Continuare De aici //

După ce vezi Trieste chiar și pe fugă, îți dai seama de ce J. Joyce l-a descris atât de frumos și de ce un irlandez s-a îndrăgostit de acest oraș. Un oraș unde chiar dacă ai un plan de vizitat obiective turistice, ai parte totuși și de ceva surprize. Cum ar fi Morpurgo.

Civico Morpurgo Museu

Sala de muzică

Muzeul Morpurgo de Nilma l-am găsit întâmplător, nici nu știam de existența lui. Probabil dacă ați citit articolul meu despre orașul Split , vă amintiți de fosta  librărie istorică Morpurgo. Ei bine, familia Morpurgo din Split era mult mai mare. Evrei Ashkenazy  plecați din orașul Marburg de la care se pare și-au luat numele, s-au răspândit în mai multe orașe de pe coasta Adriaticii, locuri unde au construit palate, au înființat bănci și s-au implicat în viața culturală, industrială și administrativă. Familiile Morpurgo din Trieste erau strâns legate de cea din Split iar muzeul care se află la etajul doi al palatului familiei are exponate deosebit de frumoase. Palatul alături de câteva depozite bancare de sute de milioane de kune au fost donate orașului Trieste și fundației pentru ajutorarea triestenilor săraci,  chiar de proprietarul ultim, Mario care nu avea moștenitori. Mario Morpurgo a fost un colecționar de excepție, un filantrop al evreilor dar și catolicilor triesteni și avea o cultură vastă. Exponatele sau ce a rămas după ocupația germană, sunt interesante dar interesantă este și vederea interiorului casei de oameni bogați din sec. XIX. Programul de vizitare al muzeului este destul de scurt (anul acesta doar o zi pe săptămână), cu modificări frecvente, nu se pot face poze dar dacă vă este în drum, merită trecut pragul, cu atât mai mult cu cât vizita este gratuită.

Palazzo della Borsa Vecchia

Palatul Bursei Vechi

Palazzo della Borsa Vechia ce se află în Piazza della Borsa (al doilea salon al orașului) am ținut foarte mult să-l vedem. Pe dinafară, desigur căci astăzi adăpostește Camera de Comerț și deci nu poate fi vizitat. Pentru a ajunge acolo am mers de la Morpurgo pe Corso Italia, o arteră cu destule magazine și negri dar care nu ne-au ademenit cu nimic, fiind două persoane.  Ei abordau persoanele singure și vârstnice. Pe Corso nu ratați o privire spre clădirile vechi. Ajunși în Piazza della Borsa am avut în față frumoasa clădire a Palazzo della Borsa Vecchia, o clădire splendidă de la mijloc de secol XVIII,  despre care se spune că are interioare cu adevărat deosebite și cred asta pentru că am văzut un mic album.  Construită în doar trei ani (1802 – 1805), Borsa Vecchia are aspectul unui templu grec cu coloane dorice și fronton. Fațada clădirii este bogat ornamentată cu statui. La parter sunt reprezentări ale Americii, Europei, Asiei și Africii. La etajul întâi sunt statuile lui Vulcan și Mercur. În partea superioară sunt statuile Geniul de la Trieste cu un scut pe care este emblema orașului, apoi Minerva, pentru arta militară, Neptun, protectorul marinarilor și Danubio, un simbol al căilor navigabile care au adus glorie și prosperitate orașului. Sus pe frontonul grec, un ceas este încadrat de Fortuna și Gloria.

Nu plecați din această piață fără să admirați frumoasa Fântână a lui Neptun și mai ales  interesantul Sundial din colțul drept al clădirii. Sundialul exterior este dublura celui interior, creat în 1920 cu scopul de a marca o anumită oră din zi, soarele pătrunzând în clădire printr-o gaură special creată și marcând o linie mediană. Când raza de soare se suprapunea liniei mediane, bursa își înceta activitatea. Cum procedau când era nor, n-am aflat, poate la viitoarea vizită.

Biserica Ortodoxă Greacă San Nicolò

Biserica San Nicolò,

Biserica Ortodoxă Greacă San Nicolò este tot pe Rive 3 Novembre 1918, între Canal Grande și Piazza Unità d’Italia. Este aparent neinteresantă pe dinafară dar știam că interiorul este deosebit. Din păcate la orice oră am trecut, era închisă. A fost ridicată în sec. XVIII, după separarea de comunitatea sârbă, având aprobare de la curtea imperială vieneză, așa cum se ridicau atunci lăcașuri aparținând altor culte decât cel catolic.

Interiorul se spune și fotografiile dovedesc asta, este bogat și impresionant, cu icoane aurite și argintate, cu un iconostas lucrat asemănător celui din biserica sârbă dar mult mai ornat. Îmi pare rău că nu am putut intra.

Teatrul Roman

Teatrul Roman este oarecum în spatele Pieței Unificării Italiei, aproape, chiar pe Via de Teatro Romano, vis-a- vis de poliție. Este cea mai veche urmă a trecerii romanilor pe aici, destul de important socotind că intrau 3500 de oameni, construcția fiind probabil din sec.II î.Hr. A fost descoperit întâmplător la început de sec. XIX pentru că cineva a avut inspirația de a asocia numele unui sat, acum cartier al orașului, cu un loc istoric, Rena Vecia / Vechea Arenă. Dar decopertarea  și recuperarea statuilor s-a făcut abia în 1938 cu ocazia unor demolări masive. 

Biserica Santa Maria Magiore

Biserica Santa Maria Magiore ne-a ieșit în drum ca să spun așa atunci când ne îndreptam dinspre Teatrul Roman spre Arcul lui Riccardo. Lăcașul de cult este o clădire monumentală, amplasată pe o pantă a dealului San Giusto iar pentru a intra acolo se urcă un număr măricel de trepte. Este o biserică veche de aproximativ 400 de ani ce a aparținut ordinului iezuiților și este singurul lăcaș de cult din Trieste cu arhitectură barocă. Interiorul este deosebit de interesant după schițele pe care am apucat să le vedem înainte ca biserica să se închidă. Are un turn înalt de 25 m numit Turnul Liniștii  sau Turnul Tăcerii care la bază avea o cameră cu rol militar.  O criptă unde s-a găsit un singur schelet plus Fântâna Sufletelor, foarte adâncă, de 6 m unde se spune că erau scufundați cu capul în jos, legați de glezne, cei torturați de Inchiziție. Exista și Camera Roșie, un nume sinistru căci era locul  unde Inchiziția s-a desfășurat în voie după cum au dovedit resturile umane și instrumentele descoperite acolo. În subsol se zice că se păstrează un tunel sau mai multe ce duc la alte clădiri din zonă. Și nu de evitat este căutarea semnelor masonice existente dintre care ciocanul stilizat este chiar în grilajele metalice foarte vechi.

Naosul bisericii are un altar principal foarte frumos dar și două secundare, plus frumoase vitralii tematice deasupra ușilor și ferestrelor. Monograma mariană Ave Maria este cam peste tot dar nu ne dădeam seama de ea dacă nu studiam puțin panourile cu informații.
Deși este o biserică ce a aderat la Frăția Sfintei Fecioare a Sănătății căci se pare rugile au avut succes în timpul holerei,  a fost singurul loc din Trieste unde m-am bucurat că nu am putut vizita în voie un lăcaș al Domnului care, după cutumele ortodoxe, trebuia părăsit. Vechile reguli creștine spun că dacă într-o biserică  a murit chiar și un singur om de moarte năpraznică, accidentală sau premeditată, acel loc trebuie abandonat ! Dar oare creștinismul mai respectă vechile dogme ?!

Biserica San Silvestro

Biserica San Silvestro despre care citisem că este cea mai veche biserică funcțională din Trieste, construită în sec. IV.  Am descoperit-o chiar lângă biserica Santa Maria Magiore. Era închisă așa că nu i-am văzut interiorul, o ușă era chiar sigilată. Este o biserică a comunității elvețiene care a cumpărat-o la o licitație publică organizată de Imperiul Austro-Ungar în sec XVIII, fapt ce l-am aflat de pe panoul informativ.

Arco di Riccardo

Arco di Riccardo este situat ceva mai departe de Teatrul Roman, arheologii încă nu sunt siguri dacă a fost ridicat în onoarea lui Augustus în 33 î.Hr., dacă a fost una din puținele porți de intrare în cetate  sau mai târziu ridicat pentru Carol cel Mare al francilor sau chiar pentru Richard Inimă de Leu ce a trecut prin zona Trieste cu ocazia unei cruciade. Discuțiile, din cât am citit eu, se învârt acum în jurul “re(x) Carlo”.  Cine știe !

Plaja cu zid, unică în Europa

Trieste nu ne-a interesat pentru plajă pentru că am stat acolo forte puțin dar dacă am merge în plină vară sigur și acest aspect ar fi studiat mai adânc. Are câteva plaje frumoase se spune dar nu chiar aproape de oraș. Însă are o plajă care este căutată de turiști în orice moment al anului, fie că e soare, fie ninsoare. Este o plajă unică în Europa, nu prea mare, cu pietriș dar atât de iubită de localnici încât pentru păstrarea ei s-a făcut și un referendum. Este unică și celebră pentru că aici se intră pe sexe: femeile singure sau cu copii au o parte mai mare de plajă iar bărbații au partea lor, mai mică, locurile fiind separate de un zid alb înalt de 3 m ! Intrarea se plătește simbolic 1 € dar oferă tot ce trebuie, vestiare, dușuri, toalete, săli de masaj. Se poate face topless dar este interzis nudismul.

Plaja aceasta se numește Lanterna sau Pedocin (de la pedochio / păduche) și este așa de peste 100 de ani, din timpul imperiului. Se numește Pedocin pentu că aici, la început de sec.XX, se scăldau seara caii și catârii armatei care se zice că aveau și păduchi.

Noi nu am mai intrat așa că poza este dintr-o publicație locală. A fost dată de mai multe ori și pe televiziunile din România ca un loc unde încă se practică separarea obligatorie a sexelor.

Fotografii: MÒNICA BERNABÉ

 Hop-Tour

Dacă vă ajută cu ceva sau dacă timpul de petrecut în Trieste vă este limitat, puteți apela la Hop-Tour hop-on, hop-off, autobuzul turistic care vă duce pe la cele mai importante obiective turistice, inclusiv castelul Miramare. Dacă nu coborâți din autobuz, turul complet durează cam 90 -120 minute. Nu este genul de autobuz turistic citadin cu care suntem obișnuiți în alte orașe, este mai mult un microbuz dotat cu aer condiționat și în care te poți urca doar dacă sunt locuri libere. Biletul este valabil 24 de ore și se poate lua și de la șofer. Repet, dacă ai noroc să fie locuri libere ! Nu l-am folosit tocmai din aceste considerente, șederea noastră în Trieste fiind de scurtă durată,am preferat ca mijloc de transport propriile picioare 😀.

Un strop de istorie și informații utile

Trieste  este un oraș micuț, cel mai estic din Italia, foarte aproape de graniță slovenă, este cum îl numesc ghizii, poarta estică a Italiei. Are o istorie lungă de peste 5000 de ani. Colonie romană Tergeste creată de Iulius Caesar, a prosperat în epoca bizantină, a fost sub franci, a trecut benevol printr-o petiție semnată de cetățenii sec. XV sub Leopold al III-lea de Habsburg, a  fost al Italiei după 1918, apoi din 1943 al Germaniei hitleriste, apoi sub Tito scurt timp și împărțit în două între iugoslavi și anglo- americani până în 1947 când este declarat oraș liber sub protecție ONU. Din 1954 o bună parte a zonei orașului a revenit Italiei definitiv sau poate mai bine zis până azi.

Scurtul popas în Trieste nouă ne-a plăcut și ne-a făcut să dorim o revenire aici. Trieste cumva este una din Cenușăresele Italiei pe care turiștii în mare parte o ignoră și în goana spre alte orașe nu-i dau șansa unui popas de măcar câteva ore sau nu-și oferă singuri plăcerea de a abandona un pic autostrada, foarte bună dar care nu-ți facilitează vederea  unor locuri faine. Chiar numai intrarea în oraș, privind de sus printre pini albastra Adriatică și este un moment ce încântă sufletul. 

Trieste este italian și nu prea, azi are mai mult de-a face cu cultura slovenă cu care și fizic aproape se întrepătrunde, are puternice influențe austriece, ceva sârbești și multe evreiești. Este așa cum a fost mereu, o zonă cosmopolită frumoasă, fascinantă. Un concediu aici merită încercat, zona carstică este deosebit de bogată – peste 1400 de peșteri (desigur că nu toate vizitabile ) doar în zona italiană ca să nu pomenesc de zona slovenă foarte apropiată – are plaje mai pietroase e drept, munții oferă posibilitatea unor trasee de vis, sunt câteva castele interesante în zonă și, dacă sunteți încântați,  fermele vă satisfac deplin papilele gustative cu produse locale autentice, slovene și italiene. În graiul local se numesc osmize și au apărut cândva pe la sfârțit de sec. XVIII când habsburgii au scutit de taxe producătorii locali din aceste zone. Aceste ferme au un program, deschid pe rând anumite zile din lună așa că e bine de interesat printr-un birou local de informații turistice. (ori www.osmize.com).  Noi am aflat despre ele aici, n-am avut timpul necesar să programăm o vizită la una,  așa că am trecut acest obiectiv pe o listă foarte scurtă cu atât mai mult cu cât și în oraș ne-au rămas multe locuri unde chiar ne dorim să ajungem. Printre locurile prin care am vrea să ajungem sunt și una – două peșteri dintre cele care au făcut istorie și ca locuri de refugiu în vremurile de restriște, din Evul Mediu până acum cam 75 de ani.  Și nu de neglijat sunt urmele lăsate de nume celebre precum Verdi, Stendhal, Napoleon Bonaparte, Joyce, Svevo, Paganini…Sau faptul că Trieste este înclus în lista celor 125 de orașe europene pe care The New York Times le recomandă.

Cazarea din păcate nu este foarte ieftină și nici oferta foarte bogată dar ca prețuri la mâncare, în restaurantele obișnuite se poate lua o cină sau un prânz cam la 35 – 45 € / 2 pers. cu vinul casei inclus (restaurantele sunt după tipic italian, bucătarii au pauză de după amiază iar cina începe cu ora 7 p.m. dar dacă faceți foamea în acest interval, pe Canal Grande și nu numai sunt mici autoserviri care oferă mâncare caldă la pachet). 

Revin și insist, nu lăsați mașina unde vi se pare că nu deranjează pe nimeni, am văzut poliția apărând de niciunde doar pentru o simplă bicicletă lăsată de un neamț ce intrase într-un magazin și amenda s-a plătit rapid, fără discuții inutile.  Doar contravenientul era neamț, nu român. Dura lex sed lex !

Ei dar frumosul Trieste are poveștile lui despre iubiri împlinite și despre cele nefericite. Una, cea mai frumoasă zic eu, are un farmec aparte. Tragică și frumoasă, poate chiar educativă, Bora.

Legenda iubirii, Bora

Bora este atunci “când ți-e teamă că-ți pierzi brațul cu care ții pălăria” / Stendhal

Dacă m-am temut de ceva când am ales această destinație a fost doar să nu nimerim furia puternică ce bate uneori aici, pe coastele Adriaticii, Bora. Dacă  prindeam acest vânt în plină forță, n-ar fi fost plăcută șederea în Trieste.  Bora este un vânt rece și uscat ce vine dinspre zona Alpilor Julieni spre calda Adriatica cu o putere infernală uneori asemeni unui balaur gros de 400 până la 800 m. O zicală din zonă spune că Bora se naște în Dalmația, crește  la sloveni, se înfurie la Trieste și moare la Veneția. Sau Bora a prins viață în trei zile, tot în trei zile a crescut și în alte trei zile a murit. Este aproape imposibil să te ții pe picioare spun localnicii, atunci când Bora este dezlănțuită. Dacă e bora chiara e bine totuși căci cerul e senin însă dacă vine bora scura cu ploaie și zăpadă, e dezastru. 

Dar așa monstru nu putea să nu ascundă legende care ne fac să-l acceptăm, să-l înțelegem. Și cum poate fi altfel o legendă dacă nu despre iubire o împărtășită de cu sfârșit  tragic ?!

Durerea pierderii ființei iubite este imensă și poate face orice persoană, oricât de rațională, să devină capabilă de fapte nesăbuite. Așa este și legendara Bora ! Fiica mai mică și cea mai iubită a zeului Aeolus, patronul vânturilor  își însoțea tatăl prin toată lumea. Aici în zonă fiind ea a plecat prin munți să se joace cu norii și a intrat într-o peșteră unde a întâlnit un argonaut, Tergesteo, de care s-a îndrăgostit nebunește și cu care a rămas în peșteră să-și împlinească iubirea și destinul. Aeolus în timpul ăsta o căuta. Furios, când a găsit-o s-a răzbunat pe Tergesteo pe care l-a zdrobit de pereții peșterii. Bora a refuzat să-l urmeze pe Aeolus spre alte zări iar lacrimile ei s-au transformat în haina de piatră albă ce a îmbrăcat verdele mănos al zonei. Îndurerat, tatăl a înțeles că nu mai poate face nimic și a lăsat-o pe Bora aici să plângă lângă  roșul plantei sumac ce a înflorit pe  stânca albă, din sângele lui Tergesteo. După un timp zeii au adus iar frumusețea pe acest deal, au ajutat oamenii să ridice o cetate căreia i-au spus Tergeste în amintirea iubitului ucis al Borei. Zeii i-au permis apoi  Borei să-și retrăiască dragostea 3 sau 7 zile pe an, ziua cu bucurie și patimă nebună, noaptea cu lacrimi de ploaie și strigăte de durere !  Din această iubire tragică  s-a născut spiritul orașului Trieste,  imborezà în dialectul locului, ceva unic cu energii aparte, miraculoase.

Mergeți la Tergeste / Trieste când Bora este liniștită, lacrimile i-au secat și a obosit să-și strige iubirea dramatică. Periodic  acoperă cu adierile ei blânde iubirile voastre ! Când e furioasă, lăsați-o să-și plângă iubirea pierdută. Și nu uitați, Trieste este așa cum l-a descris Umberto Saba :

Statuia lui Umberto Saba în Trieste

Trieste are o arțăgoasă grație. / Dacă îți place / ți se pare un băiețoi aspru și lacom, /cu ochi albaștri și mâini prea mari / să știe dărui o floare / cum ar fi o iubire / cu gelozie.

Noi ne-am bucurat de un soare calm cu adieri ușoare, plăcute și am urcat pe dealul unde s-a născut Trieste , San Giusto, un alt loc ce nu trebuie ratat.

Continuarea   Aici