București, să luminăm umbrele (IV): Macca-Villacrosse…

Orașul ăsta e ca o vrăjitoare…Ți se vâră sub piele și îți răpește sufletul fără ca măcar să bagi de seamă.     

 spunea Carlos Ruiz Zafon într-un roman de-al lui. Pot spune la fel despre București. Deși nu mi-am dorit să stau aici, destinul mi-a făcut un lung popas de câteva decenii în Micul Paris de altă dată și așa, încet, încet am ajuns poate nu să-l iubesc dar în mod sigur să-l respect pentru trecutul lui și să sufăr pentru prezentul și viitorul ce-l are.

Este greu să te apuci să scrii despre un oraș mare, este greu să-l și cunoști cu adevărat. Dacă treci des prin cartierele lui mai noi sau mai vechi, ajungi să-i cunoști clădirile și unii oameni. Asa mi se întâmplă si mie căci săptămânal, doua-trei zile trec pe Calea Moșilor până la Sf. Gheorghe cu tramvaiul, plus ce merg pe jos tot prin „centrul istoric” despre care un primar cu pretenții spunea că ne face cinste. Poate lui în conturi, nouă, cei ce iubim acest pământ cu trecutul lui, ne picură lacrima de sânge în suflet. Turiștii care vin să vadă capitala României, Bucureștiul, își fac de regulă o listă cu obiective de vizitat, un traseu, apoi vin, văd, fotografiază, comentează dacă au cine și atât. La fel cum facem și noi în orașele lor dar care parcă au mai multă grijă să atragă vizitatorii.
Dacă mergi des în aceleași zone, observi multe, prea multe răni, prea multe dureri.

Având ceva treburi prin lipscărie – am povestit puțin în articolele trecute – mă abat ades printr-un pasaj, frumos cândva, plăcut și acum, mai ales toamna.

Pasajul Macca-Villacross  

Un loc cu un trecut bogat, cu nume sonore printre proprietari, primul cunoscut fiind contele Constantin Bălăceanu, strămoș al contemporanului C. Bălăceanu-Stolnici, general în armata Austriei, care în lupta de la Zărnesti împotriva lui Constantin Brâncoveanu, este ucis si averile ii sunt confiscate, deci si terenurile din București, vândute de biserica vecină ce devenise propietară după legea vremii. Se face un han pentru „mușterii înstăriți”, cunoscut drept hanul Câmpineanu, ajunge apoi în proprietatea fostului traducător al lui Napoleon Bonaparte în campania din Rusia, apoi moștenire fiicelor sale. Fiicele dragomanului (traducătorului) erau căsătorite, una cu Mihalache Macca, blănar de lux iar cealaltă cu Xavier Villacrosse, arhitect de origine catalană, cu studii pariziene si stabilit în Romania (vă spuneam în primul articol dedicat Bucureștiului că el  a reconstruit biserica Sf. Gheorghe Nou). Fost arhitect șef al capitalei, Villacrosse se implică în dezvoltarea Hanului Câmpineanu, care devine hotel de lux, își pierde averea și moare înainte de a vedea făcut pasajul. La 30 de ani de la moartea sa, după planurile arhitectului Felix Xenopol, fratele istoricului, se construiesc cele două pasaje în formă de potcoavă, asemănătoare dar mult mai mici decât cele luate de model, din Paris. Pasajul este inaugurat în 1891, primește numele Villacrosse ca o onoare adusă primului arhitect șef al orașului București si Macca de la cumnatul arhitectului,  încă în viață la acea dată. Tot în acel an este acoperit cu sticlă galbenă din motive practice dar și estetice. I se spunea și Pasajul Băncii pentru că făcea legătura între Calea Victoriei de azi cu Banca Națională. În perioada comunistă s-a numit Pasajul Bijuteria (plăcuța cu numele există și azi).  După 1989 este retrocedat și-și recapătă numele Macca-Villacrosse. Printre numeroasele magazinașe cu obiecte de lux de la sfârșit de sec. XIX, aici a funcționat și un templu masonic, vizitat de regele Suediei și Norvegiei, Oskar al II-lea, în aprilie 1885. Atunci, ultimul rege care a condus în același timp aceste două țări a venit în calitate de Mare Maestru al Lojii Suedeze.

Dacă vă pasionează poveștile foarte amănunțite ale istoriei acestui pasaj, atunci cel mai bun articol despre apariția acestui loc, despre viața lui, l-am citit în Ziarul Financiar, Mărirea și decăderea Pasajului Villacrosse.

Când s-a pus problema construirii acesui pasaj, câțiva intelectuali au dorit și ridicarea unui teatru, chiar a unei mici filarmonici în zonă. Dar autoritățile n-au fost de acord, așa că s-a renunțat la idee. Dar nu a fost uitată ideea căci zona era circulată de oamenii cu bani, dornici de distracție, fiecare după puterile minții proprii.

Teatrul de Comedie  

Pe strada Sf. Dumitru la nr. 2 este acest lăcaș de cultură la care multi i-ați trecut pragul, fiind înființat de Radu Beligan în 1960 și pe scenele căruia au jucat nume celebre, Ștefan Ciubotărașu și Amza Pelea fiind doi din îndrăgiții mei actori. Un alt motiv pentru care m-am abătut prin fața lui a fost statuia- bust a lui Gh. Dinică, o statuie care a crescut sub ochii mei căci artistul a lucrat-o și stricat-o de nenumărate ori într-o curte vecină casei mele. Oricum, bietul Dinică ar fi trist să se privească în ochiii statuii….

În partea opusă cartierului, spre Universitate, sunt alte locuri interesante.

Bis. Sf. Nicolae – Paraclis Universitar (fostă Rusă)  

Pe partea bulevardului I. C. Brătianu (bulevard fost Colțea, pt. a cărui aliniere s-a dărmat și Turnul Colței), se află o bijuterie a lăcașurilor de cult, Biserica Rusă, cunoscută ca Biserica Studenților. Este pe strada Ion Ghica la nr. 9 (voi folosi numele de Biserica Rusă aici pentru că așa o știu de o viață și, departe de a fi adepta unor anumite politici, poporul rus își merită recunoscute părțile bune). Este construită între 1905-1909 la inițiativa ambasadorului rus la București, cu acordul familiei imperiale care a pus o sumă uriașă la dispoziția constructorilor – de aceea și este închinată Sf. Nicolae, după numele Țarului Nicolae al II-lea; era spre folosința personalului ambasadei și comunității ruse din zonă. Închisă în timpul războiului, este redeschisă de enoriașii comunității ruse în 1924. În 1934 Nicolae Titulescu obține trecerea bisericii sub oblăduirea Patriarhiei Române, devenind Capela Universitară,  fapt ce durează până în 1948 când Moscova revine asupra deciziei.

În 1956 guvernul sovietic o „donează” totuși statului nostru și în anul următor intră oficial în proprietatea Patriarhiei Române care, în 1992, la cererea studenților Universității București, o declară Paraclis Universitar a Universității București, după 45 de ani de la Titulescu și prima de acest fel după 1989 (acum în București sunt încă două dedicate studenților ortodocși). Este de înțeles că arhitectura și pictura sunt de influență slavă, cu accent pe cea rusă și georgiană. Îmi amintesc culorile ei în stilul artei ruseti plăcute și odihnitoare din cărămidă aparentă cu mozaicuri. Interiorul este fantastic de frumos și apropiat sufletului și, fără să exagerez,  se perindau pe acolo studenți singuri sau în grup dar liniștea era stăpâna, totul te chema spre rugă (oare bătrânele noastre din multe biserici nu pot lua exemplu, nu pot învăța că la slujbă vii pentru rugă, pentru comuniune, nu pentru bârfă?).

Biserica are pictura în ulei în tradiție bizantină și athonită, dar deja cu tente de art nouveau, „tămpla” (catapeteasma) este de lemn poleit cu aur după modelul catedralei Sf. Arhangheli, din Kremlin. Puteți admira de afară cele 7 turle micuțe, ca un bulb de ceapă (cu gemulețe prin care intră lumina în naos) cu turla centrală, desigur în stil rusesc, toate acoperite cu tablă de alamă, foste inițial în foiță de aur. Este din foarte puținele biserici ruse construite în sec. XX, anul 1917 oprind orice exprimare de acest gen. Ca și unicitate intre bisericile noastre, aceasta are pe laturi niște uși care duc la mici încăperi cu utilitate iar în biserica există o micuță bibliotecă. Aici, la fiecare început de an universitar, se face o slujbă Te Deum și tot aici, doar aici și nu la alte biserici, veți auzi : „Pentru elevii, studenții și profesorii din orașul acesta și din țara noastră, Domnului să ne rugăm!”

Fântâna Vioara Spartă  

Dacă treceți de la Biserica Rusă, prin pasajul de la Universitate, ieșirea spre Colțea, vedeți colțișorul acela de parc, Parcul Colțea, amenajat interesant, destul de curat și cu băncuțe la umbră pentru zilele de vară. În mijloc însă este o fântănă (oare și funcționează?) cu o vioară uriașă, dezmembrată, din bronz, iar dacă vă apropiați de soclu încercați să citiți plăcuța tot de bronz pe care scrie „VIOLINO SPACCATO” Domenica Ragazzoni. Acest monument, unul din cele 14 ale unui primar ales si reales, monument interesant de altfel, este executat de un sculptor român, Ioan Bolborea, în bronz, având o înălțime totală de 5 m, dupa o schiță de 20 cm a autoarei italiene Domenica Ragazzoni, fiica de lutier. Frumos este însă că aici, vara, din mai până la sfârșit de septembrie, se organizează săptămânal frumoase concerte de muzică clasică la care accesul desigur este liber. Doar monumentul are ca mesaj forța muzicii.

Biserica Coltei    

Biserica Coltei, zisă dupa numele celui ce a vândut terenul câtre Mihail Cantacuzino, Colțea Doicescu, făcea parte dintr-un ansamblu ce a cuprins spitalul, trei paraclise și turnul Colțea care a slujit de clopotniță și observator. Toate au fost ridicate pe cheltuiala lui M. Cantacuzino. Are aceeași soartă ca toate bisericile vechi de care am vorbit, de aceea la sfârșit de secol XIX este renovată și repictată de Gh. Tattarescu. Câțiva ani după aceasta se descoperă la exterior pictura în roșu și negru, atribuită se pare lui Pârvu Mutu. Este o biserică frumoasă în stil autentic brâncovenesc, cu multe elemente și simboluri de artă românească, atât pe catapeteasma cât și în exterior. Biserica închisă de regimul comunist în 1986, a fost deschisă in 22 decembrie 1989, când clopotele au fost trase de un preot curajos care a și mers dimineața să slujească la sângele închegat din Piața Universității.

Biserica Bărăția, Biserica Sf. Maria a Darurilor 

 Este o biserică cu un interior frumos, maiestuos. Nu este permis din pacate fotografiatul, dacă întrebi ți se răspunde că trebuie să cumperi monografia care are poze, contra 35 lei (o întrebare pe care am pus-o într-o micuță dar foarte veche biserică ortodoxă, Biserica cu Sibile, răspunsul a fost superb: „Sigur că se poate fotografia, altfel cum să vă încurajăm spre credință? O poză este o hârtie iar dacă o folosești în scop rău este păcatul tău!” Este un sâmbure de adevăr ca și in „Pasărea spin”!

Bărăția are și ea o istorie lungă, legată de venirea negustorilor în cetatea Dâmboviței , când în 1321 se ridica pe acest loc prima biserică de lemn de către franciscani, apoi la sfarsit de sec. XVI este incendiată de turci si abandonată. În sec. XVII, credincioșii catolici obtin de la sultan un „berat” – autorizație, (de unde ii vine și numele) să-și refacă biserica, dar fără turn și clopote. În timp trece prin multe incendii si cutremure, devastator fiind cel din 1847. După acesta este reconstruită pe banii curților imperiale europene. Așa cum o vedem astăzi este rezultatul renovărilor secolului XX. Bolta este pictată ca un cer instelat, are panouri cu basoreliefuri reprezentând Calea Crucii, statui frumoase, una este a lui Ștefan cel Sfant regele Ungariei. Turnul vechi de peste 150 ani, are 35 m înăltime iar în el este clopotul dăruit de Împaratul Franz Iosef. In curtea bisericii este azi o grădiniță pentru copiii enoriașilor, o policlinică de parohie, un punct social și o librțrie. Slujbele se tin pe rând în maghiară și romană. Merită să o vizitați.

Piața Timpului 

 Între magazinul Cocor și biserica Bărăția s-a amenajat acum ceva vreme un loc numit „Aleea celebrităților”, în așa zisa Piața a Timpului unde actorii noștri primesc câte o stea cu numele lor. Primul a fost Florin Piersic. Tot aici s-a inaugurat de Radu Beligan, „Gongul Thaliei”, un simbol al longevității teatrului, cu ocazia implinirii a 200 de ani de teatru românesc (decembrie 2013); și probabil că a fost un dar pentru Radu Beligan căci în acea zi a sărbătorit 95 de ani de viață și 75 de ani de carieră. Despre Piața Timpului nu pot să spun decât că este un loc modest, aproape de neobservat iar Gongul Thaliei, o chestie de prost gust, pentru mine. Cred că teatrul românesc merita mai mult.

Sunt încă multe de văzut prin această parte a centrului istoric. Cele prezentate cred că sunt dintre cele importante, primul ce trebuie vizitat ar fi Muzeul Curtea Veche care din păcate este închis până nu se știe când. Dincolo de granițele totuși imaginare ale acestei zone, Bucureștiul are multe locuri care încântă privirea și incită la răsfoirea istoriei vechi, medievale dar și ceva mai nouă. Sunt case cu arhitectură superbă, parcuri, biserici celebre pentru cultura românească, monumente, teatre, muzee, sunt locuri pe care merită să le vedeți atât timp cât o vopsea roșie sau un buldozer nu le trece în amintiri.

Într- o altă zi cu soare, vom parcurge un alt colț de Bucuresti, dacă vreți. Poate prin celebrul Kiseleff, poate urcăm la încă liberul Deal al Patriarhiei, poate într-un muzeu sau la Ateneu.... vedem ce-mi doresc să povestesc sau ce vreți să colindați, întâi online, alături de mine apoi, stârniți de ce vă povestesc, să descoperiți singuri Bucureștiul din umbră!