“Toaca  se dezvăluie ca o chemare  vie la rugăciune dar şi ca un cântec de durere  şi bucurie, vestind odată cu baterea cuielor, imnul pascal de Înviere. “   Părintele Galeriu

Toaca, un instrument muzical până la urmă, de o simplitate rară, dacă este mânuit de un maestru, va scoate sunete dumnezeieşti. Cum altfel când este un simbol al primilor creştini, cei săraci, cei pentru care nu strălucirea aurului conta, ci sufletul.  Toaca a fost aproape de dispariţie din bisericile noastre, clopotul  i-a luat locul încă din sec.VII al primului mileniu al creştinismului acceptat ca religie de stat. Dar nici o bătaie de clopot nu va avea farmecul şi mesajul sunetului de toacă. Cum biserica încearcă mereu să atragă credincioşi, cum destui oameni ai zilelor noastre îşi caută liniştea sufletească în datini vechi, iată că şi biserica a reluat ritualul toacei în multe lăcaşuri, ba chiar l-a introdus şi în unele biserici de mir unde, conform unui ritual destul de nou, se bate toaca în alternanţă cu clopotul. Dar ce  e toaca, de ce o folosim şi ce spun legendele, vă povestesc mai jos din ce ştiu eu, din materiale adunate şi oarecum verificate.

Toaca bisericii orientale creştine, biserica ortodoxă, se folosea în toate lăcaşurile de cult, mici şi mari, pentru a chema credincioşii la slujbă. Ea a apărut în momentul când credinţa a fost puţin mai liberă, după acei ani de prigoană dură. Până atuncii creştinii se anunţau unul pe altul, şoptit, despre locul şi momentul unei slujbe creştine. Apoi au fost folosite bătăile  cu un ciocan de lemn în uşile creştinilor, într-un ritm şi un număr de lovituri ce permitea înţelegerea, adică locul şi timpul adunării pentru slujbă. Abia mai târziu s-a ajuns la toacă, vă daţi seama  că numărul credincioşilor a crescut foarte mult şi era aproape imposibil să baţi în uşa fiecăruia.  Primele forme de chemare publică la rugăciune au fost trâmbiţele mici, model luat de la tuba  evreilor aşa cum apare într-o scriere veche.  Apoi oamenii au folosit scândura de lemn şi ciocanele pe care le-au numit   trâmbiţele îngerilor.  Deja în sec.VIII, cu ocazia sinodului al VII-lea de la Niceea, documentele vorbesc de Sfintele Lemne Sunătoare. Dintre bisericile ortodoxe, doar noi şi grecii o mai folosim mult în prezent.

Ceva mai târziu, în scrierile Sfinţilor Părinţi, toaca devine simbolul crucii de pe Golgota, cea pe care a fost răstignit Isus iar bătăile sunt loviturile de ciocan ale soldaţilor romani  când i-au înfipt piroanele în mâini şi picioare.

Toaca la noi  este de trei feluri:

  • toaca mare sau toaca fixă, de lemn care de obicei se află în turnul clopotniţei sau la ieşirea din biserică, este fixată pe un suport şi bătaia se face cu două ciocănele. Se face din lemn de esenţă tare care vibrează frumos când este lovit, de obicei din fag, paltin sau cireş. Ciocănele se fac din alt lemn de esenţă mult mai puternică decât scândura, din corn, stejar ori salcâm. Are cam 4m lungime, jumătate metru lăţime şi este fixată pe lanţuri în clopotniţă sau sub streaşina bisericii. În bisericile care respectă canoanele părinţilor, toaca mare nu se bate decât la ceasuri şi sărbători bine stabilite şi obligatoriu de Paşti, după un anumit ritual. Este toaca care oferă cele mai frumoase  flori / sunete.
  • toaca mică, o scândură din acelaşi lemn ca şi toaca mare. La capete sunt câteva găuri aşezate în formă de cruce sau triunghi, ca şi la toaca mare,  pentru ca lemnul să rezoneze mai bine. Scândura de 2 – 3m lungime şi maxim 0.3 m lăţime se ţine cu mâna stângă, bătaia se face cu un singur ciocănel de lemn şi se foloseşte la ocolirea bisericii, în sens invers acelor de ceasornic, totul după un ritual prestabilit.  De aceea se mai numeşte şi toaca împrejur.
  • tochiţa, mai micuţă, de fapt toaca de metal – fier, bronz, aluminiu – ce se foloseşte mai rar este fixă, are forme diferite, uneori vulturul bicefal sau un alt simbol bisericesc plus unele inscripţii legate de biserica de care aparţine. Se foloseşte la anumite slujbe sau pentru chemarea călugărilor la trapeză dar, în unele lăcaşe, se combină cu dangătul clopotului. Am impresia că nu este un ritual fix pentru tochiţă şi se tot adaptează. Tochiţa are o varietate de sunete mult mai redusă şi mai puţin impresionantă.

         Dacă aţi privit cândva un tocaş, bătător la toacă, sunt convinsă că nu mulţi aţi realizat mersul mâinilor lui. Aici am rămas şi eu surprinsă când am aflat  că bătutul se face în forma crucii creştine, în triunghi, în spirală, în linie dreaptă. Florile de toacă sunt mereu diferite. Un călugăr povestea că sunetul are o linie dar mereu este după îndemânarea şi starea sufletească a tocaşului care poate improviza. Fiind un instrument muzical, chiar aşa rudimentar cum este, e clar că tocaşul trebuie să fie un talent înăscut pentru a-ţi da senzaţia de ireal, dumnezeiesc în momentul când bate toaca.  

Toaca se bate în general înaintea slujbelor, e chemarea la smerenie, la rugă. Au fost perioade când bătăile de toacă erau triste, exprimau jalea căci rămăsese singura care marca slujbele bisericii , clopotele fiind furate de cotropitori.

Am răsfoit doar o lucrare de specialitate, Chemări de toacă de dr. muzicolog Constanţa Cristescu şi un paragraf m-a impresionat prin concluziile lui : Repertoriul de toacă apare ca un complex de limbaje,  muzical, verbal, gestic, simbolic, ce se întrepătrund, se influenţează şi contribuie în ansamblul lor la realizarea funcţiei cu care este învestit în cultul liturgic creştin ortodox… Ce păcat că standurile de carte sunt pline de atâta maculatură ieftină şi cărţi precum aceasta a distinsei doamne nu se retipăresc, o carte care a necesitat peste un deceniu de muncă, de studiu în zeci de mânăstiri, probabil multe nopţi de nesomn în care a căutat să pună cap la cap cele aproape o mie de înregistrări ale sunetului lemnului şi dumnezeirii…

Toaca nu este o găselniţă creştină. Se regăseşte la multe popoare, pe multe continente. Aşa cum multe datini, sărbători şi însemne creştine vin de dincolo de vremuri, de dinainte de apariţia acestei credinţe, aşa şi toaca se regăseşte în obiceiurile multor popoare, probabil fără legătură unele cu altele sau doar aşa cum credem noi. Gândiţi-vă că bătăile ritmice, de obicei în lemn ca atare, neprelucrat, apoi în tobe sau altceva, eventual o piele de animal întinsă pe un cadru de lemn, au existat în tradiţia africană, a amerindienilor, a asiaticilor, precum tibetanii care o folosesc rar, la ceremoniile când trebuiesc mărturisite păcatele.

Legende despre toacă sunt puţine. Cea mai cunoscută este cea provenită din tradiţia muntelui Athos. Aceasta spune că Dumnezeu a cerut lui Noe să facă o scândură în care să bată cu un ciocan de lemn, de trei ori pe zi, pentru a anunţa potopul dacă muritorii nu renunţa la faptele rele. Varianta care spune că Noe a bătut într-o scândură pentru a aduna animalele la arcă, reprezintă chemarea credincioşilor şi intrarea lor în biserică, căci arca este sinonimă cu biserica.

Mânăstirile au devenit obiective turistice importante, nu doar loc de reculegere. E bine şi aşa căci cele vechi, istorice, adăpostesc multe poveşti, picturi, obiecte ale căror simboluri trebuiesc cunoscute. Sunt adevărate focare de cultură dar pentru a le fura trebuie să cunoşti câteva lucruri despre istoria creştinismului, iconografie, obiecte liturgice, cutume. Cum voi povesti despre mai multe lăcaşuri de cult reprezentative pentru creştinism, voi aduna pe aici pe blog câteva informaţii şi legende. Toaca şi sunetul ei sunt pentru mulţi un obiect bisericesc pe care-l consideră fără importanţă. Dar nu este aşa.   Următoarea poveste va fi despre clopotele bisericilor creştine.

În lumea satului de altă dată toaca, acest instrument care uneşte laicul cu divinul, avea şi rolul de ceas. Oamenii îşi împărţeau ziua după cei trei timpi de bătăi de toacă. Vlahuţă în România pitorească îşi povesteşte drumeţiile având drept ceas, toaca. Cum lumea satului autentic îmi e dragă şi azi, am scris cele de mai sus la timpul vecerniei -seara şi-l încarc aici la vremea utreniei –dimineaţa..

Misterioasă este lumea puţinilor călugări adevăraţi, o lume dură pentru unii, o lume grea, în care de multe ori nu credinţa este cea care te face să-i treci graniţa, ci doar păcate şi încercări lumeşti a căror umbră s-a lipit puternic de suflet.

 

            Răsună toaca de utrină

            În pacea unei nopţi târzii

            Şi rând pe rând, câte-un opaiţ,

            S-aprinde-n mutele chilii….

                                                                    

            …Măicuţă, tu, cu chip frumos

            ………………………………

             Nemilostiva toacă-a nopţii,

             Ce vis frumos ţi-a tulburat ?

                                                                                

                                           Răsună toaca  – O.Goga