Vă povesteam în articolul trecut despre popasul nostru scurt,  anul acesta, într-un ţinut de poveste, Metsovo→📑, la graniţa Epirului montan grecesc – nu fac nici o greşeală, Epirul vechi a fost mult mai întins, în teritoriile care azi aparţin Muntenegrului, Macedoniei şi Albaniei. Odată cu închiderea completă a graniţelor, mulţi etnici albanezii aflaţi în transhumanţă  au rămas în Grecia, la fel şi greci prin munţii vecinilor. Cum erau oameni foarte simpli, ei au fost cumva asimilaţi ţărilor respective dar şi-au păstrat în mici comunităţi tradiţiile. De aceea Epirul grec are farmec, are culoare, are suflet, este rodul unui amestec de culturi, toate balcanice, fierbinţi în spirit, spectaculoase în legende.

Platanul, arborele iconic al pindușilor

Venind de la Kastoria →📑, am poposit o noapte în satul Vitsa, în Zagoria, un loc atârnat la propriu de coasta muntelui, cu case şi drumuri de piatră, cu puţini locuitori stabili dar cu destui turişti vestici. Ne-am cazat la En Chora Vezitsa→📑, o pensiune măricică cu un mic restaurant şi care are în faţă platanul iconic al satelor picurarilor din Pind despre care v-am povestit puţin în articolul despre Metsovo. De acolo am admirat împrejurimile prin stropii de ploaie şi norii joşi iar din cameră văile adânci în care se scufundă atâtea întrebări despre istoria şi oamenii locurilor. Apoi cu pelerinele la noi, am purces la propriu pe cărările bătute în piatră cubică şi mai ales în pantă !

Zagoria, Zagorohoria, dincolo de munţi  cum au numit slavii locurile acestea, nu şi-a dezvăluit practic întregul istoric. Se ştiu puţine despre istoria ei antică dar, paradoxal, cea mai înfloritoare perioadă a fost în vremea ocupaţiei otomane, până la moartea lui Ali Paşa de Ioannina în 1822 când şi-a pierdut toate beneficiile obţinute de la Imperiul Otoman. Beneficii deosebite pe care zagorienii au ştiut să le obţină, astfel că, plătind turcilor, iniţial cu oameni la grajdurile sultanului, apoi numai în bani, au reuşit nu doar să-şi păstreze credinţa creştină dar au avut administraţie proprie aleasă la fiecare şase luni şi formată din bătrânii satelor zagoriene, plus că turcii aveau interdicţie de a întra în aceste sate atât timp cât se plăteau taxele ! A fost una din regiunile greceşti care a ales să obţină autonomie prin încheierea unui tratat cu otomanii.

Zagoria are peisaje fantastice şi case lucrate în piatră, ardezie şi lemn, locuri unde construţiile noi păstrează aspectul celor vechi chiar dacă materialele sunt moderne şi doar imită pe cele naturale. Dar casele de acum nu vor rezista vremii aşa ca cele vechi, majoritatea cu pereţi dubli umpluţi cu pietriş sau lână.

Vitsa, destul de aproape de Ioannina, la cam 36 km,  este cel mai mare sat al zonei, cocoţat cam la 950 m. Este străbătut de drumul local către Monodendrei care-l şi împarte în două, Ano şi Kato Vitsa, adică Vitsa de sus şi Vitsa de jos. Noi am stat în Ano Vitsa.

Are câteva biserici vechi, unele închise şi cu aspect de părăsit din păcate, altele ca nişte case pătrăţoase, fără cruci despre care nu scrie nimic prin jur.  Agios Nicholaos este una din ele, am ajuns în curtea ei, i-am dat ocol sperând să găsim un geam ceva prin care să privim în interior dar în zadar. Iarba crescută ne-a lămurit că era închisă de mult timp. Nu acelaşi lucru cu biserica Bunei Vestiri, activă dar zăvorâtă la oara aceea, curte pietruită şi îngrijită, sistem de alarmă, flori, tot dichisul modern.  

             

La mijlocul lunii mai satul părea pustiu. N-am văzut decât câţiva localnici deşi multe case par locuite permanent, altele sunt case de vacanţă. Drept să spun, dacă contul bancar ar da pe dinafară, mi-ar fi plăcut o căsuţă sus de tot în vârful satului cu vedere de jur împrejur unde, vara mai ales, să stai, să cugeţi şi să scrii poveşti pentru prieteni !  

Vitsa se pare că a fost aşezare umană măricică încă de acum aproximativ 2000 de ani, după ruinele găsite de arheologi şi datate deşi sunt dovezi că munţii Pindului la înălţimi mari au fost locuiţi cu mult mai mult timp înainte. Şi dacă ne luăm după vârsta platanului de care gazna ne-a spus că ar avea peste 700 ani, tot este o aşezare veche. Vitsa însă nu este o localitate pentru cei care-şi doresc distracţii, baruri, discoteci. Este un loc unde drumeţiile sunt pe primul loc şi mai ales plăcerea de a le face, de urcare şi coborâre pe acele străzi pietruite, kalderimi cum spuneam în articolul anterior despre Epir, străzi alunecoase pe ploaie, aşa cum am prins şi noi. Dar dincolo de efort, liniştea şi peisajele magnifice sunt beneficii netaxate financiar.  

De la Vitsa am plecat dimineaţa devreme – după 8.30 totuşi – spre Monodendri, pe un drum frumos, virajat şi desigur în pantă ascendentă. Sunt marcate câteva site-uri arheologice dar deşi indicatorul arăta doar ceva sute de metri, nu le-am găsit aşa că am urmat drumul fără alte opriri. Sunt cam 4 km de şosea dar sunt şi alte drumuri de legătură însă mai grele.

Monodendri, cocoţat la aproape 1100 m, satul de unde începe Canionul Vikos era frumos şi liniştit la acea primă oră a dimineţii. Biserica centrală, Agios Athanasios era închisă iar taverna din centru abia trăgea de pleoapele de la ferestre. Am lăsat maşina în parcarea de la intrare, alături de o rulotă germană de unde tocmai ieşeau la soare copii şi un căţel, apoi pe lângă taverna, cum altfel, de la marele platan, am parcurs acel aproximativ 1 km până la Agia Paraschevi, o mânăstire din sec.XV,  de unde puteam să admirăm puţin din măreţia canionului Vikos. Din păcate timpul nu ne-a permis să ajungem şi la Oxia dar cum de pe listă am tăiat din mers şi alte locuri frumoase ale Pindului, ne-am promis solemn să revenim pe aici şi dincolo de autostradă, într-un alt parc natural al Pindului şi Epirului. Sper ca Cel căruia i-am adresat petiţia să ne fi auzit şi aprobat-o!!!

Monodendri a apărut ca localitate aşa cum este azi abia prin sec. XVIII prin unirea a trei sate, realizarea fiind datorată acelor fii ai satului care, plecaţi cu afaceri prin marile imperii ale vremii, au ţinut la localitatea lor, au trimis mulţi bani acasă, au ridicat şcoli primare şi şcoli de meserii pentru băieţi şi fete. Există şi azi în Monodendri un muzeu de broderii, o şcoală de artizanat şi o şcoală primară ce poartă numele Rizaris, fraţii comercianţi plecaţi în Rusia şi care au investi enorm în satul lor, construind şcoli primare şi de meserii specifice pentru fete şi băieţi dar şi biserici bizantine bogate tocmai în perioada de ocupaţie otomană. Diplomaţia şi banul fac mereu casă bună şi Epirul a demonstrat din plin asta.

Sunt destule unităţi de cazare în Monodendri dar sunt şi solicitate. În hoinăreala noastră, spre mijlocul satului am văzut şi un ATM Euronet, se pare că este singurul din zonă.

Popasul cel mai lung în Monodendri a fost la mânăstirea Agia Paraschevi.  Mânăstirea Agia Paraschevi este locul cel mai uşor de atins pentru a vedea doar o parte din canionul renumit, aş spune fără să greşesc, este locul pentru cei nepregătiţi sau neobişnuiţi cu muntele. Nu exagerez, când noi plecam de acolo, un grup de patru persoane intra pe poarta mânăstirii, o femeie mergând cu ajutorul a două cârje.    Mânăstirea se spune că este cea mai veche din regiune, a fost construită în primii ani ai sec. XV de un conducător al zonei, în semn de mulţumire pentru că fiica sa scăpase de o boală grea. După cum scrie în pisanie, construcţia a fost făcută în 1413 -1414 de către Mihail Voevodas Therianos împreună cu soţia sa Theodora şi cei doi copii ai lor, aşa cum apar în icoană. A fost o vreme metoc al mânăstirii Profet Elias, apoi redevine mânăstire de sine stătătoare din sec. XVIII. Azi cred că este oarecum abandonată şi păstrată mai mult cu rol turistic pentru că la ora aceea când am fost noi, nu era nimeni pentru a întâmpina turiştii, aşa că am trecut nestingheriţi spre balconul canionului. Probabil, după cum ne-am făcut noi o părere la cele văzute, acel călugăr care se spune că are grijă de lăcaş, are o înclinare mai mult spre laic şi binefacerile lui. E doar o părere !!

Numele de Agia Paraschevi vine din sec. XIII când pustnici şi sătenii satelor din jurul actualei mânăstiri au găsit chipul sfintei pe trunchiuri de copaci. Pictat ca icoană, devine făcătoare de minuni şi a fost adusă aici de voevod. Dincolo de pereţii mânăstirii sunt multe grote ce se deschid în coasta muntelui. Acolo, în sec. XIII – XVI s-au retras pustnicii iar în sec. XIX cei urmăriţi sau sărăciţi în urma schimbărilor politice din zonă.

Monodendri, ca şi Metsovo, a fost locul de unde în ultimele 2-3 secole ale mileniului trecut, au plecat în lume acei tămăduitori care foloseau plantele adunate din Canionul Vikos sau din Valia Kalda şi făceau minuni cu ele la curtea ţarului şi a sultanului, ba chiar şi în Egipt. De aici se adunau plante rare, de aici se ducea la farmaciile imperiale ceea ce azi numim atropină dar şi multe altele care dădeau rezultate excelente. Am avut şi noi în Bucureşti o astfel de fărmăchie a vindecătorilor Epirului, aprovizionată doar cu plante din zona lor.

Am plecat din Monodendri alegând drumuri locale, prin munţi şi nu ne-am grăbit spre autostradă. Am trecut pe lângă frumoasele şi încă funcţionalele  lor poduri de piatră în arc construite în perioada otomană, am oprit şi păşit pe unele, am urmat câteva kalderimi, din curiozitate. Aceste drumuri şi poduri azi sunt atracţie turistică dar de prin sec. XVII până imediat după anul 1980, au fost singurele căi accesibile oamenilor locului în drumurile lor obigatorii. Am trecut prin zone unde localnicii ne priveau miraţi ori noi ne întrebam dacă nu cumva am rătăcit drumul. Dar a fost superb, oricând ne-am întoarce pe acolo fără GPS – totuşi acesta chiar a funcţionat cu foarte mici probleme. Asfaltul este bun, mai bun decât multe din drumurile europene de la noi. Nu voi scrie de Canionul Vikos pentru că l-am privit cu mare bucurie dar şi cu multe semne de întrebare din balconaşul mânăstirii, deci nu pot spune că l-am străbătut măcar parţial sau că i-am admirat şi cealaltă intrare. L-am aşteptat să-şi alunge somnul, să trimeată spre cer şi pământ ceaţa cu care se învelise noaptea. A meritat!                 Că este o exagerare în ceea ce priveşte poziţia lui pe lista Guinness Book sau poate doar o interpretare greşită în folosul grecilor, asta nu pot spune dar oricum dă de gândit. Că este un loc deosebit însă, care te farmecă doar privind de sus o bucăţică din el, asta da, e evident. Am privit cu ciudă puţin spre doi turişti care coborau spre valea canionului, probabil într-un traseu mai dificil decât mi-aş fi permis eu dar oricum, o bucăţică de drum tot i-aş fi însoţit fizic. Aşa am făcut asta doar cu sufletul !!

Drumul nostru destul de scurt ca timp prin Epirul fabulos ca peisaj, istorii, legende şi oameni, ne-a rămas în suflet şi lipit de iris. Iris altfel, o poveste pe care o veţi citi curând.

Dacă aş recomanda popasuri şi drumeţii în Epir ?  Cu tot sufletul, cu toate vorbele pe care le am în suflet, este o Grecie altfel, este ultima sclipire a unei Grecii autentice, nu 100% dar destul de aproape.

Călătorii minunate şi documentate să aveţi!