Primăvara este pe lângă anotimpul mult așteptat, cel aducător de lumină, căldură, culoare și parfum floral, o perioadă a misterelor pe care noi le păstrăm cu drag în sufletul nostru, așa cum le-am primit la naștere. Este anotimpul celei mai mari sărbători creștine, Învierea ! Poate mai mult ca în restul anului gândurile ne poartă spre locurile de cult vechi, acolo unde credința și continuitatea neamului se simt între pietre, picturi și magie. Și fără voie dintre toate astfel de locuri prin care m-au dus pașii, gândul se îndreaptă spre o bisericuță mică, atipică, o construcție misterioasă unde credința a rezistat chiar și în timpul prigoanei roșii a sec. XIX, Densuș.

….o biserică bizară făcută din marmuri și coloane, culese de la Sarmizegetusa. Un mic stâlp din cei patru care susțin îngusta turlă e o stelă romană purtând numele Longinus. E o marmură cu o inscripție elegantă, luminoasă, frumoasă precum o statuie. Ascunsă în umbră, abia luminată de câteva șuvițe de soare venind pe niște ferestruici…face impresia unei opere divine furată de genii nocturne.  /George Călinescu

Țara Hațegului, un ținut plin de istorii, unele probabil ascunse de ochiii oamenilor  încă mulți ani de acum înainte dar oricum un ținut în care misterele se țin lanț și ne ispitesc să le aflăm măcar și să le cunoaștem atât cât ne este îngăduit. Biserica din Densuș, un alt mister pe pământ românesc, o biserică ciudată ce se  ivește în spatele unui bust de piatră al autorului acelei spectaculoase  și controversate opere, Dacia preistorică / N.  Densușianu (dacă vreți să aflați mai multe despre această mare familie, celebră prin mulții intelectuali pe care i-a dat de-a lungul timpului dar și prin Sofia, „mama Densușienilor”, o femeie dârză, celebră prin scrisoarea ei ce a străbătut deceniile și în care cere națiunii române să-i urmeze exemplul fiilor ce suferă în temnițe pentru drepturile lor, citiți „Densușienii- corespondență”, o carte document).

Biserica Sf. Nicolae din Densuș  este cea mai veche biserică de piatră din sud-estul Europei în care s-au ținut slujbe neîntrerupt timp de șapte secole.  Despre ctitorul ei nu se cunoaște nimic. Este amintită oficial într-un act din 2 mai 1360 referitor la “un scaun de judecată” când a participat și un preot pe nume Dalc. Istoricii sunt împărțiți, unii cred că a fost ridicată în sec.XIII, alții în  XIV iar unii consideră că a fost un templu roman care, după retragerea Aureliană, a fost trecut la creștinism. Există și părerea că inițial pe acest loc a fost un templu dedicat lui Zamolxis iar la ocupația romană acesta a fost transformat în templu păgân dedicat zeului Marte. Ideea templului lui Zamolxis, susținută de istoricul Nicolaie Densușianu,  se pare că are o bază solidă căci la unele săpături arheologice recente, sub o placă din podeaua bisericii, pe partea stângă în naos, s-au descoperit urme de ceramică specifică dacilor cât și obiecte de cult.

De asemeni, se spune că biserica a fost de fapt un mausoleu ridicat generalului Longinus Maximus, cel care a comandat garnizoanele romane după primul război romano-dac. Prieten cu împăratul Traian, a fost ucis de daci sau, după o altă ipoteză, s-a sinucis pentru a-l obliga pe împăratul Traian să-i  atace pe daci în timpul ultimei campanii de cucerire romană pe aceste teritorii. Caii funerari de pe stâlpul lui Longinus au alura celor desenați în templele precreștine descoperite în Roma însă pot indica și mormântul unui militar. În sprijinul teoriei că este monument funerar dedicat generalului roman stă frumoasa coloană, una din cele patru ce susțin turla și care are gravat pe ea Zeilor Mani, Gaius Longinus Maximus care a trăit 58 de ani, Iulia Afrodisia soție, pentru că a binemeritat i-a pus… (textul este incomplet, este vorba de piatra de mormânt). Există și versiunea că soția luiLonginus, soția sa Afrodisia ar fi trecut la creștinism la câțiva ani de la moartea generalului și ar fi contribuit la transformarea mausoleului în biserică,  făcând altarul și cupola.

Cei mai bătrâni locuitori ai satului, spun  o poveste comună cu alte locuri tainice de la noi, anume că bisericuța a fost ridicată de urieși. Greu de crezut asta pentru că lăcașul este mic, foarte mic pentru uriașii ce “trăiesc” în legendele provinciilor românești dar și în descoperirile arheologice dar despre care nu se prea vorbește.

Ferestruicile prin care se arătau poporului răspunsurile zeilor la ofrande.

Biserica are două hramuri, Sf.Prooroc Ieremia la 1 mai și principal Sf. Nicolae la 6 decembrie.

Nu doar că ar fi un edificiu mai monumental decât celelalte, dar pentru că anumite particularități, care, pare-se, au fost întâlnite numai aci, fără a putea fi înlănțuite într-un grup cu alte analogii, au stârnit de timpuriu curiozitatea cercetătorilor și au dat ocazie la nesfârșite interpretări, care de care mai extravagante. Comparând literatura relativ bogată, cetitorul va găsi datări, care plasează această biserică în epoca romană, pe lângă altele, care o atribuie secolului al XVI-lea d. Christos. Deci o aproximație limitată între 15 secole!  / 1930  Virgil Vătășianu, istoric de artă.  

Biserica este atipică pentru a fi construită de la început creștin ortodoxă. Privită din exterior, frapează prin acoperișul acoperit cu piatră care privit din  lateral seamănă cu un porumbel. Dar cei doi lei funerari ce stau spate-n spate deasupra altarului sunt animale specifice culturii romane și nu dacice. De asemeni, zidurile sunt lucrate dintr-un amalgam de pietre de râu cimentate, blocuri fasonate specifice clădirilor dacice dar și multe bucăți de statui, capiteluri romane, părți din pietre funerare cu diverse inscripții, olane, cărămizi, toate bănuite a fi fost aduse din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, ridicată între anii 108 – 110. Naosul se sprijină  aproape în totalitate de patru stâlpi din pietre funerare romane și din motive necunoscute, unele au inscripții de Imperator sau Genuina dar și cai și lupi specifici dacilor. Pronaosul nu are acoperiș și nu se știe dacă a avut cândva. Părerile sunt împărțite totuși și în privința originii pietrelor fasonate, chiar pe locul unde acum este satul Densuș au existat multe construcții romane și localnicii au găsit multe resturi din acele ziduri pe care le-au folosit în gospodăria proprie, deci este mai plauzibilă ideea că biserica a fost ridicată cu materiale locale decât să fie cărate de la mare distanță. Resturi din construcțiile civile și militare romane de pe raza localității Densuș se regăsesc cam la fiecare gospodărie veche iar de-a lungul anilor, în special în cei ploioși, au tot apărut comori, inclusiv monede care uneori au scăpat de a fi declarate și depuse legal. Esențial însă, bisericile creștine au altarul orientat spre răsărit, aici altarul este mai mult spre sud. Și ca misterul să fie și mai adânc, există și o cruce celtică pe unul din stâlpi dar la săpături s-au găsit și alte obiecte ciudate precum scutul dacic cu un leu în mijloc sau inscripții latine ce anunțau sărbători dace. Masa altarului,  cel mai sacru loc dintr-o biserică ortodoxă, este tot atipică, este de fapt o placă funerară romană cu inscripții latine. După unii cercetători este chiar placa funerară a generalului Longinus. Legenda spune că uneori, în timpul Liturghiei, placa altarului este pal fluorescentă. Mister, magie, divinitate, doar Dumnezeu și poate preotul știu !!

S-a stabilit că oricare ar fi fost rostul construcției inițiale, aceasta a suferit modificări în sec. XIII iar în sec. XIV – XV i-au fost adăugate câteva mici incinte, refaceri în timpul cărora s-au rotit pietrele zidurilor și s-au folosit trei tipuri de mortar.

Undeva, necunoscut azi, este și mormântul Zafirei descoperit de Aron Densușianu.

Și acest amestec de cărămizi vechi și pietre inscripționate  de mâna omului se amestecă în zidărie cu rocile negricioase provenind de la vulcanii submarini dar și cu fragmente de roci ce s-au format în Oceanul Tethys și care au păstrat în nămolul pietrificat urme de viețuitoare ale erei mezozoice. Țara Hațegului este plină de mistere geologice și istorice iar biserica din Densuș este cea mai bună dovadă în acest sens.

Pictura inițială se pare că a fost făcută în sec, XV căci există conservată data pe una din porțiunile nedistruse, 1443 (“la anul 6953, luna octombrie 23”), ca și semnătura simplă, Ștefan, aceeași cu a pictorului  de la biserica azi ruină, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș. Fondul este sau a fost, albastru însă nu acel albastru de Voroneț cum greșut se susține. Deosebite sunt icoanele, unele unice în țara noastră precum   “Sf. Treime de la Densuș” unde Isus și Dumnezeu tatăl sunt îmbrăcați în straie populare românești din zona Hațegului iar Sf. Duh este un porumbel. Tot așa pe un stâlp, Fecioara îl ține în brațe pe Isus copil, acesta purtând cămașa populară hațegană. Și icoana Sf. Marina care lovește cu ciocanul un diavol pe care-l ține de păr este tot unicat în iconografia românească.

Din păcate pictura bisericii a fost distrusă parțial în timpul Reformei transilvane 1566 – 1733 când aici oficiau pe rând preoții calvini ce nu suportau icoanele bizantine (aceștia le întorceau pe cele mobile cu fața la perete când oficiau slujba iar preoții ortodocși le readuceau în poziția normală  în altă zi). Apoi turcii au distrus mobilierul arzându-l. Oare tot ei au scobit gurile sfinților și probabil și ochiii ? Părerile sunt diferite și aici dar vizitând bisericile creștine din Göreme aveam să constat același lucru. Calvinii, acuzați și ei că au distrus icoanele, au găsit scuza: ritualuri de magie neagră au distrus picturile căci vrăjitoarele acelor vremuri foloseau materialul bisericesc pentru proceduri magice .  Dar și calvinii au vopsit pereții cu var ce a distrus prin acțiunea lui o parte a frescei!

În biserică n-am avut voie să fotografiem nici cu telefoanele. Mărturisesc că am furat puțin și nu regret. Cineva, într-o biserică bucureșteană mi-a spus că am voie să fac câte poze vreau căci este păcatul meu dacă le folosesc într-un scop murdar. Cred și azi că fotografiile furate în biserica Densuș și pe care le-am încărcat aici, sunt o dovadă că și noi, asemeni grecilor și bulgarilor, avem comori neprețuite care merită promovate.

Și aceasta biserică a fost propusă spre dărâmare în sec. XIX chiar de către săteni. Ei au strâns bani și negociau cu meșteri ucrainieni pentru ridicarea unei biserici conform canoanelor acelor ani. Noroc cu autoritățile din Budapesta care au văzut în ea un monument rar și s-au opus.

Și înainte de 1989 biserica era considerată deosebită căci se afla pe un timbru românesc. Michael Guest, fost ambasador SUA la București, a vizitat-o atât oficial cât și în particular iar refacerea picturii se datorează și celor 20000 $ donați de ambasada SUA după anul 2002.

Ca orice loc încărcat de mistere, Densuș are și o poveste de dragoste neîmplinită, tragică : Legenda Zafirei.   Preotul istoric Aron Densușianu a transcris legenda care circula pe la 1860 în zona Densușului, numita Peștera Zafirei și în care este vorba despre o fată de oameni urâți, răi dar bogați ce o doreau măritată cu un bărbat bătrân, slut și  foarte bogat. La sărbătoarea de armindeni ce se ținea în sat, fata se îndrăgostește de un băiat sărman dar frumos din satul vecin. S-a înfiripat o dragoste rară, distrusă de tatăl fetei, cel care a bătut crunt băiatul. Zafira, crezând că iubitul a murit, s-a ascuns într-o firidă a bisericii unde a stat multe luni, coborând doar noaptea să-și caute hrană. Într-o zi, auzindu-și tatăl că plătește pe cel ce i-o aduce acasă și că o va lăsa să-și ia de soț pe cine vrea, îl crede mincinos și se aruncă de sus. Sătenii spun că încă se mai aud noaptea bocetele Zafirei dar și ale iubitului care s-a însănătoșit și vine să plângă la mormântul Zafirei aflat în cimitirul bisericii. Se spune că Aron Densușianu a identificat mormântul fetei dar n-a apucat să-i repare crucea, așa că acesta azi este necunoscut.

Biserica aceasta unde s-a sinucis un om, unde există acele firide considerate loc de sacrificii pe vremea romanilor, cele trei gemulețe laterale pe unde se spune că se aruncau intestinele animalelor sacrificate pentru a transmite de preotul templului mesajul zeului invocat, un loc tenebros și care după canoanele ortodoxe trebuia părăsit, are o misterioasă atracție ce depășește puterea unei mărețe catedrale, aici parcă simți puterea nevăzută a divinității cum te înconjoară și pătrunde.

În 1991 a fost propusă pentru lista UNESCO iar în curtea bisericii se mai află  casa memorială a parohului Aron Densușianu, istoric și publicist, unul din membrii familiei vechi a  Densușienilor, foști cnezi pe aceste plaiuri.

Despre biserica aceasta unicat în zidurile căreia se împletesc memoriile istoriei românești, ne-au vorbit cu sufletul ghizii deosebiți din zonă, ne-au arătat în zidurile ei pietrele romane și pe cele provenind din sedimentele oceanului Tethys, ne-au vorbit despre ouăle de dinozaur din zonă, despre multele mistere ale Țării Hațegului.

Mariana Anghel ,  Veniți creștini la rugăciune

Biserica aceasta fără pereche în toată românimea cum o numea Iorga, se presupune a fi cea mai veche biserică creștină de piatră de la noi, prima biserică pe teritoriul Daciei. Se cunoaște că aici slujbele s-au ținut neîntrerupt de 700 de ani, chiar și pe vremea comunismului, cu ușile închise și în ger. De aici s-au răspândit în lume cântări bisericești aparte, specifice zonei Hațegului, interpretate inițial după Liturghie de cantori și enoriași, pricesnele. Ele au o origine necunoscută, poate păgână dar seamănă oarecum cu doinele noastre muntenești și de aceea mai sunt numite și liturghiile doinite.  Așa cum spunea cea care le-a răspândit în toată țara și la românii de pretutindeni, acestea erau și sunt interpretate de enoriașii ce sprijină cu fruntea pietrele vechi și reci ale Densușului, ca o rugă sau ca o mulțumire că s-a înfăptuit slujba, ca o legătură cu pământul istoric. Și nu în ultimul rând, acoperă cu rugăciuni timpul cât preotul miruiește credincioșii, astfel că oamenii sunt feriți în biserică de un păcat lumesc dar și biblic, bârfa. Cu adevărat o slujbă creștină, precistina în slavonă, adică preacurată.

Mariana Anghel, hațegană de origine, are, după mine, cele mai frumoase pricesne.   Mă opresc de multe ori la Veniți creștini la rugăciune, pricesna ei filmată în biserica Densuș, deși are multe altele dedicate Învierii.

Fie ca sunetul de toacă, acea chemare a primilor creștini la slujbe după cum vă povesteam istoria ei aici, sunet ce răsună în bisericile tradiționale ortodoxe din Balcani în cele trei zile de mare doliu creștin, să vă dea puterea de a trece peste toate greutățile vieții, peste patimi și ură, să vă facă mai buni și mai înțelepți, să dăruiți celor din jur lumina iertării și a iubirii !

Iar pricesnele acestea și clopotul tăcut trei zile, din joia mare până la momentul când vesel și victorios anunță lumii  Învierea, să vă aducă tuturor Lumina Sfântă în suflete, în case și în familiile voastre !