După ce treci de Biserica Vrăjitorului și admiri puțin din Calea Victoriei, o zonă interesantă unde toți trecătorii pășesc cu adevărat pe aur masiv (nu cumpărați târnăcop și nici exploziv, este bine ascuns iar povestea o voi spune tot pe aici), ajungi pe o străduță nu foarte mare dar cu nume grecesc, Stavropoleos. Un loc unde fără să vrei, fără să fii băutor de bere sau practicant ortodox, te oprești să admiri clădirile și ce ascund ele.

Caru’ cu bere  la nr. 5. O poveste lungă și încâlcită  a localului ce datează din 1879, când s-a deschis în apropiere a doua berărie din oraș, poate și pentru că în zonă erau destui nemți, chiar și o trupă germană de circ, Walhala.  Numele, spune legenda, i-a fost dat în momentul aprovizionării cu bere la butoaie aduse de un car țărănesc. De altfel și primul nume era La caru’ cu bere. După puțini ani localul prim se închide și afacerea este preluată de trei frați ardeleni, cetățeni austro-ungari dar de etnie română,  care-l reconstruiesc în forma ce o vedem astăzi, în anul 1899. Cel mai bun în ale afacerii, al cărui bust de bronz se află în local, este Nicolae Mircea, venit din Ardeal să facă ucenicie de la vârsta de 11 ani. Arhitectul principal al noii clădiri cu aspect  și decoruri amestecate ca stil, bizantin și german bavarez în principal, Zigfried Kofsinsky este un prieten al patronilor, un polonez stabilit în România, căsătorit fiind cu o româncă. Dar dincolo de acest fapt, Kofsinsky ajunge în țara noastră chemat fiind să facă parte din echipa de arhitecți ai Castelului Peleș. Este cel care face mult timp modificări noului local, chiar extinderea spre str. Lipscani îi aparține. Interiorul este bogat decorat, cu sculpturi, picturi, vitralii și lucrări deosebite în lemn pe care le puteți vedea pe pagina locației www.carucubere.ro Și tot acolo este și o galerie cu vizitatori celebri ai localului, de altă dată sau din zilele noastre. Celebrul „moș Ghiță cu felinarul” chiar a existat, era pivnicer ce gestiona cei 77000 l de băuturi din beciuri; are perioada lui de glorie marcată atât de celebra bere de Bragadiru dar și de „Lacrima Cristi”, lichide  ce udau printre altele gustoșii cremvurști cu hrean. Unul din urmașii fondatorilor, azi patron aici, spune că micuța statuie a lui Moș Ghiță a fost făcută chiar de bunicul său, în semn de respect pentru harnicul și devotatul bătrân pivnicer.

Ca în multe familii, relațiile dintre frați încep să șchioapete. Pe rând doi dintre frați se retrag, deschizându-și berării proprii. Unul dă faliment, era și anul crizei economice, așa că Nicolae Mircea, patronul rămas singur la  Carul cu Bere se sinucide în 1929, aruncându-se de la etaj. Nu afacerile lui mergeau prost, din contră, dar el își girase frații pentru deschiderea localurilor proprii și în acest caz urma să-și piardă averea ! Rămâne totuși în familie Caru’ cu bere, dar nu mult timp. Nemții fac aici popotă între anii 1942 – 44 dar o  păstrează curată.

Dar vin anii armatei roșii când tot ce însemna artă germană devine de neconceput, așa că picturile și ornamentele sunt acoperite cu vopsea roșie și așa vor sta până la moartea lui Stalin în 1953. Restaurările, începute chiar înainte de ’89, îi redau ceva din farmecul trecut.  În 1999 urmașii fondatorilor reușesc să primească înapoi proprietatea doar în acte, fizic abia în 2006 ! Astăzi Caru cu bere este condus de nepoții lui Nicolae Mircea, cel mai important dintre cei trei frați fondatori.

Nu am intrat de mult timp acolo pentru o masă de prânz sau cină. E mai complicat vara când sunt mulți turiști, poate doar cu o rezervare din timp.

Biserica Stavropoleos.  Tot pe această stradă există un frumos lăcaș de cult, de asemeni cu o istorie bogată, cu multe legende, biserica Stavropoleos, ridicată inițial în 1724, în incinta și pentru ajutorul călătorilor unui han (după moda vremii). Cunoaște mai multe renovări de-a lungul timpului, cele făcute sub îndrumarea lui Ion Mincu se văd și azi. Micută, acea biserică românească în care simți cu adevărat apropierea de cele sfinte dar cu amprenta bizantină puternică, cu o pictură interioară și exterioară aparte, deținătoare a mai multor bucăți de moaște de la 10 sfinți, este un loc plăcut de odihnă chiar dacă nu ești un om religios. Curtea interioară, Lapidariumul, este azi locul unde au fost adăpostite resturile importante ale bisericilor demolate la început de sec. XX când s-a amenajat zona dar și din cele dispărute în timpul urgiei comuniste. Biserica este mereu vizitată de personalități precum au fost regina Sofia a Spaniei, prințul Charles, Andre Rieu, șefi de state și foarte multi turiști americani, europeni, japonezi. Dar a fost și locul unde cinci ani a slujit ca diacon controversatul călugăr și autor al Florilor de mucigai, T. Arghezi.

Biserica aceasta are un nume grecesc, Stavropoleos, nume ce i-a fost dat după Stauropolis, adică “orașul crucii”. Ridicarea bisericii a fost făcută în 1724 sub arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, venit din Epir, Grecia și numit imediat după aceea episcop de Stauropolis în Caria. Ioanichie a ridicat, în 1722  întâi hanul mânăstiresc ale cărui resturi se află și azi în subsolul străzii Stavropoleos, așa cum s-a descoperit întâmplător în anul 1998. Din păcate ruinele acestuia nu pot fi decopertate. Sec.XVIII a fost perioada când biserica greacă se folosea de țările vecine pentru a ridica biserici și mânăstiri pe care să le administreze sau le făcea pe cele locale, mai vechi, metocuri ale marilor mânăstiri grecești. Scopul era unul singur, atragerea de bogății spre Grecia, spre biserica greacă. Pământurile pe care s-a ridicat micuța biserică și hanul au fost inițial cumpărate de grecul Ioanichie, apoi restul au fost majoritar primite ca danie din partea domnitorilor și boierilor români. La fel mobilierul și icoanele au fost făcute cu banii dați de enoriașii români. Biserica, de fapt mânăstire de călugări, a avut o perioadă înfloritoare până în 1863 la secularizarea averilor. Atunci, refuzând despăgubirea financiară oferită de Cuza și Kogălniceanu, călugării greci au părăsit locul căci o biserică de mir cum devenise, ar fi fost prea săracă pentru nevoile lor duhovnicești. Plecați în Grecia fără a putea trece peste graniță toate odoarele scumpe, călugării au tot sperat în statele ce se opuneau lui Cuza și deci în revenirea lor aici. Dar Cuza a fost ferm, averile confiscate iar Carol I a susținut reforma domnitorului local Cuza, închizând definitiv subiectul. Adică nu definitiv, la nivelul întregii Românii doar până după 1989 !

Părăsită, biserica Stavropoleos ajunge o ruină. Dar la reconstrucția zonei – Palatul CEC și BNR – este renovată și biserica Stavropoleos, Ion Mincu ridicând cu această ocazie clădirile dimprejur pentru administrație. Terminată renovarea după anii grei ai primului război mondial, devine un timp biserică de parohie și abia după anii comunismului redevine mânăstire, de data asta de maici.

Interiorul este destul de bine păstrat. Aici se găsesc câteva obiecte originale în bună stare, alături de iconostas și o frescă foarte veche. Scaunul domnitorului fanariot Nicolae  Mavrocordat în a cărui domnie s-a ridicat complexul mânăstiresc, se află în mica biserică. El are sculptat pe spătarul de lemn stemele Moldovei și Țării Românești, fiind principe în ambele țări. Alături se află și scaunul episcopului Ioanichie, vechi de aproape 300 de ani.

Pisania bisericii este cea originală, scrisă atât în greacă cât și în slavonă dar cu alfabet chirilic. Biserica are un muzeu cu icoane vechi, obiecte liturgice deosebit de valoroase. Dar nu știu cum și dacă vizitarea lui e permisă oricărui muritor.

Puteți citi despre istoria, muzica bizantină ce doar aici se interpretează în forme vechi, despre slujbe și programe pe pagina bisericii www.stavropoleos.ro

Tot cu ochiii după clădiri vechi, atentă și la pietrele pe care calc, ajung pe străduțele întortochete la o stradă pe care o știam cândva celebră. Parcă am mai trecut pe aici într-o altă viață ?!

Str. Postei si str. FrancezaPrin strada Poștei, treceți pe lângă o altă biserică veche,  biserica Sf. Dumitru Poștă  sau de Jurământ, paraclis universitar alături de alte două biserici, singura biserică ce are o icoană a Sf. Iuda Tadeul ocrotitorul celor deznădăjduiți. Numită „de jurământ” pentru că aici veneau negustorii din zonă să-și întărească contractele, jurând pe icoane.

Strada Franceză, cea care a avut diverse nume, pe porțiuni de stradă, din 1650,  Ulița Curții Vechi, Ulița cea Domnească, ulița ișlicarilor (cei ce confecționau acele pălării uriașe cum purta Ienăchiță Văcărescu ) dar și ulița boiangiilor, capătă numele nobil după ce este pavată și-și stabilește aici reședinta consulul Franței la București. Dar ulterior devine str. Carol, str. 30 Decembrie și tot așa până după anul 2000 când redevine str. Franceză. Aspectul caselor și alinierea lor se datorează, dacă pot spune așa, marelui incendiu provocat de un copil in 1847, fapt ce a dus la reorganizarea și reconstrucția ei, lărgindu-se și aliniind clădirile. Dacă urmăriți, cu durere, casele ce stau sa cadă, pline de gunoaie, graffiti, eu știu câți drogați dar pe care turiștii străini le fotografiază, veți găsi la nr. 14 o placă murdară cu chipul Iuliei Hasdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, aceasta fiind casa în care s-a născut, la 14 noiembrie 1869 copilul miracol ce avea sa devină la 16 ani prima studentă româncă a universității Sorbona, studii părăsite după numai doi ani prin trecerea în lumea tainică a spiritelor. Aici a copilărit și tot în această casă a uimit învățații vremii cu precocitatea ei rară. La acei ani Hașdeu a locuit cu chirie acolo, la unul din cele două etaje ale casei.

Toată această zonă pe care se află cele descrise mai sus și o parte din cele povestite în articolele I și II, a fost parte a Curții Domnești sau Palatul Voievodal.

Curtea Domnească, Palatul Voievodal sau ce a rămas din clădiri, are o istorie desigur interesantă, despre care sunt destule date și pe wikipedia. Încă nu s-a stabilit dacă Mircea cel Bătrân a fost constructorul primei curți domnești, cert este însă că Vlad Țepes o consolidează și devine una din cancelariile domnești itinerante, alături de Targoviște (moda vremii era ca domnitorii să țină  cancelarii în 2-3 locații, pentru a se putea retrage în caz de invazie). Curtea Domnească de aici a rămas capitala definitivă și unică a Țării Românești începând cu 1660. Este reconstruită și mărită de Vlad Țepes, însă cea mai mare dezvoltare o cunoaște în timpul lui Constantin Brâncoveanu, după care pierde din pământuri, pe care se vor construi casele și străzile pe care umblăm astăzi. Demne de citit, mie chiar mi-au plăcut, paginile de istorie atât cât se cunosc, dar și legendele ce descriu jocul de prietenie-dușmănie dintre cei doi domni, Vlad Țepes și Ștefan cel Mare, veșnic ajutându-se sau bătându-se sub privirile și interesele otomane. Ștefan a fost cel câștigat la un moment dat, căci el i-a luat toată averea din ” cetatea de scaun Dâmbovița” fratelui lui Vlad Tepes, Radu cel Frumos, ba chiar pe fiica acestuia ce devine a treia lui soție (și ce război s-o fi iscat între tânăra domniță munteancă și bătrânul oștean moldovean!  Dar aceasta a devenit cea de a treia și ultima soție oficială a domnitorului moldovean). Aici în incinta curții domnești s-a făcut muzeu ce se poate vizita, Muzeul Curtea Veche. Mai bine zis se putea, au trecut deja doi ani de când este închis pentru consolidare. Anul acesta se implinesc 560 de ani de atestare documentară a primei cancelarii domnesti ce semna documente aici, căci în 20 septembrie 1459 s-a emis aici primul document ce specifica numele de Bucuresti. Săpăturile arheologice începute în 1953 au scos la lumină ruinele sălii sfatului, visteriei, camerele domnitorului, ale familiei, baia în stil turcesc si restul anexelor.

Întreaga Curte veche de pe actuala str. Franceză nr. 19 – 23 este închisă acum pentru renovare, pentru reabilitare sitului arheologic, se spune pe pagina de net. Primăria capitalei dorește să redea circuitului turistic acest spațiu istoric unic al Bucureștiului dar să deschidă aici și cafenea, magazine, săli de expoziții. Să sperăm că lucrările nu vor intra în istoria secolelor deși ceva mă face să cred asta căci în urmă cu aproape două luni, pe șantier nu mișca nimic. Începute în primăvara lui 2018, au ca termen de finalizare anul 2021 !

Biserica Curtea Veche,   Biserica Sf. Anton.    Biserica Sf Anton- Curtea veche este cea mai veche biserică din București, construită și ctitorită de Mircea Ciobanul și doamna Chiajna, pe locul celei de lemn ridicate de Mircea cel Bătrân. Cunoaște și ea, ca toate celelalte, renovări și noi picturi, extinderi, sfințiri. Are două hramuri, Buna vestire și Sf. Antonie cel Mare. Este o biserică puțin atipică, unde naosul și pronaosul nu sunt despărțite, ceea ce creează o imagine aparte, de măreție. Se văd urme ale zidului construit în secolul XVIII prin care se despărțea locul de rugăciune al femeilor de cel al bărbaților, așa cum era moda vremii, asemeni cu credința din sinagogi. Aspectul impozant în exterior este dat și de zidirea de origine romană, alternând cărămida cu piatra. A fost biserica familiilor domnitoare timp de două secole, aici fiind unși domnitorii care apoi trebuiau să facă față unui ritual vechi moștenit de la daci, adică noul voievod trebuia să treacă prin sângele a doi berbeci sacrificați în pragul bisericii, pentru a-și demonstra curajul de acțiune. Este se pare un lucru puțin discutat de istorici, având în vedere că nu s-au lămurit încă asupra acelui IO de origine tot geto-dacică. Aici în biserică au fost descoperite trei morminte domnești, toate jefuite, unul se pare că era al lui Mircea Ciobanul. Biserica are un muzeu deosebit, foarte frumos, în care icoane unice cu fața dublă, pe alamă vase bisericești foarte vechi, evanghelii de la 1800, documente originale, multe pot fi admirate. Așa cum spuneam, marțea este o zi de slujbe deosebite, de dimineața până seara târziu când oamenii vin să se închine la icoana făcătoare de minuni a Sf. Antonie cel Mare. Se spune că Ceaușescu dorea să treacă o arteră importantă prin locul unde se află Biserica, Hanul lui Manuc și Curtea Veche dar nu există o explicație de ce într-o dimineață a anulat proiectul și aceste monumente au scăpat neatinse.

Un loc bun de vizitat dar nu marțea, căci biserica ce a făcut parte din ansamblul curții domnești are un program special, se deschide la ora 5 dimineața pentru mulții credincioși ce vin la icoana sf. Anton.

În spatele blocurilor de pe bulevard, spre biserica Sf. Anton, este Piața Sf. Anton, locul unde  se pare că a fost inițial altarul vechii biserici de lemn a Curții Domnești, loc marcat printr-o cruce.

Hanu’ armeanului Manuc, se află la nr. 62 – 64, peste drum de Biserica Domnească. A fost  ridicat în 1808 și este o clădire ce ascunde multe taine și legende. Locul celui mai bogat armean din Balcani, Manuc Mârzaian, bei al Moldovei din ordinul sultanului, construit pe teren ce a aparținut Curții Domnești, avea o strălucire aparte pentru sec.XIX și condiții deosebite pentru clienți, condiție pusă chiar și în contractul de vânzare către un alt proprietar, făcut de Murat, fiul lui Manuc :  “Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”

Construit într-un stil majoritar brâncovenesc, a avut de la început elemente deosebite și unice în arhitectura capitalei noastre, precum fântâna arteziană din curtea interioară. Aici, în 1812,  în Salonul Voievodal s-a semnat pacea de la București de la finele războiului ruso-turc, așa cum scrie și pe placheta de la porțile hanului.

Devine apoi Marele Hotel Dacia, locul de întâlnire al intelectualilor sec. XX și are norocul de a scăpa de demolarea ceaușistă pentru că a fost și casă conspirativă pentru comuniști. Astăzi este un restaurant bun, cu prețuri pe măsură. Deși i-am călcat pragul de câteva ori, am o amintire mai puțin plăcută, cea în care făceam lungile cozi comuniste când aici se vindeau alimente mai deosebite puțin.

Dar Centrul Istoric are și alte locuri interesante din refacerea cărora s-ar putea scoate profit, dacă s-ar vrea.

Strada Gabroveni  Este strada fabricanților și vânzătorilor de cuțite, gabrovenii, veniți din Gabrovo Bulgaria dar și strada pe care Caragiale a avut una din berăriile sale. Din Gabroveni către Lipscani se poate merge pe strada Zarafi, strada casierilor domnești sau a cămătarilor.

Str. CovaciRenumita str. Covaci a tuturor timpurilor moderne, numită așa de la fierarii / kovacii în slavonă ce și-au construit case și ateliere aici, pe fostele grădini cu flori ale Curții Domnești. De departe cea mai frumoasă clădire, fiind și restaurată, este Cafeneaua Veche, la nr. 16, cea mai „bătrână” cafenea atestată documentar în capitală, la 1812, când devine cafenea publică; primul proprietar armean nu făcea cafea decât pentru a o trimite caldă la Curtea Domnească. Gloria cafenelei s-a datorat și vecinătății ziarului „Timpul”, al cărui sediu era la nr. 14, în hotelul Universal. Așa se explică prezența multor intelectuali aici, Mihai Eminescu fiind unul din ei. Și Maria Tănase era printre vizitatorii de seamă. Dar str. Covaci a fost primul loc din București unde s-a simțit irezistibilul miros de mici la grătar ! Aici, la crâșma poreclită de literați  La o idee, patronul Iordache a inventat micii, după ce a rămas fără mațe pentru cârnați. Spirit întreprinzător, nu l-a speriat lipsa unui produs important, mațele pentru cârnați, așa că a condimentat în plus carnea pentru aceștia, a fript-o direct pe grătar și iată, dintr-o nevoie s-a născut celebrul mic care ne agită simțurile și azi.

Din Covacii de unde nainte de „89 se luau țigări și blugi originali, azi a rămas o stradă tristă, neîngrijită pe care se trece întâmplător, unii doar din curiozitate.

Str. Șelari, este strada lucrătorilor de harnașamente pentru cai dar și strada unor bordeluri celebre ce i-a adus numele de Cartierul Roșu. O stradă plină de povești celebre, strada unde a înnoptat și Cuza înainte de marea Unire din 1859. Era strada care ducea la Podul Calicilor , peste Dâmbovița, numit așa pentru că dincolo de apă locuiau săracii orașului, calicii.  Aici a fost Curtea Sticlarilor,  clădire ridicată de un domnitor Cantacuzino încă din 1710 pentru Doamna Păuna .Azi a devenit Curtea Berarilor și în loc să fie popas pentru turiștii străini, să atragă copiii ce ar fi plătit bine să vadă meșterii sticlari lucrând ca în vechime, suflând în sticla fierbinte pentru a o modela, vinde bere !  Tot aici s-a consumat drama trioului Zavaidoc – curtezana Zaraza – Cristian Vasile, o poveste de iubire care a distrus viețile unor cântăreți buni ai vremii. Oare chiar a mâncat Cristian Vasile cenușa iubitei sale Zaraza, ucisă de Zavaidoc ?! Uneori în drum pe acolo mi-aș dori să-l aud pe Zavaidoc cântând !  Tentantă este intrarea la un local nou, Bordello, în spațiul unui vechi bordel ! Dar și oferta barului arată bine văzută pe reclamă !

O stradă despre care s-a dus vestea în Europa occidentală, Smârdan, numită așa după Războiul de Independență și care și-a păstrat acest nume neschibat de peste 100 și ceva de ani.

Str. Smârdan sau Ulița Nemțească, o străduță veche de peste trei sute de ani care a cunoscut gloria în sec. XIX când aici s-au construit hoteluri elegante, magazine de lux, restaurante bune. Tot aici, la nr. 39 în fostul hotel Concordia Cuza a fost numit oficial domnul celor două principate, Moldova și Țara Românească, după cum este menționat pe plăcuța de pe perete : „In aceasta cladire se afla in anii Unirii Tarilor Romane, Hotelul Concordia, unde in seara de 23 ianuarie 1859 s-a hotarat dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, de catre fruntasii Partidei Nationale, ca domn al Tarii Romanesti”

Centrul vechi, un orășel într-un oraș, are și alte străzi pe care s-au așezat meșteșugarii vremii, pe unde s-au construit ateliere, biserici, case, locuri de luat masa și cate altele.  V-am prezentat pe scurt aproape jumătate din ce este acolo. Despre pasaje, străzile de peste bulevard, în altă zi însorită. Sub toate aceste clădiri, multe cu bulină roșie, sunt parte din beciurile Bucureștiului, acolo unde negustorii își țineau mărfurile dar și unde au înflorit legendele înfricoșătoare ale orfelinelor, plăcintei cu carne de om, vrăjitoarelor, ucigașului invizibil de la miezul nopții… legende care au avut succes cândva și care atrag și azi turiști străini pasionați de Dracula, crime celabre, fantome. Dincolo de ele rămâne însă Micul Paris cu iz balcanic. Și azi tot balcanic, tot aglomerat, plin de cârciumi de tot felul, interesant și aparent curat la nivelul ochilor, cumva înspăimântător dacă te uiți mai sus la etajele de peste crâșme, majoritatea nerenovate, cu geamuri sparte și perdele zdrențuite prin care sălășuiesc fantomele.

Biserica Stavropoleos
Lapidarium și o parte din clădirea administrativă a Bisericii Stavropoleos
Placă pe casa în care s-a născut și a copilărit Iulia Hașdeu

Curtea Domnească
Curtea Domnească



Biserica sf. Anton
Biserica sf. Anton
Hanul lui Manuc
Hanul lui Manuc