Prin monumentele sale de istorie si arta si prin incarcatura de semnificatii Dealul Mitropoliei poarta un mesaj uitat si de care avem nevoie mai mult ca oricand, anume cine suntem si cine putem fi. / ?

Religia între impunere și supunere

M-am gândit de mult timp să vă propun o plimbare printr-o mahala a Bucureștiului, ușor de colindat pentru oricare dintre voi, bucureșteni sau provinciali. Este un loc în inima capitalei noastre, dincolo doar puțin de freamătul bulevardelor dar totuși aproape de ele, un loc unde politicile statului se amestecă și azi, ca și în trecut, cu credința ortodoxă. Este vorba de cunoscutul Deal al Patriarhiei, loc ce de curând a fost redenumit Colina Bucuriei, cred că un nume deloc inspirat și atât de prozaic.

Din Splai, cam în dreptul Parcului Bibescu, micuț dar recunoscut după o statuie ce-l reprezintă pe Barbu Catargiu murind, începe o alee dublă în pantă, cu un spațiu verde pe mijloc unde sunt alte trei statui și care duce spre zona istorică și politică, cum se menționează pe una din paginile Patriarhiei, Ansamblul Dealul Patriarhiei Române. Aleea se numește Aleea Dealul Mitropoliei.

Un strop din istoria locului

Dincolo de Dâmbovița, în fața Curții Domnești, se afla un teritoriu, în parte mlăștinos, din pricina ostroavelor și brațelor Dâmboviței la acea vreme, în parte împădurit. Două gorgoane îl mărgineau la nord și sud. Pe cel mare se va ridica mai târziu Mitropolia cu chiliile ei iar pe cel mic din fața lui se va construi Mânăstirea Antim.

Așa scria în anii noștri istoricul Adrian Majuru într-o lucrare despre istoria Dealului Mitropoliei sau Patriarhiei. Pe vremuri aici erau câteva case sărăcăcioase, risipite printre vii mănoase, dealul fiind cunoscut sub numele de Dealul Podgorenilor sau Dealul Viilor. Istoria locului avea să se schimbe prin ctitoria unui domnitor român, căci așa cum constata și Iorga, acolo unde se ridică o biserică sau crâșmă, încep să se strângă și oameni cu casele lor.

În sec. XVII, pentru scurt timp, 1654 – 1658, pe tronul Tării Românești a fost un domnitor mai puțin cunoscut, Constantin Șerban Basarab zis Cârnul care a avut ceva probleme cu „lefegii” sau „șeimenii” care s-au răsculat pentru că nu-și primiseră soldele. Șeimenii erau mercenarii, în număr de 2000 de oameni, un corp de armată plătită, înființat de Matei Basarab din sârbi, bulgari, greci și albanezi, cu rolul de a păzi Curtea Domnească și pe voievod. Revolta acestora dura de ceva timp, chiar din vremea lui Matei Basarab și a fost de o amploare deosebită, într-un moment de criză economică, revoltă la care au aderat toate categoriile de slujbași ai statului sătui să mai suporte fiscalitatea și dările către boieri și biserică, revolta slujbașilor fiind și azi un subiect de studiu la noi și străini, considerată cea mai mare răscoală din Țara Românească în perioada Evului Mediu. Dar cu ajutor străin, domnitorul reușește să înfrângă „slujbașii” și în semn de mulțumire ctitorește, pe moșia lui din Dealul Viilor, pe locul unde era un schit ortodox de lemn, biserica ce avea să-i poarte numele, hramul fiind „Sf. Împărați Constantin și Elena”. În 1656 se pune piatra de temelie (ca și la Biserica Neagră, și aici anii diferă între ce este scris pe monografiile editate de Patriarhie și alte publicații, tot ale acesteia dar știind că răscoala a fost rezolvată în 1655, este logic anul 1656 ca începutul construcției). De atunci viața pe Dealul Viilor avea să capete forme noi iar mahalaua să-și schimbe fața în bine. Aici avea să fie ales în 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza, moment istoric al înfăptuirii unirii.

Aleea Dealul Mitropoliei

Aleea Dealul Mitropliei este artera dublă care duce din Splai, aproape de una din stațiile de metrou Unirii, până în piațeta unde se află catedrala și cele două palate. Dacă ajungeți pe acolo, aruncați o privire și spre pavajele din zona pietonală. După afirmația celor de la ARCEN, ar fi ultima stradă cu pavaj interbelic, montat prin grija primăriei în anul 1930. Oare cum a rezistat iar cel pus de primăria actuală este zob chiar în zona centrală a Bucureștiului?!

De-a lungul aleii, câteva popasuri scurte ne amintesc de perioade istorice mai agitate:

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza se află aici din 2004 și amintește de momentele când prin forța populară, refuzul armatei de a interveni dar și hotărârea mitropolitului vremii, Cuza este ales domn peste două țări surori, înfăptuind mica unire de la 24 ianuarie 1859.

Crucea nouă din 1990, cea care a înlocuit vechea cruce dispărută în 1980 și prin care se amintea de asasinarea bunicului domnitorului Constantin Brâncoveanu – Papa Brâncoveanu- în timpul răscoalei Șeimenilor.

Statuia lui Șerban Cantacuzino, o operă care nu m-a impresionat, are totuși un motiv bun de a se afla acolo. A fost dezvelită la împlinirea a 320 de ani de la tipărirea primei Biblii în limba română (anul 1688), din ordinul domnitorului Șerban Cantacuzino, folosind tiparnița din mânăstire.

Casa Costa-Foru, pe stânga la urcare, una din comorile arhitecturale ale Bucureștiului, încă fascinează privitorul. Construită între anii 1896-1905, a fost unul din locurile de întâlnire a elitelor bucureștene. Uneori se redeschide și publicului mărunt pentru vizitare, ultima dată din câte știu eu, a fost în 2016.

Casa arhitectului Gh. Simotta, la nr. 14, încă mai păstrează un pic de farmec. A fost construită pe locul primit în dar de la patriarhul Miron Cristea pentru lucrările făcute la Palatul Patriarhiei de profesorul-arhitect, de origine aromână.

Catedrala Patriarhală

Între 1656 și 1658 s-a realizat construcția ce avea să semene inițial cu cea a bisericii Curtea de Argeș, după voia domnitorului însă dimensiunile sunt mult mai mari. Lucrările au mers foarte rapid căci în toamna lui 1657, diaconul și autorul Jurnalului de călătorii, Paul de Alep, ce îl însoțea pe tatăl său, patriarhul Macarie al III-lea Zaim al Antiohiei și întregului Orient, avea să o descrie ca măreață și preastrălucită, în tindă cu doisprezece stâlpi, fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să împlinească numărul celor 12 Apostoli. Descrierea este mult mai frumoasă, Paul de Alep amintește și de sfințirea ei atunci, de altfel motivul pentru care venise aici tatăl lui. Adevărata târnosire însă avea să fie făcută cu mult fast, anul următor, la 6 mai 1658, în Duminica Tuturor Sfinților, de același patriarh al Antiohiei dar de către alt domnitor. Ctitorul bisericii fusese mazilit iar la plecare a înzestrat biserica cu multe moșii aflate pe deal și în jurul lui iar domnii ce se vor perinda la cârma țării vor respecta dorințele ctitorului stabilit prin Polonia, astfel că biserica este pictată și decorată iar Nechifor, primul egumen al bisericii, reușește să adune prima obște de călugări, deși este o perioadă grea pentru biserică ce periodic este jefuită de turci și tătari.

La 8 iunie 1668, un alt domn, Radu Leon, o numește printr-un hrisov domnesc Sfânta Mitropolie a țării, prilej cu care este repictată și se sapă o pisanie în piatră din care azi se găsesc doar fragmente, văzută în întregime totuși în prima parte a sec. XIX de un cunoscut călător rus ce o descrie în jurnalul său. Este momentul când oficial devine centrul vieții bisericești ortodoxe și culturale românești, maica tuturor bisericilor Valahiei, aici fiind locul ungerii domnitorilor și încoronării primilor regi ai României, Carol I și Elisabeta, la 10 mai 1881. Tot aici au fost înmormântați ctitorii, apoi alte persoane din familiile domnitorilor și boierilor de frunte, apoi devine și este și azi, necropola patriarhilor B.O.R. Deoarece Biserica Ortodoxă Română devine autocefală după războiul de independență, Biserica Mitropolitană devine din 1925 Catedrala Patriarhală, fapt prilejuit de desprinderea oficială a bisericii noastre de sub tutela Constantinopolului și înființarea Patriarhiei Române.

Catedrala a suferit destul de-a lungul timpului, în cutremure și incendii, în bombardarea Bucureștiului în cele două mari războaie ale sec. XX dar și reparațiile și refacerea picturii s-au făcut cu multă dăruire materială și spirituală. Ultima renovare avea să schimbe aspectul exterior dar să aducă îmbunătățiri și interiorului.

Prima impresie este că biserica este mult mai nouă decât în realitate.

 Exteriorul bisericii

Este o biserică „relativ mare” spune pagina ei oficială. Are 38 m lungime și 18 m lățime la exterior, zidurile au între 1 și 1,60 m grosime iar înălțimea este de peste 11 m, turlele urcând la 21,5 m. Are un pridvor mare susținut de coloane de piatră pe brâu înalt de zid. Aici în pridvor sunt trei bolți sferice frumos pictate iar în partea de jos a pereților se vede încă vechea pictură. Din pictura ce a fost realizată în 1665 se mai păstrează doar icoana de hram a sfintilor Constantin și Elena, lucrată de un anonim care a imortalizat chipurile lui Radu Vodă Leon și a soției lui, doamna Luchia. Biserica are, în pridvor și naos, trei straturi de picturi, ultima din anii 1932-’35.

Fațadele bisericii sunt împărțite de un brâu de piatră iar la ultima mare renovare, anul 2008, au fost montați tiranți, a fost retencuită cu o tencuială specială folosită în Italia și a primit un nou acoperiș din plumb turnat; s-au montat în partea de sus 24 icoane mobile de mozaic, lucrate de echipa Codrescu, cu al cărei stil și aprofundare în arta mozaicului bisericesc vă veți întâlni și atunci când Catedrala Neamului va fi deschisă publicului larg. Pe fațada principală este icoana Mântuitorului cu Fecioara și sf. Ioan Botezătorul iar de o parte și alta a acesteia sunt icoanele celor 12 apostoli. Pe lateralele exterioare ale pridvorului sunt icoanele sfinților români ocrotitori ai Munteniei și Dobrogei: Ioan Casian, Dionisie, Sava de la Buzău, Filofteia, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu pe o parte, pe cealaltă numai 5, Teotim, Iachint de la Vicina, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul și Calinic de la Cernica. Din această galerie, dacă mergeți să vedeți catedrala veți remarca ceva ce amintește de Densuș. Dacă nu puteți ajunge, deschizând galeria cu poze de pe site-ul Codrescu indicat mai sus, măriți poza nr. 4458.

Turlele sunt în număr de 4, una pe naos și trei pe pronaos. Sunt scunde, cu ferestre înguste.

Interiorul bisericii

Așa cum am spus, este o biserică destul de mare și care impresionează prin lărgimea sa și prin finețea lucrăturii.

Pronaosul este scurt dar foarte lat iar deasupra lui se află balconul corului, frumos pictat și decorat în lemn. Impozante sunt cele 10 coloane de piatră. În stânga intrării se află racla de argint cu moaștele Sf. Dimitrie cel Nou, Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului, valahul născut la sud de Dunăre în satul Basarabov/Basarabi, pe vremea țarului Ioniță Asan. Rămășițele sf. Dimitrie au fost aduse la București în 1774, după ce au stat cinci secole în biserica din Basarabov. Aducerea se datorează unui general rus în timpul războiului ruso-turc, existând temerea că turcii le-ar putea profana. Cu acordul rușilor, acestea au rămas aici iar în 1879 au fost depuse în actuala raclă de argint. Tot în această parte a bisericii se află și racla de argint aurit cu părți din moaștele Sf. Constantin și Elena primite în dar în 2002 de la mânăstirea Kykkos din Cipru. În partea dreaptă a pronaosului sunt morminte a patru din cei cinci patriarhi ai României, Miron Cristea, Nicodim, Iustin Moisescu și Teoctist, de asemeni și o placă de marmură unde sunt gravate numele capilor bisericii românești de-a lungul timpului.

COMPLEXUL PATRIARHIEI FOTO3N Complexul Patriarhiei

Naosul este destul de larg, pardoseala este din marmură de Carara și granit de Verona și zidurile sunt bogat ornamentate. Jilțurile înalților prelați sunt aurite, cu frumoase lucrături în lemn.

Este un loc frumos realizat artistic, din păcate fotografiatul este interzis, sau mai bine zis este permis doar turiștilor străini, japonezii prezenți nu s-au sfiit să ignore semnul mare deși i-au observat și preoții de serviciu la racle dar și paznicul. Dar cu puțină răbdare se poate fura cu inima curată căci Isus nu știu să fi interzis răspândirea cu bună credință a informațiilor creștine iar fotografiile, chiar furate, pot face asta. Văzând atâta înverșunare împotriva celor care încercau să fotografieze la vedere, mi-am amintit răspunsul unui preot de la Mrea. Cernica, slujitor al Domnului, ce considera fotografiatul în biserici un păcat!

COMPLEXUL PATRIARHIEI FOTO4N Complexul Patriarhiei

Catapeteasma este deosebit de frumoasă, aurită, sculptată în lemn, cu motive florale, după arta barocă. Au fost adăugate pe ea patru icoane împărătești lucrate în email după proiectul Otiliei Oteteleșanu, în 1962. Deosebite sunt și vitraliile dar și candelabrul de argint cu 24 de becuri-lumânare, pomenit în scrierile călătorilor străini ale veacurilor trecute.

Accesul în Catedrală este gratuit, toată ziua de la 7 la 20, are program al slujbelor specific mânăstirilor, sunt preoți de serviciu la raclele cu moaște dar sunt și multe camere de supraveghere și unul sau doi paznici. Prețul unei lumânări mici este 0,50 iar a unui pliant 8 lei.

Aici puteți să vedeți fotografii reușite, făcute în liniște, profesional și nu furate ca ale turistului român obișnuit.

Catedrala Patriarhală este deosebită din punct de vedere al artei. Cât însă va mai fi centrul cultului ortodox, nu se știe, nu cred că mult timp, având în vedere că se apropie terminarea Catedralei Neamului, despre care se spune că v-a depăși Casa Poporului ca suprafață desfășurată iar la complexitate va fi peste Vatican. Că viitoarea catedrală va depăși cu mult rolul pe care-l doreau strămoșii, este un fapt discutabil, foarte laic. Dar este adevărat că încă din 1858 s-a proiectat o nouă catedrală mitropolitană de Alexandru Ghica. Apoi regele Carol I, un rege neortodox, a dorit ridicarea acesteia, chiar s-au alocat fonduri de la buget dar din varii motive, proiectul a fost abandonat. În 1927, în timpul patriarhului Miron Cristea, chiar s-a pus piatra de temelie a noii catedrale, pe undeva în zona str. Bibescu Vodă dar sistematizarea începută în 1931 de Primăria Capitalei a dus la abandonarea lucrării bisericii noi și închiderea celei vechi între anii 1931 – 1935, pentru ample lucrări de restaurare sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Comunism sau nu, religia se impune sau se supune!

Clopotnița

La est de altarul bisericii mari se află turnul clopotniță, un monument istoric de sine stătător ce aparține epocii Evului Mediu, fiind ridicat de Constantin Brâncoveanu, data primei pisanii fiind 20 septembrie 1698, cel care a dorit să aibă acces rapid de la locuința și să nu mai ocolească prin poarta inițială de la Filaret. Pe vremea aceea, biserica, chiliile și acareturile erau înconjurate cu ziduri mari de piatră.

Aici poate va fi adusă statuia ce se pierde printre blocuri, la poalele colinei și care-l reprezintă pe domnitorul Barbu Catargiu, ucis chiar aproape de acest turn.

Turnul a fost renovat în 1958 și în 2008, ultima dată fiind înlocuite clopotele cu cele noi, patru, lucrate la Grassmayr, Innsbruck, având un sistem de acționare controlat pe computer. Acolo unde erau porțile vechi de stejar ale turnului, din păcate astăzi s-a amenajat un magazin bisericesc, pangarul, numit cumva neclar pentru mine, Bucuria Pelerinului.

Troița, crucile vechi de piatră


Pe dreapta, în dreptul locului de aprins lumânări, există trei cruci vechi de piatră, pe care pelerinii neștiutori le interpretează după cum cred ei de cuviință. Ele aparțin unor epoci diferite: cea înaltă din mijloc este realizată în 1584 în satul Sălătruc din Argeș și se pare că inscripția slavonă îl amintește pe Petru Cercel; cea dinspre biserică este din 1617 și are tot scris în slavonă, pe când cea dinspre parc este din vremea lui Matei Basarab, 1644 și este inscripționată în română. Au pe ele ornamentații frumoase, cea mare și numele meșterului. Crucile au ajuns aici în 1959, după ce au stat mult timp în parcul Carol, acolo unde au avut rolul de a omagia prin vechimea lor prima atestare documentară a Bucurestiului, la expoziția jubiliară din 1906, ce sărbătorea 45 de ani de la crearea statului România, 25 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I și 2000 de ani de când romanii au venit în Dacia.

Tot în curtea catedralei se află o coloană rotundă cu inscripții, aceasta marcând locul unde au fost mormintele a doi mitropoliți din sec. XVIII.

Ansamblul din Dealul Patriarhiei are și alte clădiri frumoase, Palatul Patriarhiei și Reședința patriarhală ce adăpostește Paraclisul (para-eklesia, capela de lângă biserică, în acest caz în folosul doar al patriarhului), un loc deosebit din cât am văzut în albume. (Vă recomand acest filmuleț pentru a pătrunde puțin într-un spațiu neaccesibil creștinilor de rând dar mari plătitori.) De asemeni pozele de pe pagina echipei ce a lucrat) dar și câteva statui ale demnitarilor sau cărturarilor ce au trecut prin istoria locului, despre acestea într-un articol viitor.

Continuarea →    ?

%d blogeri au apreciat: