Sümela, între legende și istorie, sfințenie  și laicitate


În călătoria noastră din nordul și nord-estul Turciei, o parte în Anatolia, am ajuns și în provincia Trabzon, cu ieșire la Marea Neagră. Am avut ocazia să-mi îndeplinesc o veche dorință, adică să vizităm  Mănăstirea  Sümela de altădată, azi Muzeul Sümela. Mănăstirea  încă trăiește între legende, natura cu legile ei tainice,  adevărurile  istoriei și educația turiștilor ce-i urcă scara. Am scris despre ea pe un site turistic cu participare comună unde nu era absolut nimic despre acest loc și despre altele din nord-estul Turciei (nickname de acolo aduce cu numele meu de aici :)) )dar pe blogul meu 😊, las mai multe dintre informațiile culese pentru documentarea dinaintea vizitei. Aminteam acolo că îmi  mulțumesc mie că m-am documentat serios de acasă! Altfel aș fi fost într-o oarecare confuzie… vizita fiind în grup organizat cu doi ghizi… 

Mănăstirea  Sümela  este într-o zonă foarte frumoasă a Turciei, provincia Trabzon, în districtul orașului Maçka, în limba greacă Matzouka. Este atârnată precum un cuib de vultur într-un gol de pe muntele Karadağ, Muntele Negru din Zigana și de departe impresionează prin construcțiile mari. Muntele pe care a fost ridicată face parte din Parcul Național Altındere Valley ( în turcă Altındere Vadisi Milli Parkı ), înființat la 9 septembrie 1987. Deci într-o zonă protejată, înconjurată de o pădure deasă și bogată.  La baza muntelui curge pârâul Degirmendere. Zona sudică a Trabzonului, parte a regiunii  litoralului Mării Negre, are o climă cu multe ploi, zona muntoasă cu cețuri frecvente care pot apărea brusc chiar și vara.

Partea aceasta a Turciei de azi a fost locuită de triburi diverse cu multe mii de ani în urmă, apoi a fost casa câtorva etnii dintre care grecii și triburile turcice au predominat. Grecii au venit aici, pe malul Pontului Euxin, acum aproape 3 milenii, au ridicat mult zona prin civilizația adusă. Și prin religie. Au construit numeroase lăcașuri de cult creștin ortodoxe care trăiesc și astăzi dar unele doar ca muzee, altele moschei. 

Un loc aparte a fost muntele Melas, acolo unde grecii au ridicat trei mănăstiri importante. Prima a fost mănăstirea Vazelon, undeva între anii 270-317, în plină criză a creștinismului căci era înaintea edictelor de la Serdic, anul 311 și Milano în 313;  o vreme lăcașul religios ce adăpostea aproape 200 de călugări a avut  rol militar. Totuși a fost deseori jefuit iar în final odoarele și documentele sale  au ajuns, ca de altfel ale tuturor lăcașurilor din zonă, în depozitele laice ale URSS și Turcia.  

Este ridicată apoi  Sümela, subiectul acestui articol și ultima, Mănăstirea  Kuștul cunoscută drept Peristera (porumbel), cu o legendă frumoasă: trei călugări greci ce doreau ridicarea unei biserici și  purtând o icoană a Sf. Gheorghe, au urmat un stol de porumbei care i-au dus pe o  stâncă ciudată unde s-au oprit. Mănăstirea a avut o soartă tristă fiind jefuită și părăsită înaintea celorlalte două. Astăzi doar  Sümela este în reabilitare.

 Munții și văile, pădurile dese cu zeci de  specii de plante, fauna bogată, ceața care este deseori prezentă, dau o senzație ciudată de admirație și teamă. Prin văile mai lejere ale acestor munți treceau cândva și caravanele comerciale și tot aici erau multe locuri  de popas cu hanuri nu prea mari, cum permiteau spațiile. O zonă nu chiar pustie în trecut, mai ales prin văile ce făceau legătura cu porturile la Marea Neagră și Drumul Mătăsii. 

 Probabil că de aceea a fost ales muntele pentru înființarea unor lăcașuri de rugăciune. Dar și pentru siguranță deoarece în vechime puțini oameni se puteau abate în sus pe pantele abrupte.

Să-și fi dorit grecii pontici un Oros Athos doar al lor? Nu, căci a fost  invers, Athosul s-a inspirat din Oros Mela! Kaderul, soarta a fost însă potrivnică muntelui Melas și darnică Athosului! Doar că, ciudată e viața, întemeietorul vieții monahale a Athosului îi este atribuită lui Sf. Atanasie din Trebizond (Trabzon)! Mănăstirile, schiturile, lăcașurile individuale ale isihaștilor, umblătorii prin nori de pe Muntele Negru au rezistat secole întregi raidurilor invadatorilor, chiar ocupației otomane din 1461 când sub Mehmet al II-lea Fâtih au fost ocrotite și susținute financiar prin ordinele sultanilor. (Sultanul Mehmet al II-lea a fost adolescentul care la 19 ani avea să reușească ce alți comandanți de oști turci ori ruși nu reușiseră în 12 bătălii. El a cucerit definitiv Constantinopol ducând astfel la căderea Imperiului Bizantin de Răsărit și la schimbarea religiei în acest colț de lume!).

Sümela se pare că a primit și ceva finanțare de la conducătorii înțelepți și chiar ocrotire, hoții ce furau de aici fiind căutați și condamnați la moarte din ordinele sultanilor. Totul până în sec. XX, 1916, când prima lovitură au primit-o călugării de la rușii atei ai viitorului URSS, cei  care au cucerit zona litoralului Mării Negre și a furat din odoarele, cărțile rare și documentele mănăstirii, ba le-au interzis și liturghiile. Se pare că și călugării au înclinat spre ocupația rusă, crezând că o etnie de religie ortodoxă le va fi mai favorabilă decât cea islamică. Oricum aici începuse mișcarea de alungare a grecilor și mai ales genocidul grecilor pontici. Dacă mă iau după legenda icoanei Panaghia Soumela, Fecioara apreciată de ambele religii n-a fost mulțumită de apărători căci  în anul 1923, în urma tratatului de la Lausanne, când Grecia și Turcia au făcut schimb de populații, mănăstirile au fost închise de statul laic turc iar călugării obligați să plece. Ori să treacă la islam. Toate lăcașurile creștine din zonă, chiar și cele ce mai scăpaseră ascunse în tainele codrilor și peșterilor, au fost deposedate de averi și alungați clericii, clădirile abandonate. Din unele n-a mai rămas nici măcar o piatră din zidărie, altele sunt doar câteva pietre hâde pe care s-au cățărat plantele, precum la Kuștul, una  mai păstrează câteva fresce sub vegetația bogată dar drumul până la ea este foarte periculos și-ți trebuie antrenament pentru a o vedea. Oricum zona este periculoasă, cad multe pietre, este cu oarecare activitate seismică, așa că nici oficialitățile și nici localnicii nu recomandă vizitarea decât cu mare greutate.

Legenda întemeierii mănăstirii este asemănătoare cu altele din lume, una cel puțin și în țara noastră.  Se spune că doi atenieni, clerici ori doar niște laici evlavioși, pe nume Barnaba și Sofronios ce au trăit în timpul împăratului bizantin Teodosie I (375-395), au fost întemeietorii.  Călugării atenieni care nu se cunoșteau, au avut ceva vise așa că au pornit fiecare la drum până s-au întâlnit tocmai prin Trabzon, pe muntele Melas (negru). Acolo au descoperit într-o peșteră pe un bolovan,  o icoană a Fecioarei Maria. Găsitorii au pus cap la cap întâmplările și au zis că e semn divin și aici trebuie ridicată o mănăstire în care să fie adăpostită icoana găsită. Au ridicat primele construcții care au fost jefuite și  distruse în secolul următor. În sec. IV împăratul Iustinian i-a dat ordin unui comandant, Belisarios, să refacă mănăstirea și să o extindă. Unele documente aflate în posesia grecilor pontici din Trabzon susțin aceste perioade deși cercetări cu metode moderne infirmă vechimea atât de mare a zidurilor mai vechi. Unde e adevărul, doar Dumnezeu știe! Și tace!  Oare de ce?

Cercetătorii spun că doar săparea în stâncă ar putea dovedi dacă există un altar, ceva care să ateste legenda atenienilor. Dar acest fapt este imposibil de realizat cu mijloacele tehnice actuale, susțin ei, căci ar risca distrugerea sitului. Deci misterul rămâne. Cert este că zidurile și picturile ce se văd astăzi, aparțin unor perioade mult mai târzii, se pare după sec. XII. Și sunt legate de scrieri și legende ale sec. XII-XIII, de Imperiul Bizantin, de dinastia din care provenea Alexios al III-lea  și mai apoi de cuceritorii turci, sultanii care au dat decrete de protejare dar și daruri importante mănăstirii precum Selim al II-lea, tatăl lui Suleyman Magnificul, cel care a donat 2 candelabre mari din aur și cristal. Selim al II-lea se pare că a fost rănit la o partidă de vânătoare din zona mănăstirii și a scăpat cu viață doar acceptând ajutorul călugărilor mănăstirii ortodoxe. Nu pare deloc aiurea informația știind că sultanii înțelepți au asigurat păstrarea religiilor și bisericilor creștine, cu condiția respectării stăpânirii și stăpânitorilor.  Așa că de la Mehmet Cuceritorul, la Suleyman Magnificul și chiar câțiva după el, au asigurat permanent bogățiile Sümelei. În sec. XVIII câțiva domnitori români mai puțin cunoscuți, fanarioți, au trimis daruri bogate și sume importante de bani la Sumela, contribuind și ei la perioada cea mai strălucită a mănăstirii, sec. XIX. Clădirile ce se văd astăzi sunt îmbunătățite iar cele mari cu balcoane și fațade abrupte, chiar ridicate în sec. XIX. Kader-ul, soarta cum spun turcii, i-a fost însă potrivnică mănăstirii. Sunt voci care susțin că înaintea invaziei rusești dintre 1916 și 1918, călugării din zonă au cam făcut politică, sperând că rușii, creștini ortodocși, vor cuceri definitiv zona Trabzon. Oare nu aflaseră despre ateismul științific al lui Lenin? N-a fost să fie pentru ei. Primii care au închis lăcașul plecând cu multe  odoare bisericești  și ucigând câțiva călugări au fost tocmai rușii conduși de Lenin. A venit apoi retrocedarea zonei către Turcia și schimbul de populații Turcia Grecia din 1923, așa că mănăstirea a fost desființată, parte din călugări cu ceva bunuri au reușit să se retragă în Grecia în zona Veria, o parte au fost uciși, alții  au trecut de partea noului stat laic turc.  Lovitura finală i-a fost dată în anul 1930 când un incendiu puternic, se pare provocat de căutătorii de comori, a distrus tot ce era lemn și chiar ziduri mai slabe. Dar multe dintre odoarele foarte valoroase sunt azi împărțite în muzee celebre din Grecia, Rusia, Turcia, Irlanda, cât și în diverse colecții particulare. Mănăstirea a rămas drept adăpost pentru animalele pădurii timp de 87 de ani.

Uneori se fac expuneri de fotografii vechi, făcute de diverși călători înainte de anul 1916. Acelea sunt dovada că mănăstirea era bogată, avea mobilier și obiecte valoroase dar arăta și influența turcă în lucrătura lemnului, a șemineelor și unii experți spun chiar și în pictura ultimelor fresce, prin culorile ori nuanțele specifice turcești.

Așa cum o vedem azi, Mănăstirea Sümela este impresionant de mare comparând cu locul pe care se află, panta unui munte.

Biserica din Stâncă este formată din peștera naturală unde s-a găsit icoana cunoscută azi drept Panaghia  Sümela / Preasfânta de la muntele Melas și capela micuță din fața ei. Primii bărbați ce au ajuns aici au săpat mai mult în munte pentru a obține un spațiu mai mare. În final, nu se știe când, peștera a devenit o cameră cu o boltă arcuită, semănând cu bisericile ortodoxe. Era neapărat nevoie de boltă căci după canoanele bisericilor răsăritene, în punctul cel mai înalt din biserică este pictat în frescă sau lucrat în mozaic Chipul Învățătorului, Iisus Pantocrator, cu ochi foarte mari ce par că te urmăresc. Sunt lucrați special așa, pentru a dovedi că ei văd în orice lume, aici și dincolo

Frescele pereților redau viețile îngerilor, apostolilor și sfinților, scena Sfântului Ignatie sfâșiat de lei într-o arenă romană, tabloul Judecății de Apoi, momente dintr-un Iad imaginar.  Locul cel mai sfânt este desigur biserica.

Ochii multor sfinți din frescele de jos sunt scoși și s-a crezut că acest fapt se datorează musulmanilor. O problemă pe care o întâlnim și la bisericile vechi din România, precum Densuș. Atunci scriam în acel articol:  … au scobit gurile sfinților și probabil și ochiii? Părerile sunt diferite și aici dar vizitând bisericile creștine din Göreme aveam să constat același lucru. Calvinii, acuzați și ei că au distrus icoanele, au găsit scuza: ritualuri de magie neagră au distrus picturile căci vrăjitoarele acelor vremuri foloseau materialul bisericesc pentru proceduri magice. Iată însă că ghidul  Öznur Doksöz, cu vechime, fiind activ în acest loc încă din 1980, la prima deschidere pentru turiști, spune că există o altă posibilă explicație. „Fecioara Maria este o persoană sfântă și pentru poporul musulman. Așa că oamenii care locuiesc pe aici au venit și au zgâriat pe față, în special pe ochi, au fiert așchiile de vopsea și au băut această apă crezând că îi va binecuvânta. Nu știm dacă această poveste este adevărată sau nu, dar asta spun oamenii.”

Cum locul nu permitea mai multe turle, aici fiind doar una, îl simbolizează pe Isus întruchipat în lumea pământeană. O altă frescă impresionantă și relativ bine păstrată este cea a Panagiei, Fecioara cu Pruncul. Un ghid, unul dintre puținele scrise despre zonă, spunea că Fecioara are mâinile în poziția orans, cu mîinile întinse în sus, asemeni primilor creștini. Cum scrie: Vreau, deci, ca în orice loc oamenii să se roage, ridicând mâinile sfinte fără mânie sau ceartă. (Timotei).

Capela principală încă rezistă, chiar a fost renovată și salvat ce s-a putut din cele trei straturi  de frescă. De altfel biserica cu prelungirea în micuța capelă are fresce pictate atât pe interior cât și pe exterior. Cele mai vechi, vizibile și azi, sunt din sec. XIV, din timpul împăratului Alexios al III-lea care, confiscând averile nobililor ce le câștigaseră necinstit, a înzestrat mănăstirile din zona Trabzon și a înființat una pe Muntele Athos. Cele mai noi fresce sunt din sec. XVIII și XIX.

Capelele exterioare, zece la număr descoperite până acum, mai au ceva fresce bine păstrate  dacă ignorăm distrugerile provocate de om și mai puțin de natură. Mai distrugător omul deoarece el a scrijelit pereții, a scos bucăți de frescă, a scos ochiii sfinților, și-a pus semnăturile în multe dintre limbile pământului. 

Fostă capelă, locul Ochiului Divin

Într-una dintre încăperi este un gol în perete care duce gândul spre un semn controversat în ortodoxismul creștin, Ochiul lui Dumnezeu. Forma triunghiulară a golului din perete este o dovadă că aici a fost acceptat acest simbol al ochiului divin și că, asemeni multor bucăți de frescă, hoții de artefacte au tăiat zidul cu pictura și l-au înstrăinat. Biserica ortodoxă spune că semnul Ochiului lui Dumnezeu nu este în tradiția ei și că ar fi un semn păgân (ochiul lui Horus) dar scrierile Sfinților Părinți îl amintesc mai mult ori mai puțin clar: ….cum vom scăpa de ochiul lui Dumnezeu….? zicea Sf. Grigorie din Nazians. Cert este că semnul a existat cumva în creștinismul primar, (e regăsit în catacombele romane), apoi a fost interzis și a revenit în unele biserici începând cu sec. XVIII.

Biblioteca, de fapt bibliotecile căci au fost două se pare, probabil una pentru toți și una, cea mai valoroasă doar pentru elite, sunt identificate ca locație și marcate cu plăcuțe scrise în engleză și turcă.

Camerele elevilor, sunt în apropierea bisericii. Aici la mănăstire s-a înființat și a funcționat din anii 1682, Phrontisterion of Trapezous / Colegiul Trapezului (Trabzon), o școală de elită a grecilor pontici ce a funcționat sub oblăduirea Imperiului Otoman până în 1921. Dovada că etniile pot conviețui împreună când conducătorii sunt mai înțelepți. Clădirea din Trabzon în care a fost mutată școala în sec. XIX, există și azi și este impresionantă.

Trapeza, brutăriile, două, și bucătăriile, tot două, sunt și ele marcate. Nimic din ce le-a aparținut ca dotare însă nu mai există, așa cum vedem la alte mănăstiri, cum pot să-mi amintesc de Rila din Bulgaria ori cele de la Meteora.

Apeductul care alimenta o fântână adâncă de câțiva zeci de metri, ducea la un izvor aflat la 4 km de clădire; este construit cu zece arcade  pe partea laterală a stâncii. A fost aproape restaurat.

 Scara de intrare în mănăstire, azi este refăcută din piatră și  este foarte îngustă; se spune că în Evul Mediu era din lemn, mobilă, se trăgea în curtea mănăstirii, tocmai pentru a face imposibilă pătrunderea neaveniților.

Clădirea cu balcon în partea din față a stâncii, vizibilă în întregime din alt punct decât cel ultra turistic, a fost construită prin 1840. Aici erau chiliile călugărilor și camerele oaspeților importanți. Este impresionantă prin înălțimea ei, cât un bloc cu 5 etaje. Construcțiile anexe sunt dispuse pe o lungime de 40 m și înălțime de 17 m. Camerele care au balcoane foloseau, spun documentele, și pentru observarea zonei, pentru siguranța în fața unor posibili invadatori.

 Un Izvor Sfânt a existat aici, pe platoul de la biserică unde într-o fântână se strângea apa tămăduitoare.  Se spune că veneau pentru panaceu atât creștinii cât și islamicii. Azi fântâna este distrusă și pe sub mănăstire curge  Meryemana, Mama Maria în turcă, așa cum l-au numit turcii vindecați cu apa lui.  Pârâul Altıntaș este numele lui laic.

Plimbatul prin clădirile mănăstirii necesită ceva atenție, planșeul fiind lucrat la niveluri diferite. Multe dintre încăperile renovate sunt închise, nu se pot vizita. Într-una singură se organizează din când în când expoziții foto prezentând poze vechi și etapele de renovare.

Sümela se află pe lista provizorie a UNESCO de aproximativ 14 ani.

Începuturile Mănăstirii Sümela, conform legendei ce de altfel se tot repetă și în alte locuri din lume, este o icoană cu puteri miraculoase, pictată de cel ce se zice că a fost primul pictor iconar al lumii creștine, Sf. Apostol și Evanghelist Luca. Tradiția creștin-ortodoxă spune că evanghelistul Luca este primul om care a pictat-o pe Fecioara  Maria, după unele păreri la cererea ei, după altele pe ascuns, or la cererea credincioșilor din ținuturi depărtate. Câte icoane ar fi pictat Luca și câte sunt inventariate azi în lume, este o altă poveste. Inițial s-a zis că 3 apoi biserica a inventariat 12! Și nu s-a oprit aici… A doua ori a douăsprezecea este, potrivit legendei, lăsată de un apostol la noi în țară, tot într-o peșteră, azi mănăstire. Știți care? Muieți îs posmagii :))

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Panaghia Soumela”
Preluare Doxologia

Icoana găsită în peștera de pe Oros Melas de la Zigana, se spune că este prima icoană pictată de Sf.Luca. Ar fi folosit lemnul de la masa pe care au mâncat Fecioara, Isus și Blândul Iosif. Icoana ar fi ajuns într-o biserică din Atena, după legendă trimisă chiar de Fecioară, de aceea inițial a fost numită Panaghia Athiniotissa. După găsirea ei de către cei doi călugări greci în peștera de pe Muntele Melas, a  fost  redenumită Panaghia Soumela / Preasfânta de la Muntele Negru.

Drumurile ei nu s-au oprit aici în mănăstirea din Turcia. În anul 1923, în perioada genocidului grec, când lăcașul a fost închis de autoritățile turce,  icoana a fost ascunsă deoarece grecii izgoniți nu o puteau scoate din țară. Mulți ani mai târziu, când cel ce aderase în zadar la Megáli Idéa, Grecia mare ce ar fi cuprins și ținuturile grecilor pontici, prim-ministrul grec Eleuthérios Kyriákou Venizélos, în urma unui acord cu Turcia, obține aprobarea trimiterii unui călugăr alungat de la fosta mănăstire Sumela, să revină și să caute icoana făcătoare de minuni. Astfel că în anul 1931 icoana revine în Grecia și este depusă la Muzeul Bizantin. După aceea apare ideea de a se construi o mănăstire în Grecia doar pentru această icoană, dorindu-se un cadru natural asemănător celui turc. Greu de realizat, așa că se alege o zonă din Veria, pe Muntele Vermion unde se ridică mănăstirea cunoscută drept Panaghia Soumela cu hramul pe 15 august.  Este la acea mănăstire din anul 1951.

Icoana, așa cum arată azi, este doar o bucată de lemn ruptă pe mijloc și înnegrită, fără urme de pictură. De aceea i se mai spune și Fecioara Neagră, un nume cu multe alte legende în istoria creștinismului Asiei Mici. Placarea cu metale scumpe, lucrată în 1700, este în bună stare, pe ea încă observându-se reprezentări ale profeților creștini și acronimul în greacă pentru Maica Domnului Iisus Hristos Soumeliotissa. 

Mulți români au sărutat sticla acestei icoane chiar la noi în țară, fiind adusă acum 2 sau 3 ani la o mânăstire nouă din Teleorman.

Guvernul turc a permis ca o slujbă bisericească să fie ținută la Mănăstirea Sumela o dată pe an. În mod normal, Mănăstirea Sumela servește ca muzeu, dar deschiderea ușilor Mănăstirii Sumela pentru liturghie a fost o reală bucurie pentru creștini. Prima liturghie s-a ținut în anul  în 2010, celebrată de Patriarhul Ecumenic Greco-Ortodox Bartolomeu apoi a fost închisă din nou în 2015 din cauza căderilor de stânci. A  a fost redeschisă parțial în 2019 iar în anul 2020 o slujbă restrânsă la 50 de participanți (pandemia), de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a reamintit lumii musulmane că pe acolo au trecut creștinii ortodocși. În fiecare an de atunci, la data de 15 august se ține liturghia, timp în care numărul de turiști acceptați în zonă este de cel mult 500, din motive de securitate, zona nepermițând aglomerații.

Alpinist fixând plase speciale în peretele peșterii..

Din Trabzon, oraș aflat la aprox, 47 km distanță, se ajunge cu transport în comun (solicitați informații la hotel) la parcarea principală a Parcului unde se plătește pentru mașini. Ghidul turc ne-a propus să  ia el  biletele de intrare și  în mănăstire  pentru că sus la lăcaș coada poate fi foarte mare. El oricum cobora să plătească parcarea  autocarului. De la acel punct am mai mers ceva cu autocarul până la parcarea microbuzelor muzeului. Acolo am plătit fiecare transport dus-întors.  Ne-au lăsat la baza scărilor de urcare, locul singurului magazin din zonă –  Sümela Boutique, frumușel că apele clipocesc în jurul lui. E ultima șansă de a te aproviziona cu apa necesară, mai ales dacă este o zi caldă dar se poate și mânca ceva ușor pe bani mulți :)) Ești la 950 m altitudine unde te-a lăsat microbuzul.  De aici urci, nu mai mult de 1000 m, te mai oprești chipurile să admiri natura dar în unele locuri abia îți tragi sufletul și ajungi la 1200 m altitudine.

Poteca pietonală este lungă, cu scări de piatră, de lemn ori chiar drumul natural, treptele sunt lungi ca  suprafață. Urcarea pietonală  se poate parcurge totuși fără  probleme mari. Nu însă de cei cu cadru metalic ori cărucior. De aceea această parte a drumului poate fi încadrată ca drum dificil, mediu ori ușor, după condiția fizică a vizitatorului. Există locuri de odihnă, mai sunt câteva bănci unde te poți odihni și admira zona. Pe o parte a potecii este panta muntelui, pe cealaltă valea adâncă dar parapetul de lemn pare solid. De-a lungul drumului mi-a fost dat să văd cărucioare de copii cu lucruri în ele, chiar într-un loc și un bagaj curat cu două geci deasupra, bănuiesc lăsate de cei ce urcau și le era greu cu ele. Unul dintre cărucioare încă era acolo când am coborât. Islamicii și legea lor dură în caz de furt dar drumul e deschis tuturor religiilor…

În final în fața ochilor apare salvarea: scările de piatră spre primul platou și coada la verificat tichete. Merge repede. Dacă nu ai bilet, te așezi la coada lungă care merge, normal, mult mai lent. Treci de control, urci treptele multe și înguste, parcă 92 la număr și gata, ai ajuns în mijlocul unei aglomerații din toate etniile și religiile. Și iar urci, iar cobori căci așa este tot muzeul, nu doar cele câteva încăperi și ce a fost cândva peștera icoanei.

Fața aceea spectaculoasă a mănăstirii pe care o vedeți pe site-uri de orice fel, poate fi parțial văzută aici. Admirată și fotografiată doar de pe alt traseu și doar dacă nu este ceață. Bloggeri și fotografi pasionați au  mers pe poteca neamenajată ce pleacă de la indicatorul spre biserica Aya Varvara (Sf. Barbara), aflat la baza drumului de urcare spre Biserica Stâncii. Exteriorul mănăstirii este impresionant privit de acolo. Noi nu l-am văzut decât de pe șosea.

Aș recomanda ca vizita să se facă dimineața dacă e vară, să vă luați apă și ceva de ronțăit. De ademeni, o haină de ploaie este binevenită oricând, tot așa și încălțăminte adecvată, bazaltul este alunecos pe ceață și ploaie.

Taxa de intrare șa Meryem Ana cum îi spun turcii, adică Maica Maria, este de 20 € acum la început de an 2025. Se poate achiziționa și online pe site-ul muzeelor din Turcia. La taxa de vizitare se adaugă taxa de parcare și taxa dus-întors cu microbuzul de la parcarea parcului la mănăstire și înapoi, 120 ₺ + 60 ₺ la sfârșitul anului 2024..

Am rămas cu bucuria că mi-am împlinit visul, că am aflat prin munca mea o mulțime de date noi  despre întreaga zonă și mănăstire, am rămas cu multe pagini de istorie deschise, mult mai multe informații decât am lăsat în articol și cu totul altfel decât cele învățate prin școli. Ca orice călătorie planificată și bine documentată  și aceasta a fost reușită,  chiar dacă am fost lipsiți de informații la fața locului. Panaghia Soumela / Preasfânta de pe muntele Mela, cum zic grecii zilelor noastre, o vezi, o fotografiezi dar în niciun caz nu o înțelegi dacă nu-i știi trecutul ei, al Trabzonului, al Imperiului Otoman,  vecinătățile acestuia  și mai ales  istoria reală a creștinismului…. 

https://www.youtube.com/watch?v=xo1GDmrO1kk&t=43s Un filmuleț al lui Titi Dincă, TVR, redă o înțelegere mai bună a complexului.

M-am bucurat să văd într-un colț o o femeie îmbrăcată tradițional  locului care nu s-a sfiit să-și facă acea rugăciune simplă în gând, Du’ā , către Meryem Ana, cum numesc turcii Fecioara. Aflasem că mai sunt norocoși ca mine, citind întâmplător blogul unui scriitor împătimit de călătorii în zone mai puțin umblate. Dar poate fi doar o simplă întâmplare să vedeți așa ceva într-o mare de oameni care doar își fac selfie-uri și trec indiferenți mai departe… Ai o senzație ciudată, remarcată de mulți cugetători, că de fapt, indiferent cui ne rugăm, avem același început și același sfârșit pe planetă, același cer și pământ, aceleași vise și același temeri despre kader (soartă)…. Cel puțin deocamdată!

****************************************************

Pozele încărcate în articol sunt din colecția familiei și preluate de pe Pexels, una din Doxologia