoare sunt captate de hoteluri pentru piscinele zise de tratament. Dar nimeni nu va spune că acele ape nu sunt doar termale, căci deja debitul izvoarelor nu face față cererii! E bine totuși că autoritățile au reușit să dărâme hotelurile ridicate chiar pe frumoasele travertine. În 1988 Pamukkale împreună cu Hierapolis au fost incluse în Patrimoniul UNESCO.

După ce mi-am scăldat sufletul în acele luciri alb-azurii,  am plecat spre locuri mai triste puțin, acolo unde istoria, dacă o știi, are un cuvânt greu, la Hierapolis, copilul teribil al izvoarelor termale.

Hierapolis

Hierapolis, orașul-stațiune, orașul cosmopolit  al antichității, probabil n-ar fi existat dacă n-ar fi fost izvoarele termale unice aici în Asia Mică. Dar anticii europeni  erau și ei pasionați de spa, la fel ca și noi astăzi așa că nu-i greu de înțeles de ce s-a învestit așa mult pentru cetate. Probabil că dacă nu erau izvoarele n-ar fi fost nici orașul,  doar un loc sacru păgân legat de grota cu gaze mortale, Poarta Iadului. E știut că locuri precum grota toxică erau, încă sunt  dragi sacerdoților din templele zeilor antici prin care reușeau să se impună clasei de jos sau chiar regilor. Și să câștige enorm din sacrificii, preziceri, tratamente… Nimic diferit de sec.XXI…..

Dar înainte să-și facă jocul anatema pe care poate o aruncă cineva pentru ce am spus mai sus ?, haideți să ne plimbăm puțin printre ruinele acestei așezări umane, modernă și fascinantă  la vremea ei după cum arată pietroaiele mari din construcții, astăzi o lume a umbrelor și fantomelor noaptea, ziua veselă și gălăgioasă de la turiștii revărsați aici ca din turnul Babel și care speră să întinerească măcar 10 ani ? după o scurtă baie prin piscine!!

Istoria  spune că Hierapolis a fost construit în anul 190 î.Hr. de regele Eumenes al II-lea al Pergamului. Totuși echipele de arheologi din ultimii ani spun că zona a fost locuită cu foarte mult înainte, singurele dovezi sunt obiectele de obsidian găsite aici și câteva resturi de ceramică. Dar deocamdată Eumenes II  este considerat întemeietorul căci acesta a fost răsplătit de Imperiul Roman cu teritorii întinse printre care și Frigia, pentru ajutorul dat în războaiele romano-selgiucide. Dar istoria veche e o poveste iar povestea este istorie ! Foarte clar nu este cine și cum a fost pe aceste locuri înainte de Eumenes al II-ea.  Strabon susține prezența frigienilor și a unei așezări umane despre care nu există dovezi de nici un fel, nici nu se știe cum se numea localitatea. Se bănuiește dar nu există dovezi sigure că aici ar fi fost hitiții, alungați de cei numiți oamenii sau popoarele mării, invadatorii care au distrus civilizații importante și au șubrezit Egiptul dar a căror origine nu se cunoaște.  După întemeiere, din cauza deselor cutremure din zonă, orașul a fost de câteva ori  reconstruit. Se bănuiește că materialele au fost mereu refolosite până la venirea romanilor și așa s-au pierdut dovezile a ceea ce a fost înainte. Cert este că numele Hierapolis dat de Eumenes se traduce ca Orașul Sfânt,   explicabil, aici fiind multe temple de zei importanți în perioada greco-romană. Și apoi un mare centru creștin după ce împăratul Teodosie a interzis cultele păgâne în 391 d.Hr. Legenda, ca și paginile administrative ale regiunii actuale  spun că numele a fost dat după o femeie, Hiera, soția lui Telephos, fiul lui Hercule. Hiera era conducătoarea unui grup de amazoane și l-a ajutat în lupte pe Telephos. Încurcate povești!! Dar pe un site al administrației Denizli se spune că:

…femeile au ocupat un loc foarte important prin istoria Anatoliei, prin urmare numele lor au fost folosite pentru oraș.

De la începuturi aici a fost strămutat  un grup de evrei din Mesopotamia, oameni cu averi mari și meserii interesante, oameni care au știut să influențeze chiar și capetele imperiale și  care au contribuit la bunăstarea orașului. Dar vine anul 133 când, în urma unui testament al lui Atallus III, Hierapolis intră în provincia Asia a Imperiului Roman și începe marea lui dezvoltare după un puternic cutremur în vremea împăratului Nero. Romanii, mari iubitori de băi naturale, dezvoltă orașul, construiesc temeinic locuințe, drumuri, terme și temple, clădiri administrative, un gimnaziu, teatrul. S-a dezvoltat comerțul, a apărut și o comunitate de filozofi, artele au cunoscut o perioadă de glorie. Sunt dovezi că Hierapolis a avut un număr impresionant de locuitori, 100000, enorm pentru acea vreme. Chiar după cutremure puternice, împărații alocau sume mari de bani pentru renovări și reconstrucții căci băile din piscinele termale erau foarte apreciate. Perioada romană a fost cea mai importantă în realizări pentru Hierapolis, atunci a cunoscut cea mai mare dezvoltare și a căpătat renumele de Călăuza Răsăritului, orașul fiind și la o răscruce de drumuri comerciale mari. Prin sec.VII persanii distrug parțial orașul. Vine apoi Sultanatul Seljuk care nu prea le avea cu fastul deci n-a investit aici, apoi bizantinii pentru o scurtă perioadă când orașul   se dezvoltă iar. În sec. XIII intră în stăpânirea seljuk și așa rămâne până în secolul următor. Atunci, la 1354 avea să fie finalul acestui oraș căci un cutremur devastator l-a distrus. Acum turcii seljuk nu erau interesați să investească în reconstrucția orașului așa că treptat  populația îl părăsește. Actul de deces al Hierapolis se poate spune că a fost semnat în 1385 când până și episcopia s-a retras, bisericile creștine fiind părăsite. Rămâne pentru totdeauna un oraș tăcut de piatră ce s-a ascuns destul de rapid  în pământ și sub straturi de travertin, un oraș cu multe enigme care nu vor putea fi dezlegate în totalitate niciodată. L-au mai călcat în timp hoții ce căutau ascunziș, păstorii ce se adăposteau cu turmele și fermierii ce aveau câmpuri prin zonă.

Prea puținele vorbe despre bogata și întortocheata lui istorie sunt de ajutor totuși  în plimbarea pe cardo maximus și printre resturile înfloritorului oraș de altă dată.

Ca organizare Hierapolis a fost construit după un plan de “urbanizare tip rețea” din sec. V î.Hr.,  planul lui Hippodamus din Milet, părintele planificării urbane, având străzi largi în unghi drept, cu canalizare pe mijlocul drumului și cu o împărțire bună a teritoriului după mai multe criterii, unul fiind cel al sacrului, apoi domeniul public și ultimul, domeniul privat. Interesant ! Orașul a fost înconjurat cu ziduri nu foarte mari în primele etape, istoricii bănuiesc că doar împotriva hoților și nu pentru a face față unor atacuri armate, zona fiind destul de calmă atunci. Bizantinii au adăugat însă 24 de turnuri de veghe și apărare, toate căzute azi.   Este întins pe o suprafață enormă. Să-l parcurgi  cu piciorul pe tot plus pauza de la Pamukkale, durează mult. Dar merită.

Plimbarea printre ruinele anticului oraș a urmat alți pași decât ordinea din articol dar nu cred că are importanță. Eu am fost singură un timp apoi cu grupul am străbătut cei aproape doi kilometri de la Piscina Cleopatrei la parcare, prin necropolă, sub un soare arzător. M-aș întoarce și mâine, acum când informațiile mele despre aceste locuri sunt mult mai bogate dar m-aș întoarce pe cont propriu și aș alege o noapte de cazare în sat. 

Muzeul de Arheologie

Muzeul de Arheologie  l-am vizitat singură și a fost primul popas după ce am fost la piscinele cu apă calcaroasă. Nimeni din grup n-a vrut să piardă din timpul de întinerire în piscina antică sau pe travertinele cu apă termală. Eu am preferat să stau mai mult printre ruinele create de mâna omului. A fost interesant și cu o mică surpriză. Muzeul este în  incinta unei băi romane din sec.II, una din cele două mari decopertate până acum, se spune cea mai mare de acest fel din zonă.Probabil așa mare pentru că avea două încăperi imense în folosința exclusivă a împăratului iar acestea, bârfesc unii, erau placate complet în marmură.  Ca spațiu de expunere se folosesc în interior doar trei săli mari ale băii romane, adică caldarium, tepidarium și frigidarium.  Aici sunt expuse o parte din statuile, sarcofagele, lucrări în piatră, ceramică și metal descoperite prin Hierapolis dar și prin zonele învecinate iar în una din săli și monedele găsite în zonă, cu acestea depășindu-se chiar perioada romană și ajungând la cele folosite de turci. Monedele locale spun multe, denotă importanța deosebită ce s-a acordat orașului Hierapolis căci foarte repede după ocupația romană a primit dreptul de a bate monedă proprie..

Surpriza a fost o mică placă de marmură cu două personaje iar la biletul informativ era trecut și Zamolx, un zeu balcanic !  Ar părea de neînțeles dar gândind că Dacia și Hierapolis au făcut parte din același imperiu, în același timp și că la Hierapolis era o stațiune de tratament,  dovedit frecventată de locuitorii Europei de atunci, are o logică. Sau poate dacă mă gândesc că Mircea Eliade spunea că numele lui Zamolxis ar veni din frigiană, zalmos / lup, atunci lucrurile se mai luminează puțin. M-am desprins mai greu din fața acelui exponat micuț, din păcate aflat într-o nișă mai întunecoasă, nu fără a-mi aminti și de alte locuri unde istoria dacilor noștri  mi-a tăiat calea sau, cum spuneam pe undeva despre orașul grec Kavala (am scris și pe blog ), în pietre nemuritori suntem noi!!

Există și în exterior o bogată colecție de piese din marmură și piatră, pe locul unde în antichitate era gimnaziu și biblioteca, o zonă cândva acoperită cu mozaic din marmură. O parte a curții muzeului este închisă acum, se fac săpături de către arheologi.

Am ieșit din muzeul unde am plătit intrarea în lire turcești așa cum mi-a cerut cel de la poartă (nu știu dacă acceptă card) și m-am îndreptat spre piscina antică și zona de după ea, nu înainte de a mă amuza de cei ce se fotografiau cu legendarul cocoș și de privi cu jind spre cei ce pluteau cu parapantele pe deasupra noastră. Îmi închipui că zona piscinelor și dealului de travertin sunt superbe privite de sus. De altfel, a doua zi dimineață, de la hotel Tripolis unde am avut cazarea, am invidiat turiștii ce alunecau lin cu balonul în răsăritul soarelui pe deasupra albului de bumbac! Odată prins microbul balonului (v-am povestit deja despre experiența mea cappadociană), ai un regret când îl vezi deasupra ta în zone de vis!  Ce ziceți, să aduc ofrande unui zeu, fie el frigian, grec sau roman pentru a primi un zbor aici la Pamukkale ???! Mai vedem!

Cardo maximus

Cardo maximus, de fapt strada principală în orașele romane și care străbate cetatea de la nord la sud am străbătut-o ușor, pietrele mari netezite de vreme și pașii pelerinilor și turiștilor a fost ușoară. Nu cred că e la fel când plouă.  Largă, pietruită, un drum serios care a rezistat destul de bine timpului și nu a avut nevoie de mari renovări. Dacă ați avut cândva curiozitatea de a vedea cum se făcea un drum roman, mă veți înțelege. Mai ales că facerea drumurilor intra în atribuțiile soldaților, doar ei mărșăluiau mai mult decât negustorii sau …turiștii antici ce veneau la băile termale !  Dar cum arată acum este și meritul celor ce au decopertat aici un strat gros de travertin depus de-a lungul anilor când orașul a fost abandonat. Calea aceasta poartă nume de împărat roman dar și al unui inginer civil al Romei antice, la fel ca și una din porțile importante.

Poarta Domițiană

Poarta Domițiană sau Poarta Frontinus  este în partea de nord a cetății și se prezintă ca un fel de arc de triumf, având trei arcade. Arheologii au numit-o Domițiană deoarece  această poartă are pe frontispiciu o inscripție bilingvă, greacă și latină, care amintește numele împăratului Domițanus și anul construcției, 84-85. Iată că numele lui Domițianus, împăratul condamnat de Senatul roman la un fel de damnatio memoriae, nu s-a uitat. De ce și Frontinus ?!  Sau cine a fost acesta ? Un celebru inginer civil roman, printre altele, general al împăratului Domițian. Este onorat la Hierapolis pentru că de numele lui se leagă o lucrare importantă, studiul apeductelor romane, de la utilizare, poziționare, materiale de lucru, calitatea apei și, foarte haios pentru mine trăitoare a mileniului III,  studiul furtului apei din rețeaua publică de către fermieri și comercianți !  A făcut calcule asupra prețului cantității de apă ce intră în rețea și câți bani vin în vistieria statului de la consumatori ! Surpriza a fost la diferența uriașă a operației simple matematice, scădere!  Cum măsurau cantitatea de apă, încă n-am aflat dar să nu vă închipuiți că se calcula la mililitru ca acum cu ceasurile noastre ultra moderne ? Frontinus susține propunerea unui alt specialist roman pentru introducerea sigiliului de țeavă care să aibă ștanțat numele proprietarului și alte date de identificare !!  (asta era acum 2000 de ani !!!!)    Strada care merge de aici spre următoarea poartă mult mai mică, Poarta Bizantină în sud,  a primit tot numele lui Domițianus. Ar trebui amintit că numele străzilor, porților și a unor resturi de clădiri au fost date de arheologii care au lucrat la decopertarea ruinelor.

Fântâna Triton

Fântâna Triton  sau ce a rămas din ea se află lângă Poarta Bizantină. După decopertarea locului și curățarea de travertinul depus, s-a constatat că a fost imensă, 70 m lungime, ea având rolul de aprovizionare a populației cu apa potabilă ce venea pe un canal de ceramică dar avea și un rol estetic și cumva religios. Tritonul este corespondentul masculin al sirenei, un bărbat care are coadă de pește în loc de picioare. Fiul lui Poseidon și al unei ninfe, Triton era cel ce provoca furtuni groaznice când sufla din scoica pe care o ținea mereu în gură. De altfel și Poseidon a fost singurul zeu care n-a avut corespondent cu zeitățile locale frigiene și era temut de localnicii Hierapolisului,  fiind considerat cel ce aducea cutremurele. Triton sculptat în marmură, găsit parțial lângă fântână, este acum expus în muzeul de arheologie, ușor de pozat fiind lângă ușile mari.

Teatrul

Teatrul , din păcate văzut prea puțin, mult prea puțin căci n-am avut însoțitori să-l pot cotrobăi fără teamă. Aceștia au ascultat  spiritele apelor ce  i-au chemat la o amăgeală de întinerire în piscină.  

Teatrul e grandios, mai ales acum când au refăcut scena, au curățat pietrele lucrate cu artă în vremea lui Septimius Severus. De când e teatrul nu se știe chiar sigur. Primul teatru ridicat de romani s-a prăbușit în urma unui cutremur așa că în sec. I s-a început ridicarea celui nou folosind materiale și de la cel vechi. Apoi pe la început de sec.II, Septimiu Sever alocă noi fonduri pentru reparare în urma unui nou cutremur dar cere și extindere, crearea de loje pentru împărat și persoanele agreate de acesta, se decorează din nou cu frize mitologice în marmură adusă din alte locuri. Capacitatea lui relativ mare (aprox.10000 – 12000 locuri) l-a făcut bun și pentru întreceri sportive. Sunt păreri că și luptele cu gladiatori s-au ținut în acest teatru căci  până în acest moment nu s-a găsit nici o urmă, nici un indiciu că în Hierapolis ar fi fost o arenă de mari dimensiuni pentru jocuri, în schimb mormintele luptătorilor sunt clare în necropola.     După renovarea din ultimii ani, făcută de o echipă italiană, teatrul a început să se folosească și pentru concerte și mici spectacole de vară.

Istorie, natură superbă, vreme frumoasă cu soare, vacanță, un mic grup vesel din care făceam parte și noi, toate după sufletul meu….de turist! Mă opresc puțin din povestit să-mi așez înapoi în sertărașele sufletului o parte din amintirile depănate până aici și pentru că afară a venit noaptea, lăsăm Hierapolis cu fantomele lui și continuăm plimbarea mâine, după …..cântatul cocoșului!!!

Continuare → ?