Granițele României lui Ferdinand nu sunt creațiunea unei clipe, nici rezultatul unei acțiuni nesocotite. Temeiul lor se adâncește în rațiunile înseși de existență a națiunii noastre, ca și în trecutul existenței noastre cel mai îndepărtat.   ….  Deși împărțit între mai multe stăpâniri, poporul român a avut din zilele începuturilor sale instinctul, dacă nu chiar conștiința deplină a obârșiei sale comune și a unității sale firești, ce numai în cuprinsul acestor hotare se putea desăvârși .                                                                   Gh. I. Brătianu / România lui Ferdinand / Cuvinte către români

Textul de mai sus este doar o parte din culegerea de prelegeri a istoricului Gh. I. Brătianu scrise în 1942. El a murit la 55 ani,  în condiții încă neclarificate, în beciurile de la Sighet. Am citit doar puțin din acea lucrare, esențialul însă l-am reținut: “granițele din 1919 și 1920 n-au fost nici rezultatul unei improvizații, nici câștigul unui zar aruncat în voia norocului….nu numai că nu depășeau marginile răaspândirii noastre etnice, ci rămâneau mult în urma lor .”  (La Dacia întreagă se referă autorul).

Câteva din ideile acestui text aveam să le regăsesc în panourile din incinta Muzeul Național al Unirii  din Alba Iulia, vizitat anul acesta cu ocazia unei frumoase întâlniri AFA.

 

                      

                      

                     

Situat imediat după Muzeul Principia, Muzeul Național al Unirii și Sala Unirii, sunt două locuri de neratat dacă ajungeți în Alba Iulia.  Pe pagina muzeului se spune că 1 oră este suficientă pentru a-l vizita, asta dacă mergeți ca noi în pas rapid. Altfel vă asigur că fiecare panou  și vitrină merită un popas mai lung. Cu pliantul în mână – costa 5 lei în martie – am intrat în expoziția permanentă a muzeului.

Preistoria, primele săli pe care le parcurgem, ne prezintă istoria Transilvaniei între mileniile VI – IV î.Hr., mai precis civilizațiile din Epoca Pietrei, Epoca Bronzului și prima parte a Epocii Fierului, cu perioadele lor de tranziție. Artefacte adunate de pe tot parcursul județului Alba, din zonele Tărtăria, Cugir, Poiana Ampoiului, Zlatna și multe altele, sunt deosebit de interesante. Vase pictate cu motive geometrice, unelte, obiecte funerare, podoabe fin lucrate- căluțul pandantiv de bronz – toate unicate. Și piesa la care se opresc vizitatorii, craniul cu trepanație din Epoca Bronzului  !

                     

                   

                  

                   

 Perioada civilizației geto-dacice sau cea de a doua vârstă a fierului, sec.IV î.Hr. – anul 106 d.Hr.  perioadă bogată în artefacte culese din așezările fortificate de la Craiva, cetatea dacică Apoulon, Cugir și  Căpâlna, o zonă la fel, foarte interesantă prin dovedirea locuirii continue de către daci a pământului transilvan, a unității lor spirituale, aduce și primele elemente ale legăturilor pe care le aveau deja cu grecii și romanii în special : chipul Gorgonei descoperit la Apoulon, scuturile dacice sau cu influențe, obiectele de argint găsite într-un depozit princiar foarte bogat, cu influențele celților ce se zice că au călcat aceste pământuri, stipula, o căldărușă aproape modernă de scos apa din râu sau fântână dar unicat în această parte a Europei datorită celor două toarte reprezentate prin femeie și bărbat.  Apoi nenumăratele  unelte casnice și agricole.

Perioada stăpânirii romane în Dacia este bogat reprezentată, majoritatea artefactelor provin din municipium Apulum   și castrul roman permanent al Legiunii a XIII-a Gemina, din care o parte vedeți la Muzeul  Principia pe care îl vizitasem deja. De la cărămizi originale amprentate cu semnul legiunii, olane, țigle, pavajele care au inspirat astăzi multe firme cu modelele lor, deosebite sunt basorelieful Lupa Capitolina hrănind gemenii, statuia zeului Liber Pater, zeul fertilității ogoarelor și a viței de vie, asimilat în imperiu lui Bachus și Hercule, toate trei din marmură albă.

Perioada popoarelor migratoare ce au măturat zona Transilvaniei este și ea bine pusă în evidență, cu atât mai mult că a durat aproximativ 1 mileniu. Nu de neglijat aici este o oprire mai lungă la vitrinele și panourile despre creștinare și cetatea Bălgrad, centru politic și cultural al Transilvaniei acelei perioade.

Perioada Evului Mediu, o mare problemă pentru Transilvania, o dată pentru realizarea unei conviețuiri pașnice între multele etnii stabilite sau mutate forțat aici, pentru păstrarea credinței creștine ortodoxe dar și pentru a face față invaziei otomane. Aici un loc aparte în expoziție este oferit lui Mihai Viteazul și perioadei unirii celor trei țări române sub conducerea sa pe parcursul 1599 – 1600. Pe lângă portretul lui Mihai Viteazul, documente originale legate de acest eveniment, am admirat și scutul lui acoperit cu piele de rinocer dar și săbiile de tip oriental, ambele semne ale relațiilor pe care le aveau în lume.  Tot în această zonă suntem informați despre tiparnița Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei care a funcționat aici și unde s-a tipărit prima dată Noul Testament integral în limba română. O altă vitrină amintește vizitatorului de rolul pe care la jucat orașul Blaj, mica Romă a românilor, în cultura și politica țării. Arta laică și religioasă sunt destul de bine reprezentate, unele artefacte lipsesc, se vede bine locul gol, probabil sunt în alte expoziții sau la recondiționare.

                                                    

 

Epoca modernă, perioada ocupației habsburgice începută în 1685, profețită de călugărul iezuit Dunod ce avea misiunea de a înfăptui o alianță antiotomană cu Transilvania  ( Noletes, volentes, proteges vos Sua Majestas  )  are suficiente exponate care ne povestesc pe scurt istoria locului și ne demonstrează partea benefică a conducerii de la Viena dar și partea neagră a secolului XIX. Această zonă, Principatul Transilvaniei, ridicat la Mare Principat de Transilvania de împărăteasa  Maria Tereza și trecut apoi maghiarilor în 1868, până la Unirea din 1918, a fost și rămâne de o importanță deosebită în istoria României.

            

            

Perioada  proclamării Micii Uniri a lui Cuza , războiul 1877-1878 apoi  Marea Unire de la 1 decembrie 1918 și legiferarea ei, pecetluită de încoronarea lui Ferdinand și a Mariei la Catedrala Încoronării despre care v-am povestit deja, reprezintă practic ultima parte a muzeului ce merită atenție. Două panouri ne-au atras în mod special atenția. Unul este despre împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza. Cuvintele lui spun foarte mult despre starea românilor transilvani la acele momente dar și cum, un cap luminat își poate da seama că istoria nu se poate falsifica prea mult atunci când omul continuă să trăiască pe acele locuri. Trebuie amintit că împăratul Iosif al II-lea a făcut o lungă călătorie prin imperiu timp de 82 de zile , din care 11 zile le-a petrecut prin Transilvania,  Banat și Maramureș. Aici a vizitat sate, orașe, a coborât în minele de sare și aur, a intrat în cămine de bătrâni și orfelinate, s-a aplecat asupra oamenilor simpli, a stat de vorbă cu ei și le-a cumpărat din produse. La întoarcere s-a oprit la Sibiu și timp de 10 zile a cercetat doleanțele scrise pe care le-a cules personal din mâinile iobagilor români dar și a sasșilor și secuilor.  Raportul către împărăteasa-mamă Maria Tereza și către Consiliul de Stat în care laudă Transilvania că e bună și frumoasă dar are nevoie de ajutor imediat, de o reformă radicală :

Toti cauta numai sa-si pastreze  privilegiile, sa nu fie stanjeniti in incasarea veniturilor, si sa poata face ce vor cu supusii lor (…), nobilimea maghiara nu se fereste  de nimica mai mult in  lume decat de ceea ce i-ar putea micsora veniturile, sau restrange dreptul , pe care sa-l extinda, justificat ori  nu, atat de departe pe cat poate, numai ca sa-i poata exploata cat mai mult pe taranii supusi (…) Iobagul este un sclav al domnului sau, n-are nici un mijloc de sustinere; trebuie sa-l slujeasca  mult sau putin, dupa bunul plac al stapanului, sau cum si unde acesta vrea. De o reglementare a sarcinilor nici  nu poate fi vorba… Iar fraza cu care-si incheie raportul ar trebui sa figureze cu litere de aur in Istoria Romaniei: acesti saraci supusi romani, care sunt, fara indoiala, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiti si impovarati cu nedreptati de toata lumea, fie unguri, fie sasi, asa de mult , ca intr-adevar soarta lor, cand o cunosti, este foarte de compatimit si nu este decat de mirat ca se mai gasesc atatia din acesti oameni si ca n-au fugit cu toti (Iosif II, face aici o  trimitere la migrarea romanilor peste Carpati, in Moldova si Tara Romaneasca, migrare ce a cuprins, uneori, sate intregi.)        / text extras din „Călătoria lui Iosif al II-le în Transilvania în 1773 „, autori Teodor Pavel și Ileana Bozac

Al doilea panou lângă care am zăbovit un pic a fost cel al lui Stephan Ludwig Roth, umanist, profesor, istoric și pastor luteran sas care a fost condamnat la moarte pentru ideile sale pro-românești, pentru participarea alături de români la  adunarea populară de la Blaj din 1848, pentru întreaga sa activitate de susținere a poporului român. Condamnat de un tribunal maghiar ca trădător de neam este împușcat imediat după sentință. Printre altele el a scris acest text care se află la loc de cinste în muzeul din Alba Iulia :

„Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci  limba română pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși.”

Surpriza în muzeu a venit când imediat lângă portretele regale am dat de un alt portret, Ceaușescu, sper că a fost o expoziție temporară așa nu sau poate doar o reamintire a faptului că aici , sub acest conducător s-a sărbătorit semicentenarul Unirii, altfel nu-mi explic prezența, printre altele, a celebrei carpete turcești  Răpirea din serai –  de altfel subtil  legată de ultimul nostru președinte pe față comunist – amărâta sticlă cu lapte de altă dată. sifonul și deja celebră albastra sută de lei.

Muzeul are o lungă istorie în urma sa, prima colecție de artefacte, 662 piese diverse plus 1000 monezi,  a fost înființată în 1887 și expusă în incinta unei școli generale, un an mai târziu. Cum în zona orașului Alba Iulia se făceau săpături arheologice, colecția muzeului s-a îmbogățit simțitor însă declanșarea războiului a dus la risipirea unei bune părți a acesteia. În  1929 se reface colecția vechiului muzeu la care se adaugă documente, arme , haine, scrisori. Mantaua, șerparul sau chimirul și fluierul de lemn de paltin , ce au aparținut lui Avram Iancu, portretele pașoptiștilor, apoi cele 6 volume cu documentele Unirii de la 1 dec. 1918, toate legate în piele colorată reprezentând  tricolorul nostru și de asemeni, un exponat valoros, Credenționalul (mandatul scris) lui Vasile Goldiș, unul din cei 1228 de deputați ai Adunării Naționale. Goldiș a făcut parte din delegația care i-a înmânat regelui Ferdinand decizia Adunării Naționale de Unire a transilvaniei cu România. Tot în penultima sală a Muzeului Unirii se aflau temporar și două piese grele, biroul avocatului Aurel Lazăr  pe care au semnat unioniștii dar și un aparat de fotografiat cu burduf ce a aparținut lui Samoilă Mârza, unul din cei peste 100000 de participanți la adunarea populară. El a făcut absolut întâmplător cele 5 fotografii ale mulțimii, unicele, fiind singurul deținător de aparat foto !  Din sală, de la momentele solemne, nu există fotografii căci fotograful german Bach, oficial, a refuzat să facă acest lucru iar S.Mârza nu avea voie, nu avea permis de intrare, credențional, adică ceva scris !  Dar știți cum se spune, când Cineva acolo Sus te iubește, totul e bine ! Un simplu participant ce venise 11 km pe bicicletă, în decembrie fiind  doar de 4 zile  lăsat la vatră, venind direct din liniile de luptă.  A  cărat un aparat greu plus trepiedul doar să facă pentru el câteva poze, dar a fost îngerul salvator. Cu toate problemele întâmpinate, a reușit să facă un album Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri, din care un exemplar a fost depus la  Conferința de  Pace de la Versaille.  Biografia fotografului Samoilă Mârza o găsiți pe net, este impresionantă, pe mine cel puțin m-a marcat destinul lui căci Fotograful Unirii  nu și-a văzut visul împlinit, acela de a fotografia semicentenarul Unirii din 1968, el decedând cu puțin timp înainte.

Clădirea în care se află în prezent muzeul este veche de peste 150 ani și a fost construită cu destinația de locuință pentru 100 de  ofițeri habsburgici, veniți din toate colțurile imperiului, din nații diferite și vorbind limbi diferite. De aceea localnicii i-au spus Babilon și a rămas a armatei peste 100 de ani. Abia în vremea comunistă, în 1968, Ceaușescu inaugurează aici noul Muzeu Național al Unirii.

Vis a vis de Muzeul Unirii dar sub aceeași administrație, este Sala Unirii. Noroc că ne-am întâlnit cu o prietenă și soțul ei și ne-au spus că o putem vizita deși este în renovare, noi o știam închisă. Clădirea cu cea mai spațioasă sală din oraș acum 100 de ani,  unde la 1 decembrie 1918 cei 1228 delegați au votat unirea regiunilor istorice, a aparținut Casei Armatei dar a fost transformată în muzeu cu ocazia încoronării. I-a fost adăugat un portal ca un arc de triumf deasupra căruia stă scris, în latină : În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna și în mod irevocabil, prin votul solemn și unanim al poporului, Unirea Transilvaniei întregi cu Daco-Romania. Eternă fie aducerea aminte a acestui act.

                  

Se știe că au fost 1228 delegați care au votat unirea regiunilor noastre istorice. Dar foarte puțini spun că 61 de membri delegați erau femei ! Căci da, în Ungaria sec.XIX a existat o mișcare feministă română  puternică al cărei țel unic și sfânt era doar Marea Unire, nimic altceva. Au luptat și activat fără temeri din 1850 până în 1918 când lupta lor și-a atins visul, Unirea !  Atunci organizația și-a încheiat activitatea.   Am căutat prin scrieri dar aceste informții sunt greu de găsit, uneori te întrebi dacă sunt reale. Există totuși undeva o fotografie cu delegația de femei, îmi pare rău că nu am păstrat-o. 

Se spune că dintre delegați au fost și minerii, care au fost exemplu de disciplină ! Erau alți mineri atunci, cei adevărați !

Sala Unirii a avut și ea o viață tristă. Lăsată o vreme în paragină din lipsă de fonduri, este renovată în 1968 la ordinul lui Ceaușescu, refăcută podeaua și coloanele în marmură dar retrase de pe pereți picturile pe pânză ale lui P.Bellet și tot ce amintea de Regatul Român și înlocuite cu fresce de Constantin Piliuță și alți artiști. Abia după 1989 s-a căutat readucerea la formă originală.

Sala goală, așa cum am văzut-o noi, creează un pic de emoție citind pe panourile de marmură, scrise cu litere aurii, Documentul Rezoluției Unirii.

Vizita la Muzeul Unirii a fost destul de scurtă.  Interiorul ne-a lăsat un gust amar. Suntem în anul centenar al Unirii, Ministerul Culturii dă bani oriunde și oricui, poate că fondurile trebuiau direcționate cu precădere monumentelor din Alba Iulia și cred, Blaj, astfel ca anul 2018 să-i găsească după tradiție, în haine de sărbătoare pe cei care sunt dependenți de buget. Pe tot parcursul anului aici sunt turiști care cunosc istoria, nu vor putea veni doar la marile serbări din iarnă. Ce le oferă turiștilor interesați de cultură Ministerul cu pricina?!  Este cea mai mare sărbătoare a noastră !

Am ieșit din muzeu bucuroși că am apucat să vedem ceva, triști că arată așa jalnic tocmai într-un an aniversar atât de important pentru noi, de care, se pare, guvernanților noștri nu le pasă. Un ultim popas la statuia lui Mihai Viteazul, opera lui Oscar Han dezvelită acolo tot în 1968 la serbările semicentenarului, apoi ne-am îndreptat spre Catedrala Încoronării pentru o vizită la lumina zilei și pentru a întregi cumva acest memento al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918

Programul muzeului este de la 10 la 17, ultima intrare este la 16.30. Prețul normal este 10 lei, cu reducere este 5 lei. Pe pagina Muzeului Național al Unirii găsiți istoria pe larg a clădirilor și a instituției dar aproape nimic despre valoroasele artefacte. Se poate fotografia în interior dar luminile vechilor neoane nu ajută deloc!  

Când am revăzut acest articol publicat acum câteva luni în alt loc, la tv se transmitea chiar din Muzeul Național al Unirii. Oficialitățile orașului Alba Iulia au hotărât ca în această noapte de 1 spre 2  decembrie muzeul să fie deschis. La loc de cinste era pâinea de Sântimbru sub forma României !

Dacă ajungeți la Alba Iulia, nu ocoliți Muzeul Național al Unirii, Sala Unirii și Catedrala Încoronării. Și nu ocoliți nici un muzeu despre lunga și interesanta istorie a poporului român !