Ne yaparsan yap, kaderini değiştiremezsin. / Orice ai face nu-ți poți schimba destinul.
Mereu am susținut acele vorbe populare că dacă un om își face planuri prea frumoase pe care le mai și împrăștie cunoscuților, Dumnezeu râde cu lacrimi, chiar îL apucă durerile de fălci. Ei bine și eu acum un an visam la frumoasa Turcie de sud, la minunatele ei locuri și mai ales la savuroasele mâncăruri din Antep și restul zonei. Dar Dumnezeu a spus stop în acel februarie blestemat când lumea turcă a trecut printr-o imensă dramă…. Kader/destinul a vrut să renunț în acest februarie 2023 și să schimb cu o altă parte a fostului Drum al Mătăsii.
Nedorind să dau ochii dar și sufletul cu viața celor a căror soartă s-a întors brutal din drumul ei bun, am schimbat traseul din sud în nord dar tot în Turcia, într-o zonă mult mai puțin turistică, pot spune aproape deloc promovată în lumea noastră. Nu regret! Am pătruns pentru puțin timp într-o lume amestecată genetic și politic de-a lungul secolelor, pe care nu o poți iubi și înțelege decât dacă îi știi măcar puțin originile, tainele, durerile și mai ales să treci printre rândurile scrise de diverși și să încerci să înțelegi spațiile goale….. Și pentru prima dată în viața mea am petrecut multe ore din multe zile citind ce se poate public despre Kurdistan (în kurdă: Kurdewarî), literalmente Țara Kurzilor, kurzii la modul general dar mai ales despre kurzii anatolieni.
Dacă ar fi să aleg acum unde să călătoresc în Turcia, mi-ar fi puțin greu să mă hotărăsc: în Țara Soarelui Răsare ori în Țara Romanilor? După ultima mea vizită acolo, septembrie a.c., aș alege fără a sta mult pe gânduri prima variantă, adică Anatolia în vechea greacă, Anadolu pe turcește, țara unui vast melanj de culturi antice, foarte antice (sic) și aș lăsa Rumelia doar pentru momentele de odihnă turistică. Adică aș lăsa deoparte mândria deșartă, balcanică, de aparținătoare a marii familii de traci cu al doilea tată un roman îndrăgostot de averile celuilalt tată (ce avansată era știința căci n-avem mamă, doar doi tați 🤔), un termen cu care chiar și turcii au redenumit o parte a istoriei lor, numind azi Rumelia, Trakya. Aș alege drumurile mult mai puțin comode prin lumea anatoliană a primei democrații descoperite în lume (îmi mențin părerea că nu grecii au avut prima democrație), a primilor creștini ce și-au declarat oficial religia de stat înainte de păcătosul Constantin cel Mare, a imensului bagaj folcloric ascuns de legi ciudate și, de ce nu, a superbelor peisaje pe care nu le întâlnești în zona europeană.
Dacă ar fi să compar istoria antică a acestor ținuturi cu istoria Europei, categoric pentru zona turcă a Asiei Mici ar fi dublu, poate triplu de citit. Pe aceste pământuri arse vara de soare și-au arătat măreția dar și decăderea asirienii, fenicienii (cu capitala la Gordion), hatii, hitiții, misterioasele popoare ale mării, perșii, armenii, kurzii, grecii și macedonenii, romanii, apoi turcii seljuk, mongolii și în final turcii otomani. Dar dintre aceste puține nume de etnii, căci ele au fost mai multe, nu pot trece cu vederea egiptenii, doritori și ei de stăpânire a acestor pământuri. Despre fiecare, când îi va veni rândul.
Prima civilizație însă care ne-a deschis pofta de istorie a fost cea a urartienilor. A doua, a armenilor. Ultima s-a îmbinat cu aproape un mileniu de coabitare oarecum liniștită cu a kurzilor. Problema kurdă! Uneori știri despre ei dar niciodată povestea cât de cât adevărată. Iată că aflu, citind multe și diverse informații că Istoriografia reține că turcii şi-au făcut intrarea în Anatolia, unde kurzii erau deja prezenţi de multă vreme, în timpul bătăliei de la Malazgirt, din 1071. Și dacă mă întorc la un film istoric pe care l-am urmărit acum câțiva ani, Ertuğrul (a fost tatăl lui Osman Ghazi, fondatorul Imperiului Otoman), mă întreb cât de corecte sunt unele relatări istorice ale turcilor deoarece acest nume, Ertuğrul, este comun în lumea kurdă (nu că celelalte informații istorice ale altor popoare ar fi mai corecte). Apoi s-a dezlănțuit iadul, în sec. XIX și XX, oamenii au uitat iarăși că sunt egali prin naștere și că pământ ar fi pentru toți, kurzii au căzut în plasa mincinoasă a altora și au contribuit major la un adevărat genocid (un cuvânt creat abia prin deceniul V al sec. XX, motiv pentru care, spun unii, nu poate fi aplicat retroactiv!). Azi aici în Anatolia este doar o populație turcă prin acte și limbă, nu și prin spirit…. Kurd și Kurdistan sunt cuvinte oarecum interzise dar sub ele jarul încă nu s-a răcit…
Spuneam că întâi am dat cu mintea și ochii de urmele urartienilor. Unde altfel dacă nu în Bakur („nordul” în kurdă), situat de fapt în sud-estul Turciei, lacul și orașul Van, locul unde trăiesc foarte mulți foști kurzi, azi turciți obligatoriu.
Van, n-am fost în van
Acum câțiva ani scriam că vizita mea în Zadar, Croația, n-a fost în zadar. Ce iute s-a învârtit roata, vizita recentă în Van, Turcia de azi, n-a fost în van! M-a obligat să citesc istorie și bine am făcut căci informația primită la fața locului a fost … ca și cum n-ar fi fost!
Această zonă a aparținut secole de-a rândul puternicului regat Urartu. Pe scurt, triburile din zonă au existat aici cu multe secole înainte de Hristos. Chiar milenii! Și-au ridicat capitala pe actuala stâncă Van în anul 900 î.Hr., Tushba. Era o cetate impresionantă astfel că Evliya Çelebi spune că seamănă cu o cămilă așezată. După câteva secole Urartu pierde puterea în zonă, e cucerită de macedonenii lui Alexandru cel Mare, apoi alte și alte neamuri puternice ale antichității, inclusiv romanii.
La începutul sec. II î.Hr. toată regiunea cunoscută drept kurdă, ce se află azi pe teritoriul Turciei, Iranului, Siriei și Armeniei, a fost parte a Regatului Armeniei. Mai apoi acesta este cucerit de turcii seljuk (Bătălia de la Malazgirt în 1071), de diferite dinastii arabe iar în anul 1555 Imperiul Otoman condus de Suleyman Magnificul îl ia în stăpânire. Și secolele trec oarecum liniștite între aceste populații cosmopolite lăsate să-și ducă viața aproape în pace atâta timp cât nu deranjau Înalta Poartă. Dar vine teribilul sec. XIX dar și cel XX:. După a doua jumătate a secolului al XIX-lea, armenii puternici din punct de vedere economic din Van au înființat societăți revoluționare și au început să se înarmeze cu sprijinul rușilor, iar în 1915 au comis masacre în multe raioane și sate. Rușii, care au invadat Van în același an, i-au susținut pe armeni și au dat foc orașului, iar populația otomană a fost nevoită să evacueze orașul. În 1918, Van a fost reconstruită în locația actuală, deoarece a fost demolată și a suferit o mare pierdere a populației. Așa scrie pe pagina oficială a regiunii Van! Partea adversă susține altceva: Orașul vechi din Van a fost ars de către forțele otomane în 1915, deoarece aici s-a retras înainte o armată rusă care a invadat teritoriul otoman în sprijinul revoluționarilor armeni. Rușii au deținut orașul până în 1917, când Imperiul Rus în sine a suferit revoluție și colaps.
Dacă vă interesează istoria modernă a zonei Van, găsiți informații pe net, cu puțin efort și atenție. Adevărul? Probabil undeva +/- la mijloc….
Evliya Çelebi, istoric și cel mai mare călător otoman al sec.XVII, spune în „Cartea sa de călătorie” că Alexandru cel Mare a numit acest loc Van, inspirat de un templu numit Vank, întâlnit în Castelul Van. Părerile sunt împărțite.
Van este orașul situat la 5 km față de țărmul de est al lacului Van – Van Gölü sau Van Denizi /Marea Van, cel mai mare lac al Turciei și probabil cel mai bătrân, cam 600 000 ani. Van este un oraș reconstruit, nu prea frumos și nici prea curat, cu populație majoritar kurdă dar turcizată la nume, limbă, drepturi. Fiind o zonă cu potențial periculos pentru guvernul de la Ankara, drumurile exterioare au destule controale militare.
Pe micuțul aeroport al orașului am aterizat și de aici ne-am început hoinăreala. Am stat o singură noapte în oraș. Din câte am văzut, sunt destule bănci, multe ATM-uri ale băncilor locale dar nu și case de schimb valutar. Mai bine zis, nu sunt ușor de identificat dacă nu cunoști limba, deoarece aici n-am văzut scris Exchange ci Döviz Bürosu, adică birou/casă de schimb valutar. Dar cum am spus timpul nostru a fost scurt rău aici. Programul a cinci birouri central de schimb valutar, nu știu restul, era 9-18, L/V. Pentru cei din grup care nu dețineau lire turcești, ghidul local a strâns valută (euro ori dolari) și le-a adus a doua zi moneda locală. Retragerea de la bancomat este simplă, fără mulți pași. Se oferă doar variantele în limbile turcă desigur, apoi engleză, germană și rusă și se eliberează doar lire turcești. Nu am întâlnit păcătoasele bancomate EuroNet, deci nu știu dacă aici au. Cash-ul în lire turcești este necesar în excursiile din această zonă deoarece, pe lângă alte locuri (magazine mici, wc-uri) sunt chiar muzee de stat care nu oferă serviciul plății cu cardul ori euro, dolar ci doar cash.
În după amiaza zilei de sosire, am admirat cetatea Van doar de la poalele colinei, apoi un atelier de bijuterii de argint lucrate după metode antice, un atelier de kilimuri și un adăpost pentru niște ființe grațioase dar desigur fițoase:
Van Kedisi, casa pisicilor din Van
Dacă ai ucis o pisică, trebuie să construiești o moschee și să-i ceri iertate lui Allah.
Așa spune o zicală turcă. Poate de aceea sunt atâtea moschei în Turcia. Dar ce este sigur, Profetul a fost un mare iubitor de pisici și este cel care le-a dat dreptul de a avea nouă vieți pentru că l-au ferit de mușcătura unui șarpe. Și tot Profetul a interzis vânzarea pisicilor pentru că ele sunt ființe libere.
Ei bine, în zona Van, în oraș și în jurul lacului, trăiește o specie aparte ce își trage genele din lumi milenare, păgâne și apoi creștine. Pisici mari ce pot ajunge ușor la 7 kg femelele și mai mult masculii, înotătoare excelente de plăcere, cu blană specială precum cea a iepurilor, chiar și pe lăbuțe, de aceea se zice că au blană de cașmir. Au obiceiuri aparte, nobile. Legenda locală spune că aceste pisici vin tocmai de pe arca lui Noe, că atunci când arca a rămas pe muntele Ararat, două pisici s-au aruncat în valuri și au înotat mult, până la cetatea Van. Cam 120 km 🤔. Au trăit aici iubite de oameni. Mai ales că în acele vremuri băuturile alcoolice nu erau interzise iar pisicile lui Noe au prins șoricelul ce se apucase să roadă butoiul cu vin al bietului om, înainte ca paguba să se producă. Dacă stau să mă gândesc la textele biblice, șoricelul, dacă reușea să dea cep butoiului, îl scăpa pe Noe de marea rușine ce nu s-a șters nici cu trecerea mileniilor 🤦♂️!
Desene rupestre din peșteri indică vechimea rasei în zonă.
Pisica de Van, cea adevărată, este interesantă prin culoarea blănii: în mare albă–cretă, cu pete colorate care să nu depășească 15 – 20% din suprafața corpului și care să fie situate doar în zona capului și în zona cozii. Culoarea galben între omoplați este o pată denumită ”Însemnul lui Allah”, foarte apreciată de turci. Cele care au pata de pe cap și coada galben portocaliu sunt cele originale și prețul unui pui, cu acte, pornește, se zice, cam de la 800 €. Are ochi superbi: rotunzi și blânzi, căprui, albaștri sau fiecare de o altă culoare. Sunt superbe felinele cu un ochi de culoarea chihlimbarului și unul albastru. Este o pisică ce mănâncă cu plăcere pepene verde și înghețată și, prevăzătoare, încearcă temperatura alimentelor cu lăbuța! Van Cat Research Center (VKAM) a fost înființat în 1992 de Universitatea Van pentru cercetarea acestei pisici.
Sunt aduse oficial și înregistrate în Europa la mijlocul sec. XX deși primele au fost aduse aici de cruciați. În Turcia scoaterea din țară este interzisă și sunt în grija statului. Așa cel puțin se zice. Am plătit 20 lire pentru a intra în căsuța lor deși pot fi admirate gratis prin geamurile mari. A meritat deși ne-au tratat cu indiferență când conținutul castronelelor s-a terminat. Sătule și ele de sclavie într-un spațiu închis…
Dincolo de drăgălășenia lor și de faptul că ne-am bucurat să fim printre ele după o zi obositoare prin avioane, nu putem trece cu vederea…. păcăleala. Pisicile din această căsuță sunt … hibride! Sunt un amestec de rasă Van / Turkish Van cu rasa Angora / Turkish Angora (Ankara), care sunt complet albe dar destul de des suferind de heterochromie. Explicația? Turcii au ignorat mult timp rasa Van. Abia când au văzut ce succes au cei care le dețin oficial în restul lumii și ai căror părinți au fost atent selecționați pe la jumătatea sec. XX chiar din zona Van, și-au dorit să facă din această rasă veche un bun național ce le aparține de când au cucerit Asia Mică. La acea dată au fost numărate în zona Van doar 90 sau 96 de exemplare adevărate. Așa a apărut Van Cat Research Center (VKAM), înființat în 1992 de Universitatea Van pentru cercetarea acestei pisici.
Adevărata pisică Van, cum spuneam, are doar 20% din blană colorată cu galben portocaliu (doar cele două pisici fugite de pe arca lui Noe au fost una/unul alb și unul/una roșcat 🤔), azi se acceptă și puțin negru dar doar coada, fruntea și un omoplat ori ca un inel pe picior. O puteți admira pe adevărata Van pe https://www.youtube.com/watch?v=S2s9fUSOS8c
Dacă vă interesează mai multe informații, mai ales despre legăturile cu armenii și istoria lor multimilenară, despre cum se zice că au fost folosite în genocidul armean de către turci, citiți https://www.araratonline.com/?p=75928 unde autorul povestește frumos despre ele. Și eu îi cred poveștile….
Van Gölü
Van oferă câteva locuri plăcute de vizitat. Desigur că o plimbare cu barca pe lacul Van, ascultând valurile și glasul îndurerat al unui îndrăgostit milenar, sunt de neratat. Mai ales pentru pasionații de turism cultural. Întâi să vedem ce este cu acest lac Van, celebru în lumea cunoscătorilor de istorie.
Lacul Van – Van Gölü sau Van Denizi /Marea Van, este cel mai mare lac al Turciei și probabil cel mai bătrân, cam 600 000 ani. Lacul Van este înconjurat de mai mulți munți, inclusiv Munții Taur la sud și Muntele Ararat la est. Se spune că locuitorii din Antichitate numeau lacul Van marea de sus deoarece este la 1 670 m deasupra nivelului mării și considerau că ascunde numeroase mistere. De la populațiile actuale din zona lacului Van s-au păstrat și cules legende care povestesc despre cetăți antice aflate pe fundul lacului. Cum legendele se nasc din adevăruri, susținea un istoric, cercetătorii turci au considerat necesar să le caute tainele. Așa că scafandrii specializați pe arheologie marină au coborât în apele lacului adânc de 451 de metri și cu o suprafață de 3.755 km², de altfel lacul cel mai sărat, apărut într-un fost crater vulcanic.
Câte ceva se poate vedea pe Misterele lacului Van: https://www.youtube.com/watch?v=Z1JMZDowu-g
N-a fost în zadar. Ori în van! În anul 2017, o echipă de arheologi specializați în cercetări subacvatice, au descoperit în lacul Van resturile unei cetăți ce se întinde pe o suprafață de aproximativ 1 km², veche de 3000 de ani și ale cărei ziduri încă în picioare dau de gândit asupra felului cum au fost lucrate și mai ales despre forța celor ce le-au ridicat.
Există multe legende despre realizările urartienilor precum cele altor lacuri, Keşiş de exemplu, legende care s-au dovedit adevărate în urma studiilor moderne: ultimul este un lac artificial creat tot de urartieni acum aproape trei milenii prin bararea unui pârâu, folosit pentru alimentarea cu apă a cetății Van aflată la 23 km de lac. Dar ce este important, lacul este funcțional și azi pentru irigații, deși condițiile climatice sunt dezavantajoase.
Zona lacului Van este plină de surprize pentru restul arheologilor. Tot pe aici s-a descoperit un craniu uman vechi de 3200 de ani, care era dotat cu o frumoasă trepanație triunghiulară. Perfectă tăietură după cum se vedea în poză. Și cercetările continuă, să sperăm că epoci întunecate nu le vor opri.
Dar cel mai turistic loc de pe lacul Van este una dintre micile insule, cea a nefericitei Tamar.
Insula Akdamar
Lacul Van este împărțit aproape egal între provincia Van și provincia Bitlis, ultima plină de surprize istorice armene. Pe partea regiunii Van se află câteva insulițe dintre care una este călcată frecvent de turiști, Aght’amar, Ağtamar în armeană (pronunție armeană: [ɑχtʰɑmɑr]) sau, după legea care a turcizat tot ce aparținea armenilor și kurzilor, Akdamar, adică în turcă vena albă. În kurdă, dialectul Kurmancî/hurmanji al kurzilor nordici (turcii de munte, cum au fost numiți până în 1980) se pronunță Akhtamar, așa că la fața locului dacă auziți pe cineva pronunțând astfel, știți sigur că e kurd. În 1915, Enver Pașa a emis un ordin de schimbare a denumirilor geografice armenești din vestul Armeniei (azi, estul Turciei). Ordinul a fost de fapt ratificat în următoarele decenii. Deci majoritatea numelor legate de armeni au fost complet schimbate (cum ar fi Ararat care a devenit Agri Dagi).
Numele insulei este aproape necunoscut ca origine. Dar cum legendele vând bine în ziua de azi, și Aght’amar, vine de la o legendă locală. Legenda are mai multe variante: după unele un nobil, după altele un cioban s-ar fi îndrăgostit de o fată frumoasă pe nume Tamar, fiica unui stareț armean (Tamar este un nume frecvent în istoria și religia Armeniei și Georgiei vechi, a fost chiar și o regină numită așa). Băiatul vâslea spre insulă în fiecare seară pentru a o vedea. Tamar îi indica cu un Regele felinar mereu alt loc unde se ascundea de furia tatălui. Într-o noapte furtunoasă, barca tânărului s-a răsturnat din cauza valurilor ori pentru că starețul l-a indus în eroare schimbând mai multe felinare. Tânărul s-a înecat rostind cuvintele Ach Tamar / Oh, Tamar. Tamar i-a auzit strigătele și s-a aruncat în valuri să-l salveze dar a murit la scurt timp. De aici, insula a devenit cunoscută ca Ach Tamar (Aght’amar). Povestea iubirii neîmplinite a fost cunoscută prin intermediul poetului armean Hovhannes Tumanyan. Se spune că cei ce cred în legendă pot auzi strigătele celor doi iubiți și vor fi mereu atrași de aceste minunate locuri. De asemenea localnicii pretind că lacul este iubit de divinitate și că îngerii intră și ies din apă.
Turcii vin și ei cu legenda lor. Se spune că turcii selgiucizi care au ocupat insula erau conduși de un comandant numit fix …Akdamar! Atacul ar fi pornit de la faptul că pe insulă se ascundeau mulți dușmani ai lor. În lupte s-a distrus tot, palatul și restul clădirilor civile. De ce a rămas în picioare doar frumoasa biserică, nu și palatul, e mister!
Insula, a doua ca mărime pe lacul Van, se află aproape de mal și la aproximativ 50 de kilometri de orașul Van. Primăvara, când copacii insulei înfloresc cu flori parfumate, insula este un loc cu o frumusețe cu adevărat fermecătoare.
Istoria insulei este bogată dar, dincolo de toate națiile care au ocupat acest pământ, ea a aparținut dinastiilor armene încă din primele secole ale primului mileniu și până la jumătatea mileniului doi când partea civilă a construcțiilor a fost distrusă în timpul unui război persano-otoman (sec. XVI). Dintre toate clădirile de pe insulă, doar Biserica Sfintei Cruci, Surb Khach a fost lăsată nedemolată în acel sec. XVI. Construită de călugărul-arhitect Manuel, armean pe numele real Trdat Mendet între anii 915 și 921, din ordinul regelui Gagik I Ardzrouni din dinastia Vaspourakan (în armeană „țara nobilă” sau „țara prinților”), pentru a adăposti o bucată din Adevărata Cruce, a cărei legendă spune că ar fi fost adusă din Ierusalim în zona Van în sec. VII, prin Persia, azi Iran. Să ne amintim că Armenia a fost prima țară din lume care a adoptat oficial creștinismul ca religie de stat (anul 301 ori 314, cu câteva decenii înainte de botezul lui Constantin).
Era inițial o biserică de palat, catedrală pentru că era locul catolicosului dar a fost transformată ulterior în biserică mănăstirească. Capela din nord-estul bisericii a fost adăugată în 1296-1336, Jamatoun în vest a fost adăugat în 1793, iar clopotnița din sud a fost adăugat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, spune un panou. Istoria capelei din nord este necunoscută. Aveam să găsesc pe un site armean termeni noi. Dar când sapi adânc, pe net desigur, chiar înainte de excursie, e minunat să înțelegi ce vezi, căci de auzit de la ghid nici vorbă (din păcate ghidul român a avut o mare problemă cu ghidul turc, poate kurd –cred că domnul ghid e kurd, spus pe un ton de sentință, un băiat simpatic de altfel și această problemă total lipsită de profesionalism pe partea română, ne-a dăunat nouă, celor care plătisem excursia). Deci în arhitectura bisericească armeană, jamatoun este echivalentul pronaosului bisericilor noastre, de fapt locul unde se adunau credincioșii și unde se oficiau slujbele în memoria celor morți (jam, liturghie, timp canonic și toun, casă).
Biserica este o capodoperă arhitecturală armeană, cu exteriorul lucrat din piatră roșie de andezit și decorat specific cu motive în jos relief și scene din Biblie: Profetul Yunus, adică neascultătorul Ionas din Biblie și Tanah (Biblia Ebraică), expulzarea din Rai a lui Adam și Eva, lupta dintre David și Goliat, Fecioara cu Pruncul, Hristos Pantocrator, Sf. Gheorghe luptând cu balaurul, altele. Pe fațada vestică este redat regele Gagik prezentând un model al bisericii. Scriitorii umani ai Bibliei, cei aleși și cărora Dumnezeu le-ar fi insuflat misterios cuvântul Său, cum spun teologii, sunt înfățișați în înălțime completă pe frontoane, în patru direcții. Descrierile timpurii și legendele locale spun că sculpturile în relief și ușa bisericii au fost decorate cu pietre prețioase, perle și încrustări de aur, se pare un obicei preluat de creștini de la iudei. Pereții interiori ai bisericii sunt decorați cu fresce, azi deteriorate, care prezintă teme religioase.
Specifică și aici vechii arhitecturi religioase armene este cupola interioară, rotundă iar exteriorul conic, așa cum a fost ridicată prima lor biserică în sec. IV. Tradiția bisericii armene spune că Sf. Grigore Iluminatorul, cel ce a creștinat Armenia păgână, a avut o viziune în care i se arată Isus când bate cu un ciocan de aur pământul din capitala de atunci a regatului armean și cere să ridice un lăcaș așa cum a fost arătat în vis. Ridicată clădirea bisericii este numită Ecimiadzin, adică Pogorât din Cel Născut. Și avea cupole rotunde în interior iar în exterior conice, model respectat multe secole de armeni. Am amintit legenda și arhitectura pentru că în estul Turciei mai sunt biserici vechi care au acest aspect conic.
Numărul mare de motive de vultur și leu de pe biserică nu este surprinzător. Multe elemente păgâne au fost aduse în construcția bisericilor creștine armene. Ele înseamnă putere. Via înseamnă Raiul iar fructele de rodie, eternitatea.
Culoarea zidurilor bisericii se schimbă după ora din zi în care o privești: odată galbenă, apoi este roșie sau gri, specific pietrei de andezit din care au fost construite ori placate zidurile exterioare. Andezitul este o rocă foarte dură, de proveniență vulcanică, folosită intens de popoarele antice ale zonei, așa cum aveam să constatăm și în alt site. Și cum curiozitatea e mare la mine, comparând rezistența unor clădiri de vârste milenare cu cele de azi, am căutat informații și despre această rocă.
Biserica aceasta este unicat din mai multe motive. Unul ar fi că este singura biserică armeană care are sculpturi pe zidurile exterioare. Al doilea pentru că bisericile Evului Mediu nu afișau scene din Vechiul Testament, spune un preot pe Creștin-Ortodox. Apoi, de ce nu, te întrebi privind exteriorul bogat, ce tehnică de lucru aveau de a rămas 90% din exterior intact?
În jurul bisericii se află un cimitir, în ceea ce a fost cândva curtea numită inițial gavin, destul de neîngrijit, aproape de nerecunoscut ca loc de veci și pe care nu am avut timp să-l studiem cu atenție dintr-un motiv pe care l-am amintit mai sus. Am remarcat însă din mers câteva resturi de monumente specifice artei armene, obiecte ce azi fac parte din Patrimoniul Imaterial al Umanității (pentru conținutul lor), și anume celebrele și unicele khachkars. Khachkar (khatch = cruce și kar = piatră, adică cruce pe piatră). Acesta este un monument funerar de înălțime aproape umană, cu decorațiuni doar pe partea așezată spre vest, emblematice pentru Armenia și pentru hristologia ei specifică căci Hristos nu era niciodată arătat răstignit, iar crucea, pomul vieții, era/este un simbol al victoriei asupra morții. Cei care ați colindat Europa vestică în ultimii ani, poate că ați dat de aceste cruci pe piatră, ca monumente nou ridicate în țările care au recunoscut genocidul armean, ultimul văzut de mine fiind anul trecut în Novi Sad. De asemeni în București, în curtea Bisericii Armenești există un khachkar modern, sfințit în anul 2005 și dedicat memoriei genocidului armean din perioada 1915-1916 dar și martirajelor armenilor din Imperiul Otoman, sec. XIX.
Biserica a fost redeschisă ca muzeu în anul 2007, după multe presiuni făcute asupra guvernului Turciei. Din câte știu, sunt probleme ca măcar odată pe an să se oficieze o slujbă religioasă aici, catolicosul / patriarhul armean încă luptând pentru acest drept. Pe 19 septembrie 2010, Biserica Akhtamar a găzduit prima sa slujbă creștină după 95 de ani de interdicții.
Drumul către insulă se face cu un vaporaș, timp cam 20 minute/3 km și cu un minim de 15 persoane (până nu se umple, nu pleacă) iar prețul biletului dus/întors și vizitarea se învârtea la sfârșitul verii acesteia între 280-300 ₺ (dacă nu ai auto propriu, trebuie socotit și prețul transportului auto din oraș până la debarcader cu un dolmuș (microbuz). Pe insulă există o cafenea și toalete dar noi nu le-am vizitat căci normal, ne grăbeam, era o situație specială. Traseul pe insulă este puțin în pantă, cu poteci care nu au parapet, este pietriș alunecos, locul fiind în reamenajare. De asemeni, o atenție deosebită trebuie acordată treptelor din interiorul bisericii, între naos și pronaos, destul de înalte și alunecoase.
Se spune că cea mai frumoasă perioadă pentru a vizita insula este martie și aprilie, când înfloresc migdalii.
https://www.youtube.com/watch?v=_7bxJoSVYQo
Va continua……
Confirmări/Notificări