Când am rezervat biletele de avion pentru vacanța sevillană, nici prin gând nu-mi trecea că voi petrece acolo Săptămâna Sfântă catolică. Dar Wizz Air a tot modificat orarul de zbor și, la un moment dat, am acceptat schimbarea fără să-mi dau seama de importanța perioadei. Când am realizat, era cam târziu să modific, având alte evenimente în calendar. Așa că am zis și eu precum Caesar (?), alea jacta est!

Nu cunoșteam decât în mare obiceiurile spaniolilor legate de sărbătoarea Paștelui. În final, petrecerea acestor zile în trei orașe andaluze, a fost o experiență aparte. Desigur că nu aș repeta. Sunt foarte aglomerate străzile, bulevardele, obiectivele turistice și desigur cele religioase au programul modificat, chiar anulat indiferent că au vândut tichete de intrare pentru turiști. Spaniolii au legal liber în Vinerea Mare iar unele regiuni dau liber și în Joia Mare. Luni, Lunes de Pascua, a  doua zi de Paște, lumea merge normal la muncă! Așa că în Duminica Paștelui, trenurile sunt pline cu cei care au petrecut la rude ori au fost în vacanță, doar pentru a scăpa de nebunia din propriul oraș. Și noi aveam un tren duminică! Dar tren spaniol, nu CFR cu locuri rezervate în picioare!

De ce nebunie? Păi cum spuneam, bulevardele principale, poduri peste ape, străduțe înguste, toate sunt blocate de la prânz până noaptea târziu de frățiile și orchestrele ce le însoțesc, interpretând diferite forme de muzică, una imnul Andaluziei în Sevilla ori alte melodii funebre. Trotuarele și marginea străzilor sunt pline de oameni care stau pe scăunele aduse de acasă ori chiar pe asfalt și care mănâncă semințe, scuipând cojile pe jos! Obicei spaniol, nimic influențat de ai noștri 😉! Noroc că am călătorit cu trenul între orașe (chiar recomand) iar locațiile de cazare le-am avut la maxim 2 km de gări, altfel nu știu ce făceam căci taximetriștii refuzau cursele în zonele blocate iar transportul în comun era suspendat. Și asta minim 7 ore, chiar mai mult până după miezul nopții! Dar vorba aia, o dată în viață, merită! Mai ales că la Cordoba am avut cazarea în inima procesiunii, dacă pot spune așa, deci am urmărit totul comod, din balconul camerei. Și ne-am dezinfectat intern cu norii grei de la tămâia fumegândă! Dar mirosea teribil de bine, așa ca în copilăria mea, deci bănuiesc că era naturală și nu ca cea grecească, falsă, ce se vinde și în bisericile noastre.

Surpriza a fost că toate aceste manifestări sunt fără procesiuni importante legate de Învierea lui Isus. În noaptea sfântă, deși speram să vedem alte evenimente, a fost o liniște deplină: clopotul a bătut puțin, de câteva ori, la ora locală 23, puține persoane au intrat în catedrala de lângă hotel (în Mesquita), poarta dinspre noi era închisă! Și pentru noi asta a fost tot. O liniște deplină pe străzi, nu oameni, nimic. Nu că am regretat, am dormit ca pruncii 😅, fără tobe și trompete.

Bineînțeles că am făcut multe poze. Chiar prea multe și îmi va lua ceva timp să le aleg și să le ordonez. Și m-am documentat despre ce înseamnă Semana Santa, Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor spaniolă, contrariată fiind puțin de această imensă mișcare umană echipată în fel și chip, foarte colorat, scoasă de la muncă, anul acesta sub un soare arzător peste media lunii.  Și mai ales am căutat să înțeleg costumele, oamenii, muzica, efortul lor dar mai ales istoria, tradiția. Interesant de urmărit programul ce se afișează din timp la biserici, este publicat în presa locală și modul cum se încadrează în el. Citeam într-un ziar național că șeful frățiilor a fost mulțumit că anul acesta timpii au fost respectați, întârzierile fiind în medie de maxim 1/2 oră iar pentru anul viitor vor lucra la o și mai bună coordonare. 
Semana Santa este o sărbătoare religioasă și culturală care comemorează patimele, moartea și învierea lui Hristos și a apărut în această formă în sec. XVI, când Biserica Catolică a găsit o altă metodă de a atrage oamenii, mai ales populația simplă care nu înțelegea nimic din slujbele ținute doar în limba latină. Și ce este mai sfâșietor decât prezentarea  Patimilor lui Isus, a morții nedrepte și clar inutile, toate sub forma festivalurilor cu iz antic, impresionant? Și mai ales copie a celor păgâne. Căci această imensă paradă nu seamănă deloc cu smerenia și penitența creștină primară.

Acest spectacol la care lumea aplaudă când platformele se opresc ori pornesc, începe în majoritatea regiunilor în Duminica Floriilor, Domingo de Ramos – duminica buchetelor – și se termină în prima zi de Paște, adică în ziua de Domingo de la Resurrección, Duminica Învierii. Dar sunt regiuni unde ține chiar mai mult, până la 10-12 zile. De fapt se încadrează  în cele 40 zile de post, numit Cuaresma / Postul Mare, care începe în Miercurea Cenușii și se termină înainte de Liturghia Cinei Domnului în Joia Mare.   Cele mai importante zile sunt joi, vineri și sâmbătă.

Puțin prin istorie

Cum spuneam, am încercat să înțeleg aceste manifestări acum, în mileniul III. Greu ca simplu turist! Așa că istoria e singurul ajutor. Și cum istoria Spaniei și mai ales a Andaluziei nu-mi era chiar străină, încep să caut legăturile creștine ale acestor somptuoase parade. Dar trecând prin mulțimea ce aștepta în fața Catedralei din Granada, am observat mulți evrei eleganți, purtând la gât medalioane agățate de un fir roșu, având pomul vieții în/peste steaua lui David. Rolul lor real, oricât am răscolit, mi-a rămas necunoscut.

Așa că am căutat manifestările bisericii catolice în modul de a atrage laicii de partea sa, într-o zonă unde erau multe etnii, fiecare cu credințele lor. Și așa aveam să aflu că mici proceduri bisericești sunt amplificate de laici și, în timp, ajung la mărețele parade de azi. Dar secretele rămân, cum ar fi rolul toboșarilor evrei din Baena. Acolo, aproape de Cordoba, Semana Santa este deosebită de restul Andaluziei prin implicarea cetelor de evrei colinegros (cu cozi negre) și coliblancos (cu cozi albe) care bat puternic în tobele lor speciale și al căror sunet simbolizează devotament față de Patimile lui Hristos. Pare amuzant văzut doar pe canalele de prezentare turistică dar esența rămâne necunoscută nouă. Totuși unii susțin că sunetul tobelor așa-numitelor Coliblancos și Colinegros, reprezintă gloatele care l-au însoțit pe Isus la Cruce. Simbologia acestor personaje a primit numeroase influențe de-a lungul timpului și, cumva, păstrează vie o anumită interpretare a moștenirii evreilor din Spania .Uniformele actuale ale Coliblancos și Colinegros de Baena se bazează pe ținuta gărzii regale a Reginei Isabel a II-a, numită Soră Mare și Protectoare a Frăției Regale a Maicii Domnului și a Sfântului Hristos răstignit. Încorporarea părului de cal în coifuri -de tip roman- a început în secolul XX, ca un gest de importanță și putere, având în vedere investiția care trebuie făcută în fiecare dintre ele. Trecerea timpului a determinat și apariția tobei și uitarea treptată a suliței și a rozariului, imposibil de manevrat dacă trebuia să ții și tobele.  Și câte alte multe secete sunt pe care nu le știu nici localnicii…. https://www.youtube.com/watch?v=60DVMeex1i8

În sec. IV au apărut primele forme de procesiuni, la Toledo. Dar erau foarte simple, se făceau doar de Duminica Floriilor când se mergea cu ramuri verzi de palmier, precum în Ierusalim, și în Vinerea Mare cu o cruce. Totul se pare că a pornit de la o călugăriță galiciană ce a făcut un pelerinaj în locurile sfinte. Egeria a trimis surorilor din mănăstirea sa descrierea acestor vizite, inclusiv cele din săptămâna mare din Ierusalim. Procesiunile au pornit după acele descrieri. S-a vorbit tot Evul Mediu despre această femeie și jurnalul plus corespondența sa dar părea că acestea sunt pierdute. Abia în sec. XIX au fost găsite părți originale, bine ascunse, într-o mănăstire italiană. Procesiunile deja erau o tradiție în Europa!

Prin sec. X-XI, procesiunile includ chipul lui Isus iar din sec. XIII, călugării dominicani și franciscani organizează primele care alegorice ce povestesc patimile lui Isus.  În Andaluzia paradele încep să fie apreciate abia în sec. XV, când foloseau doar o cruce și o tobă. După Conciliul de la Trent (1545-1563) statuile capătă o importanță deosebită în lumea catolică, fiind lucrate din diferite specii de lemn ori din porțelan și înveșmântate în pânze scumpe, de catifea, lucrate în fir de aur și argint, cu pietre prețioase. Cele mai importante procesiuni au loc în Joia și în Vinerea Mare.

Se spune că cel care a influențat mult ceremonia din Săptămâna Mare sevillană, după un pelerinaj în Țara Sfântă, a fost primul marchiz de Tarifa. Între 1518-1521 a călătorit la Ierusalim, ținând un jurnal, De la Sevilla la Ierusalim și aducând de acolo ceva … suveniruri sfinte! Impresionat de cele văzute, a schimbat numele palatului său în Casa de Pilatos / Casa lui Pilat, a adus modificări și împrejurimilor, a creat aici Via Dolorosa cu cele 14 stații stabilite de franciscani în sec. XIV (în loc de 8), pornind din capela palatului până la Cruz del Campo / Crucea Câmpului, o capelă pe care a mutat-o pentru a respecta distanța din Ierusalim. În următorii ani marchizul a făcut câteva mici schimbări iar traseul a rămas așa cam 80 de ani, până când un cardinal l-a modificat, penitența făcându-se doar în Catedrală. În sec XIX acest drum al marchizului de Tarifa a fost complet interzis dar, la presiunea frățiilor, s-a reluat în sec. XX.

Iar dacă vreți legende, aflați că în Casa Pilatos se află imaginea cocoșului ce a cântat când Petru s-a lepădat de Isus. Și nu doar imaginea ci și …. cenușa lui, cumpărată de marchiz din Ierusalim 😂😂. E bine ascunsă, nu vă spun locul deși îl știu 😉!

Orice procesiune respectă regulile generale. Adică are în frunte cruz de guía, crucea călăuzitoare. Apoi vin uneori purtătorii de lumânări, acolytes, care sunt de obicei slujitorii de altar sau doar penitenții / nazarenos; urmează platforma, adică paso ce susține tronul, purtată de costaleros ori portadores. În urma platformei vine orchestra de obicei angajată de fiecare parohie, cea militară cum cum este în Malaga; apoi vin doamnele purtătoare de mantilă (în trecut femeile nu participau, este un obicei foarte nou), iar ultimii uneori, nu mereu,  monaguillos, copiii costumați în culorile frăției și care poartă coșulețe cu dulciuri și apă pe care le împart altor copii din mulțime. Și partea adevărului, 1-2 adulți care duc bidoane cu apă și o scară, pentru a repara ce se poate strica pe tron ori pentru a potoli setea hamalilor. Da, am zis bine hamali

În Duminica Floriilor, se spune că cea mai spectaculoasă procesiune este La Borriquita, cea a frăției cu același nume, ce-l reprezintă pe Isus, al Iubirii de oameni,  intrând în Ierusalim, călare pe un măgar căruia îi ține hățurile cu mâna stângă și, insista presa, Isus este încălțat în sandale. Este o frăție care are cam  jumătate de secol. În Salamanca i se spune Hermandad de la Borriquilla și-l reprezintă pe Isus, prietenul copiilor. În Cordoba, traseul Borriquitei și a tuturor platformelor, trece de câțiva ani – dacă am reținut bine din 2012 – printre cele 850 de coloane ale Mesquitei și se oprește un timp în Catedrală.

Semana Santa în Andalucía

Organizare

Se spune că cea mai grozavă zonă spaniolă în care să fii în ajunul Paștelui e Sevilla, deși procesiuni religioase se țin în întreaga Spanie. Alții spun că în Malaga. Oricum părerile sunt unanime,  cele din Andaluzia au mult mai mult fast. Părerea mea este că biserica a făcut din această sărbătoare, în trecut, o demonstrație de triumf al creștinismului asupra lumii arabe iar în prezent este și o mare afacere. Mai ales la Cordoba! Dar… e doar o părere a unui micronic  grăunte de lut… 

Indiferent de frăție, în Andaluzia există tradiții precum purtarea unei haine noi în Duminica Floriilor sau aceea că în Joia Mare și Vinerea Mare bărbații să  poarte costume închise la culoare iar femeile o mantilă obligatoriu neagră, din dantelă, fixată pe un pieptene foarte înalt numit peineta, mănuși și ciorapi negri. În mâini au rozariul și câte o lumânare mare de aprox. 50-70 cm. Am căutat, cum spuneam, să aflu amănunte despre acele platforme de sute de kilograme pe care era reprezentat Iisus ori diferiți sfinți și care sunt purtate de oameni, deși aceștia nu se văd.  Așa am aflat că actorii principali sunt membrii confreriilor / frățiilor și ordinelor religioase, ai  parohiilor bisericilor care participă, care sunt alese în funcție de mărime și importanță. Și sunt laici, membrii parohiei respective. Uneori participă și cei mai mici în grad ce servesc la altar.

Hermandad (fraternitate) ori cofradías, frățiile, sunt organizații vechi de secole, apărute în sânul breslelor ori milițiilor/vigilantes, ce se luptau pentru drepturile săracilor în fața nobililor ori aveau rolul menținerii ordinii în localitate. Criteriul de formare era meseria, rangul social și desigur etnia, cunoscută fiind multietnicitatea Spaniei, mai ales cea sudică! Fiecare frăție, fără excepție, are un conducător, Hermano mayor / fratele cel mare, ales prin vot liber 🤔 de obicei pentru patru ani. Dacă intrăm însă puțin în istoria Spaniei de la sec. XV până azi, ne dăm seama ce însemna votul liber! Deci sunt asociații laice dar sub influența, conducerea cultelor religioase de care aparțin. Frățiile, majoritatea, au apărut în Evul Mediu dar și de-a lungul ultimelor secole, chiar în sec. XX. Bârfitorii spun că apar și acum, în mileniul III dar n-am găsit nimic clar, așa că nu comentez. Dreptul de a fi membru este de obicei liber, condiția fiind apartenența la catolicism și plata  taxei către biserica aleasă, cea mai mică pe care am remarcat-o este de 5€ lunar. Importantă este însă și tradiția familiei,  pentru a deveni frate / hermano și cu cât familia are un trecut mai lung în acea organizație, fratele este mai aproape de platformă în timpul procesiunii. Frățiile medievale aveau un statut bine definit, un patrimoniu ce cuprindea la majoritatea spitale, orfelinate, școli și alte organizații ce asigurau traiul văduvelor, zestrea fetelor sărace, ajutorarea bătrânilor, răscumpărarea creștinilor luați prizonieri ori sclavi de către musulmani. Chiar răscumpărarea statuilor lui Isus ori Fecioarei luate de musulmani, așa cum s-a întâmplat cu un Isus ce aparține acum proprietarilor Casei Pilatos. Pot spune că erau și un hibrid laic-religios.

Fiecare biserică are frăția ei și propria culoare a veșmintelor. Bogăția bisericii respective este ușor de observat în măreția patos-ului, numărului de frați prezenți la ceremonie, bogăția veșmintelor și semnelor simbolice lucrate în fir de aur, argint, pietre prețioase și de asemenea în mărimea orchestrei. Singură  Sevilla se zice că are cam 70-72 de frății, iar una dintre cele mai vechi, creată în 1340, este Hermandad del Silencio, Frăția Primitivă a Nazarineenilor din Sevilla (numele este mult mai lung). Ușor de remarcat în procesiune deoarece Isus poartă crucea altfel decât suntem obișnuiți, adică în stilul vechi, pe umăr, plus că nu are niciun fel de muzică, doar e…  silencio. 

Pasos sunt platformele pe care sunt reprezentați Isus, Fecioara ori alți sfinți. Primii doi, cei mai importanți,  sunt scoși în procesiune obligatoriu în Joia și Vinerea Mare. Altele redau diverse scene cu Isus trădat de Iuda prin sărut, cu judecata ori scene de pe Dealul Căpățânii, funia cu care a fost purtat, biciuirea, crucificarea, altele dar în mărime naturală. Cel mai greu paso cântărește peste 4 tone și este cărat de 250 de oameni! Iar un traseu poate ajunge și la peste 6 km, cu drumuri înguste, în pantă și pietruite! Traseele sunt bine stabilite. Multe frății poartă două pasos, unul cu Hristos și unul cu Fecioara. Aceste platforme sunt ornate cu multe flori, în culorile frăției respective, au multe candele și lumânări care de regulă se aprind. Și fac multe popasuri.

Capataz este cel care dirijează paso mergând aproape toată procesiune cu spatele pentru a dirija purtătorii, mai ales pe străzile înguste, în pantă și pietruite! Cum s-ar zice, este maestrul de ceremonii. El dă comenzile de oprire, pornire, se asigură că cei de dedesubt sunt bine, comenzi date prin cuvinte ori bătând cu o clapă în metal: trei bătăi, pregătirea de plecare, după asta o singură bătaie și platforma se ridică și se pune în mișcare. El stabilește estación de penitencia, stații de penitență, opririle.

Scoaterea acestor platforme imense din biserici, necesită de multe ori artă, forță și multe, multe emoții, ușile bisericilor, catedralelor fiind de obicei prea mici pentru ele și efortul purtătorilor este imens, chiar periculos. Vezi https://www.youtube.com/watch?v=_OSsCOvh2Sc ori https://www.youtube.com/watch?v=DId0J2iuqtg 

Costaleros ori portadores sunt membrii frăției care transportă aceste mari și grele platforme cu sculpturi de lemn, flori și lumânări. Nu-i vedem în zona Sevillei și împrejurimi  deoarece sunt sub platformă, ascunși de faldurile lungi până în pământ, dând impresia că platforma plutește. În alte zone sunt la vedere, precum în Malaga. Practic costaleros merg în orb și destul de chinuit pentru că nici aerul nu este suficient în acel spațiu închis. Se spune că sunt cei ce vor să fie iertați de păcate. Dar de-a lungul traseului, puțini sunt cei ce rezistă pe timpul celor 6 ori chiar 10 ore. Pentru a deveni costalero, trebuie să te înscrii pe o listă la propria parohie, să faci exerciții grele tot timpul anului și să aștepți rândul poate chiar 10 ani, funcție de cât de vechi ești în frăție! În Sevilla există totuși o frăție care are costaleros profesioniști. În Evul Mediu platformele erau cărate de hamalii din porturi.  Platformele, pasos, sunt grele de aceea suferința costaleros este considerată asemănătoare cu cea trăită de Hristos, iar ei cred că este o mare onoare să suporte chinul. Oricum, salvările sunt prezente și pregătite să preia orice victimă iar spitalele au locuri rezervate pentru ei, scriu periodicele.

Nazarenos, de la Nazareth, sunt cei care, echipați în diferite culori și cu un acoperământ de formă conică pe cap, capirotes,  care are doar două găuri pentru ochi, preced ori urmează platforma, purtând lumânări ori alte obiecte sfinte. În Cordoba, un nazareno a oferit polițiștilor o icoană. Și ei sunt dintre cei ce se roagă pentru iertare. Își lasă ceară fierbinte să le picure pe mâni ori merg desculți pe străzile pietruite. Un material destul de bine documentat istoric, face o trimitere a acestor nazarenos la evreii din templul lui Solomon care purtau pe cap ceva asemănător capirotelor și umblau în picioarele goale când făceau sacrificii. Dar nimic recunoscut de istorici. De asemeni, legăturile cu romanii ce apar pe unele care alegorice sunt o altă cale spre eterna întrebare Cine l-a condamnat și răstignit pe Isus? Romanii ori evreii?

Capirote este cum spuneam, acoperământul conic de pe cap. Este dintr-un carton acoperit cu pânză ori catifea în culoarea și uneori brodat cu semnele frăției. Are o pânză și pentru față unde sunt doar două găuri pentru ochi, astfel încât privitorii să nu poată recunoaște păcătosul care își face pocăință. Inițial, te duci cu gândul la istorie,  Ku Klux Klan-ul axat pe segregare rasială dar de fapt e invers, căci acea organizație a sec. XIX  s-a inspirat din acest acoperământ purtat obligatoriu de cei condamnați de Inchiziție! Coiful acesta conic și îmbrăcămintea, sacul de fapt numit  sambenito, ambele cu desene precum flăcările iadului ori crucea Sf. Andrei și care  indicau de obicei condamnările la moarte, autos-da-fé, au fost preluate de frății abia în sec. XVII pentru a simboliza penitența, patimile celui judecat pe nedrept și condamnat la moarte, Isus. Capirotul este purtat doar de membrii unei frății și doar în timpul procesiunilor solemne. Copiii pot primi capirote după prima împărtășire, când intră în frăție. După Înviere, nimeni nu mai are voie să le poarte.

Într-una din zile am văzut o procesiune mică în care coifurile erau căzute, nu aveau cartonul de susținere. A fost singura. Nu știu dacă era o frăție a  Flagelării, apărută în Evul Mediu, frecventă la cruciați, apoi considerată eretică și interzisă în public. Ori reprezenta călăii.

Fanfarele sunt obligatorii la frățiile mari, bogate. Ele interpretează diverse imnuri ori cântece compuse special pentru aceste parade. Mai nou, se interpretează doar la instrumentele de percuție și suflat, arii din operele legate de orașele andaluze.

Hermandad de los Gitanos

– Frăția Țiganilor –

Când spui Andaluzia și flamenco, gândul te duce automat la o etnie care s-a stabilit de secole pe aceste pământuri. Și care a contribuit la cultura andaluză, nu atât de mult precum lumea arabă ori iudaică dar suficient pentru a fi mereu amintită. Cea mai importantă contribuție, imaterială este flamenco! Și religios și-au obținut drepturi, înființând chiar o frăție, Hermandad de los Gitanos, în sec. XVIII, în Sevilla!  Inițial în pivnițele unei mănăstiri din Triana. Însă fiecare oraș andaluz are cartierul lui unde etnia aceasta își dovedește talentele înnăscute și unde turiștii sunt atrași, e drept că la spectacole comerciale precum cele ale dervișilor rotitori din Turcia. Căci flamenco adevărat se cântă în familii.

Se spune că unele dintre cele mai frumoase procesiuni din Semana Santa sunt cele ale comunităților gitane. Au culoare, muzică frumoasă și dans, plus o profundă credință în ceea ce fac. Sacromonte din Granada și Triana din Sevilla sunt doar două dintre cele mai legendare comunități de gitanos și fiecare are câte două paso:  unul cu imaginea lui Christos (paso de Cristo) și unul cu imaginea Fecioarei Maria (paso de María).

În seara din Miercurea Mare, paso cu Hristosul Țiganilor, o sculptură din ultimii ani ai sec. XVII, precum și paso cu Sfânta Maria din Sacromonte, sunt foarte apreciate pe străzile Granadei. Platformele sunt chiar însoțite de public până în Sacromonte, la orele mici ale nopții, unde, după intrarea lor în biserică, urmează spectacolele de flamenco în tablaos / taverne, cu alte teme decât cele din timpul paradei. Cântecele de flamenco fără instrumente, saetas, sunt interpretate deosebit de-a lungul traseului și sunt apreciate mult de localnici deoarece este singura etnie care-și plânge morții prin cântec. Los Gitanos îl plâng pe Isus cel judecat și condamnat pe nedrept. În momentul în care se cântă flamenco, procesiunea stă pe loc până când se termină melodia!

Frăția Țiganilor din Sevilla-Triana a sărbătorit cu multă bucurie această săptămână deoarece, după 270 de ani de schimbări prin diverse biserici, unele aproape imposibil de folosit, din martie 2023 are și oficial propria biserică, sprijiniți fiind chiar financiar de femeia cu cele mai multe titluri nobiliare din lume, controversata Ducesă de Alba (peste 40 de titluri nobiliare, din care 5 de ducesă şi 18 de marchiză, mai multe decât avea Elisabeta a II-a și care a murit în 2014.).

Frăția Țiganilor din Sevilla este foarte apreciată de locuitorii orașului. Este una dintre cele mai spectaculoase parade și, chiar dacă programul ei de traversare a orașului este târziu în noapte, până aproape de zorii următoarei zile, oamenii se înghesuie să privească paso-ul cu Virgen de las Angustias / Fecioara Durerii, pe o muzică aparte, nenumărate piese aprobate de organizatori, simbolică fiind Marșul dintre noapte și zi! Tot al lor, tronul cu Cristo de la Salud / Hristosul Sănătății, atrage la fel de mult public precum Fecioara Candelariei, popas care este trăit lângă grădinile Murillo, în jurul orei 1 dimineața. Acolo totul se stinge cu excepția lumânărilor tronului Fecioarei din Candelaria. 

Dar cunoscătorii nu ratează trecerea unei adevărate legende, un paso cu un Isus al suferinței finale:

Santísimo Cristo de la Expiración zis El Cachorro

Sfântul Hristos al Expirării sau Cățelușul

Legenda spune că un gitano trecea în fiecare dimineață pe podul de bărci ce lega Sevilla de Triana. Un payo, adică un individ care nu făcea parte din comunitatea țiganilor, îl suspecta că merge la soția lui. Într-o zi, dintr-o gelozie nebună, l-a înjunghiat pe bietul țigan lângă fântâna din care scotea apă. Avea să se afle că de fapt acesta mergea la sora lui cu mari probleme de sănătate, într-un cartier sevillan sărac. Țiganul era cunoscut de sevilanii anilor 1680 pentru că îi încânta cu cântecele și dansurile lui. Îl știau toți drept El Cachorro, Cățelușul!

În dimineața în care El Cachorro a fost înjunghiat, sculptorul Francisco Antonio Ruiz Gijón era întâmplător în zonă. Avea deja o comandă pentru un Isus murind pe cruce. Legenda spune că artistul a desenat imediat chipul tânărului muribund. Apoi schița a devenit o statuie de cedru de 1.89 m reprezentându-l pe Isus dându-și ultima suflare. Ochii lui sunt îndreptați spre cer, spre Tată și nu spre pământ ca în restul statuilor.  Chipul muribund are gura mult deschisă încât se văd dinții. Trupul lui dezgolit, asemeni slabului trup al țiganului, arată suferința și ultima încordare a mușchilor înaintea relaxării finale, ultimele cuvinte către cer, ultimele spasme umane înaintea eliberării sufletului din trupul de țărână: „Tată, în mâinile tale îmi împlinesc spiritul.” Corpul e fixat pe cruce cu trei piroane. Deși pentru lucrare sculptorul trebuia să primească conform înțelegerii 900 de reali, biserica i-a dat la final 1100 reali! Pentru că toți erau uimiți de mesajul pe care îl transmitea chipul țiganului îndumnezeit lucrat în cedrul vopsit!

Legenda spune că prima apariție a statuii în public a fost în Vinerea Mare a anului 1683, într-un traseu lung ce pleca de la o frăție din Triana, mergea mult prin Sevilla și se reîntorcea acasă spre zorii zilei de sâmbătă. Ca și azi de altfel când pleacă în jurul orei 16 și revine sâmbătă aproape de zori. De la prima apariție publică, oamenii au fost uimiți de chipul lui Isus și au strigat că este El Cachorro!

El Cachorro de Triana – așa mai este numit – aparține frăției care îi poartă numele, Hermandad del Cachorro, o frăție la fel de veche precum prima, a foștilor sclavi, olari și foarte mulți țigani din cartierul Triana. Este apreciată pentru că este unică în Sevilla, arată momentul exact în care Domnul expiră, adică se află la granița dintre viață și moarte. Contemplarea chipului este mișcătoare și trezește o mare mângâiere pentru că Domnul este cel care se uită la cer și la Tatăl său în momentul tranzitului final”, se menționează în explicațiile bisericii acestei statui unice aflată în custodia unui melanj de etnii aparte a culturii andaluze!

Legenda nu spune dacă ucigașul a fost condamnat ori a scăpat. Dar spune că El Cachorro era un om cinstit care nu a făcut adulter, n-a furat și n-a trăit în păcat. Este interesant că unul dintre cei mai frumoși, poate cel mai expresiv Isus din Andaluzia și nu numai, a fost ucis dintr-o prostie, a murit nevinovat precum Isus cel real și face parte dintr-o etnie care a cunoscut lungi secole de robie sub stăpâni laici dar mai ales sub conducătorii bisericilor creștine catolice și ortodoxe.

N-am văzut procesiunea decât la televizor, în ziua aceea eram în Cordoba. Deși anul acesta în mod excepțional, El Cachorro a fost ales alături de alte câteva frății, puține, să parcurgă un traseu mai scurt în Sâmbăta Mare, pentru marcarea a 775 de ani de la revenirea creștinismului în Sevilla.

Semana Santa este un eveniment în aer liber, întins pe foarte multe ore. Ploaia este cea care de obicei strică aceste evenimente. În caz că vremea e ploioasă, totul se anulează. Dacă totuși apare o ploaie din senin, se încearcă adăpostirea patos-urilor în cele mai apropiate biserici, pentru a salva tronurile, de cele mai multe ori vechi de secole. Deci dacă prognoza indică vreme ploioasă și doriți să mergeți în Spania, respectiv Andaluzia, doar pentru Semana Santa, e bine să vă răzgândiți. Dar, așa cum am constatat anul acesta, prognoza pe termen mediu și lung este la fel de misterioasă precum orice religie. Ne pregătisem pentru temperaturi de aproximativ 25°C dar au fost de aproximativ 33°, resimțite probabil chiar 35-36! Deci și Semana Santa este o chestie de noroc, loterie curată. Ca turist, desigur că regreți banii în plus plătiți pentru această perioadă când nu poți vedea spectacolele, deși Andaluzia este un corn al abundenței în ceea ce privește turismul cultural, așa că poți umple cu folos timpul alocat procesiunilor. Adevărata dramă dacă vremea împiedică procesiunile, este pentru locuitori și cei ce se pregătesc un an de zile, pentru cei ultra religioși ce speră să le fie iertate păcatele purtând grelele patos, umblând desculți pe străzile cu piatră cubică și uneori zile și nopți foarte reci ori lăsând ceara fierbinte să le curgă pe mâini!

Dacă vă asumați riscul dar și bucuria unei vacanțe în Semana Santa, rezervați din timp zborul, camerele la hotel și, eventual, biletele de tren pe rute interne. Pentru Cordoba vă recomand hotelul unde am stat  și noi,  Maimonides, un loc foarte plăcut ce-și respectă clienții. Am avut camera 108 cu vedere la Mesquita, exact cum am rezervat, de pe balconașul căreia am urmărit parada din Vinerea Mare, deși inițial alesesem cazarea doar pentru poziția ultracentrală. Altfel, dacă vreți să stați pe scaune în jurul catedralelor din Sevilla, Granada și Cordoba, se vând online, din timp, locuri în zone amenajate de administrația orașului.

Nu vă faceți vise că veți putea vedea tot! Dar dacă alegeți o regiune pentru Semana Santa, e bine să vă documentați despre tradițiile locului. Altfel e doar un spectacol de măști. Sunt atât de multe frății, anual apar altele care primesc dreptul de a ieși în stradă, încât e bine să alegeți ziua de Florii ori/și Joia și Vinerea Mare drept cele mai spectaculoase și să vă interesați din timp de trasee, pe site-urile primăriei, bisericilor ori ale ziarelor locale. Și desigur, despre cele mai bune locuri de unde să priviți. Iar dacă vreți să-l vedeți pe Antonio Banderas,  mergeți la Malaga, locul lui de baștină. Participă la fiecare Semana Santa, semn că inima lui a rămas sub soarele spaniol!

Și pentru că am amintit de Malaga, am văzut cea mai mare implicare a armatei spaniole în aceste parade, tocmai la Malaga. N-am ajuns dar televiziunile dădeau permanent imagini din toate zonele Andaluziei, și din rest, așa că mi-am făcut o părere. Aproape că nu dădeau alte știri! Acolo, la Malaga, teatrul stradal este prezent, se petrec și mici scenete cu apostolii și cu Iuda care vrea să scape de arginți oferindu-i romanilor, multe altele. Așa se explică și micile loterii ce se țin în unele zone, o poveste care nu are legătură cu credința dar pornește de la ea.

Probabil veți fi la fel de uimiți ca și mine, aflând că această spectaculoasă sărbătoare nu este în patrimoniul imaterial UNESCO. De fapt este dar nu cea a Spaniei, de unde a pornit tradiția, ci cea a … Guatemalei! Acolo obiceiul are aproape 500 de ani, adus desigur de conquistadori dar l-au înfrumusețat localnicii cu celebrele lor alfombras, sofisticatele uneori covoare din flori, peste care trec platformele cu sfinți, distrugându-le, ca simbol al sacrificiului. 

Cum spuneam la început, odată în viață merită văzut acest spectacol. Și văzut acasă la el, în întreaga peninsulă Iberică sau chiar Italia, chiar parțial, căci îți trebuie ani să poți asista la toate regiunile, să înțelegi acest amalgam de folclor în care misticismul și legenda călătoresc în istorie. Merită să-l treceți prin filtrul rațiunii voastre căci, dincolo de artă și dăruirea oamenilor, spune ceva mai mult despre ce înseamnă mileniul III, tradiții, puterea convingerii, puterea religiei ca instituție dar nu a lui Isus cel simplu și cândva atât de uman sub carapacea divinității!