Înlăuntrul nostru suntem la fel, cultura este singura care face diferența.

Confucius

Citeam cândva că actualul primar al capitalei s-a angajat să refacă din rădăcini un vechi cartier al Bucureștiului, Cartierul Evreiesc, dispărut aproape în totalitate în vremea comunismului. E irealizabil ce afirmă dânsa, probabil din necunoașterea istoriei dar câteva clădiri și temple bine renovate, puse și în circuitul turistic, sigur vor fi apreciate. Căci evreii au fost una din etniile cu care românii au conviețuit destul de pașnic la nivelul omului de rând, neorbit de patimi politice. Dar dacă acum un secol evreii reprezentau 10 – 11% din populația capitalei, azi numărul lor este foarte mic. Templele lor au dispărut sub lama demolărilor dar ce a rămas reprezintă încă un loc unde putem încerca să înțelegem această etnie mai mult, la nivelul de atunci.

Prima sinagogă în care am intrat în București a fost Templul Coral și despre această vizită am povestit pe un forum. Cum este o clădire monument istoric și arhitectural, foarte puțin cunoscută dincolo de fațadă, consider că face parte din umbrele Bucureștiului și că merită a fi cunoscută.

Înainte de a începe să vă povestesc despre vizita mea aici, am căutat un citat care poate rezuma motivul, curiozitatea sau, de ce nu, chemarea de a ști ce este dincolo de zidurile fizice, chemare pe care am trăit-o de multe ori când treceam prin fața clădirii ce adăpostește sinagoga cunoscută sub numele de Templul Coral. Citate am găsit multe, m-am oprit greu nu la unul, ci la două, pe care fiecare dintre voi le poate interpreta cum dorește. Eu vă voi povesti despre Templul Coral, monumentul istoric, așa cum l-am văzut eu ca vizitatoare obișnuită și necunoscătoare a religiei iudaice, doar puțin informată despre istoria acestui neam pe teritoriul românesc și al Europei.

Trec destul de des prin fața clădirii, uneori de 2-4 ori pe săptămână, vroiam să știu ce este dincolo de porți, îmi propusesem să întreb agentul de pază, însă ceva mă reținea. Dar când cineva acolo sus te iubește, totul se rezolvă simplu: doi tineri străini întreabă dacă se poate vizita, fotografia, etc., eu auzind din mers discuția, ciulesc urechile. Și obțin ceea ce doream, adică informația că da, se vizitează contra unei taxe modice, este ghid vorbitor și de engleză, fotografiatul liber și gratis. Bingo! Vin în altă zi când amicul Cronos mă păsuiește. Asta era prin 2017.

Condusă de paznic până la intrarea de unde mă preia ghidul, intru în sinagoga propriu zisă, nu înainte de a observa fațada principală și ușile mari. Ca și arhitectură, de afară vedeți o clădire monumentală, de 15 m înălțime după cum aveam să aflu, cu aspect de bazilică, cu fațada în cărămidă aparentă în două culori sau nuanțe, contraforturi laterale despre care se zice că au fost adăugate la câțiva ani de la construcție; cornișa de tip baroc decorată cu numitele stalactite iar la colțuri are mici turnulețe, ele însele bine ornamentate.

Intrarea principală este în stil maur iar în dreapta și în stânga sunt ferestre, obligatorii dar respectând anumite canoane, știută fiind mistica luminii la acest cult. Ușile sunt masive și frumoase, pe cea din dreapta se află  un Mezuzah, adică o cutiuță de metal în care se află un pergament cu scrieri biblice, un fel de paznic al casei, obicei cu origini foarte vechi, probabil egiptene. Când pleacă și când vine acasă, Mezuzah îi amintește evreului de poruncile biblice. Intru în așa zisa anticameră cu rol de pregătire și purificare, cândva pentru spălatul mâinilor, apoi în zona destinată rugăciunii unde, la fel ca și la celelalte religii monoteiste, este separat locul bărbaților de femei: la parter stăteau bărbații și la etaj femeile. Aici azi, datorită numărului mic de credincioși, sunt acceptate și femeile la parter dar spațiile sunt despărțite prin perdele căci de, oriunde în lumea asta, femeia și bărbatul se atrag, frumos.

Interiorul este împărțit în trei nave, una centrală cu bolta semicilindrică, despărțită de navele laterale printr-un șir de coloane și arcade pe doua nivele. Pe peretele estic, Mizrah, opus intrării, este locul celui ce oficiază, loc numit Bimah și desigur locul unde sunt păstrate sulurile Torei,  Chivotul.

Bimah – adică platformă- este un loc ceva mai înalt și unde sunt de regulă candelabrele, foarte apropiat de Chivot, care este cel mai important loc din sinagogă, acolo păstrându-se sulurile sfinte, Tora sau Torat Moshe / Legile sau Învățăturile lui Moise. Despre scrierile sacre ale evreilor este mult de aprofundat, abia în urma acestei vizite am început și eu să fac diferența între ele. Să nu vă închipuiți însă că pot spune multe, ce am aflat este doar asemeni un atom în universul acestei religii mai vechi decât creștinismul.  

Aron-Kodeș – Arca Sfântă – dulapul sfânt al Torei este vizibil din orice loc ocupat de bărbații din sală. Perdeaua care-l acoperă este lucrată aici cu Pomul Vieții, simbol vechi al multor culte religioase, astăzi în special al cultului mozaic; din câte cunosc eu, reprezintă legătura cerului cu pământul, a divinității cu muritorii, un simbol al renașterii, vieții și morții. În timpul slujbei această draperie se ridică și se deschid ușile în spatele cărora se găsesc sulurile sfinte cu învățămintele lui Moise.

Picturile de pe zidurile și bolta sinagogii sunt simboluri doar de ei știute, reprezentări ale divinului a cărui esență nu o poate pătrunde muritorul de rând. Nu sunt icoane, nu sunt chipuri pictate, legea lor este foarte clară, să nu-ți faci chip cioplit.

După ce îmi povestește despre cele două candelabre originale, comandate în Polonia și adaptate iluminatului electric, despre Chivot dar și  puțină istorie a comunității evreiești în București, ghidul – vă spun la sfârșit câte ceva despre dânsul – mă conduce printr-o ușă laterală în sala mică de rugăciune, folosită în cursul săptămânii, apoi la etaj spre locurile femeilor.  Trecem pe lângă biblioteca închisă – pe care o bănuiesc interesantă – și la întrebarea mea despre acceptul creștinilor la slujba de Șabat, îmi spune că se poate, desigur cu anumite condiții, chiar îmi face o invitație, când doresc, doar să-l anunț cu o zi măcar înainte. Încă n-am ajuns și iată se împlinesc doi ani de atunci. Promit sau îmi promit să ajung în primăvara asta.

Decorarea interiorului este foarte elegantă, în culori calde ce-i dau un aer aparte, amplificat de mobilierul sobru și elegant dar și de luminile candelabrelor.

În fața sinagogii (sinagogă înseamnă casă de rugăciune în ebraică), se află o Menoră monument, o lampă cu 7 brațe închinată victimelor Holocaustului. Șoa /calamitate, catastrofă, în ebraică. Menorah este un simbol foarte vechi al evreilor, povestea spune că prima menoră, din aur masiv, a fost construită după indicațiile pe care le-a primit Moise de la Dumnezeu. Simbolurile sunt nenumărate, menora are multe traduceri, inclusiv legate de cifra șapte, de înțelepciune, lumină, cunoaștere. Este și azi după atâtea mii de ani un simbol sfânt ce se regăsește pe stema statului Israel, unde este înconjurată de o ramură de măslin.

Templul Coral a fost construit la inițiativa unei comunități a cultului Israelit din București, condusă de Iuliu Barasch – medicul ce a înființat primul spital pentru copii în București – propunerea fiind pentru ridicarea unei sinagogi mari, moderne, precum cele din Viena sau Paris. Terenul a fost cumpărat în Mahalaua Stelei cu ajutorul, se zice, dat de un oficial otoman ce probabil era evreu. Planurile sau doar fațada, nu m-am lămurit încă, sunt după sinagoga din Viena, Tempelgasse din cartierul Leopoldstadt, din care în prezent se mai păstrează o mică parte, nefuncțională, ea fiind distrusă în noaptea de 9-10 noiembrie 1938 în ceea ce s-a numit „Noaptea de cristal”. Piatra de temelie este pusă în 1864 și este inaugurată în 1867, în prezența corpului diplomatic străin, a miniștrilor, parlamentarilor și primarului capitalei, inaugurare amânată din 1866 pentru că fusese incendiată de naționaliști. La reparațiile necesare a contribuit financiar și regele Carol I alături de M. Kogălniceanu, așa cum în secolul următor regele Mihai va contribui și el financiar aici.

Clădirea este renovată și extinsă ceva ani mai târziu, când i se adaugă lateral contraforții și o aripă nouă, azi sala mică de rugăciune, muzeul și biblioteca. Suferă distrugeri la cutremurul din 1940 dar și în ianuarie 1941 când au devastat legionarii, însă este refăcută în 1945. Scapă de demolare în perioada marilor distrugeri, este trecută în lista monumentelor istorice și, după o renovare și consolidare ce durează câțiva ani, este reinaugurată în prezența patriarhului Daniel și a președintelui României, la 14 decembrie 2014, în preajma sărbătorii de Hanuka, sărbătoarea Luminii și Reînnoirii, redevenind „nava amiral a cultului mozaic în Romania”, cum a numit-o președintele cultului mozaic.

Evreii sunt una din cele 18 etnii recunoscute oficial în România și prezența lor aici este cunoscută din timpuri vechi. Nu există documente care să ateste prezența înainte de stăpânirea romană dar sunt artefacte care dovedesc procesul de pătrundere și stabilire a evreilor în Dacia stăpânită de romani; nu este foarte clar dacă au fost aduși ca legionari în legiunile mutate aici sau au venit să facă comerț într-o zonă bogată și de legătură între nordul și sudul Europei (este cunoscută și rămasă până în epoca noastră această procedură a schimbului de populații în teritoriile ocupate, cum a fost și cu arcașii palmireni din Siria aduși aici pe teritoriul Daciei). Din sec. XV însă avem deja multe dovezi că au existat aici comunități evreiești bine închegate și de asemeni există documente că au fost pe lângă curțile domnești, ocupând funcții de creditori, medici, spițeri, secretari personali, Ștefan cel Mare fiind doar unul dintre domnitorii care s-a înconjurat de astfel de funcționari.

În aceste perioade se stabilesc la noi evreii sapharzi, veniți din zonele sudice dar și evreii askenazi– galițieni sau lehi- răspândiți în Polonia, Ucraina, Rusia după alungarea lor din Spania de către regii catolici Ferdinand și Isabela. Este bogată istoria lor aici, amintesc doar că au practicat multe meserii în care au excelat, au fost plătitori de taxe și impozite principatelor române, au participat uman și material la război dar dreptul de cetățenie română l-au primit foarte greu, abia în 1924, când și țara noastră a trebuit să respecte prevederile Tratatului asupra minorităților semnat în 1919. Ce a urmat acestei perioade până la 1945, se știe. Ce preț a pus Ceaușescu pe capul fiecărui evreu, ca și pe capul fiecărui neamț plecat oficial de aici, este greu de aflat, banii depuși în conturi străine se pare că beneficiază și azi de secretul bancar.

Desigur că o mare comunitate de evrei s-a format în București, pe lângă curtea domnească și pe lângă marile hanuri, apărând cartierele evreiești din zonele Sf. Vineri, Calea Văcărești, astfel că în timp trebuiau să-și ridice și multe lăcașe de cult, precum Templul Coral. De ce se numește așa? Pentru că nu toate sinagogile au cor, aceasta are.

Vă spuneam de ghid. Este unul din puținii oameni dacă nu singurul, care m-a uimit cu debitul lui verbal. Plecând din sinagogă, a trebuit să-mi ordonez puțin gândurile pentru a rămâne cu ceva informații primite de la dânsul. Gilbert Șhaim, dacă am reținut bine numele, pare a face totul din pasiune, vorbește așa cum spuneam cu o viteză amețitoare despre părinții lui medici, copilăria și bucuriile ei în acest cartier și desigur mult mai mult despre lăcașul de cult și evreii de altă dată. Poate fi întrerupt pentru a-i cere lămuriri suplimentare și vă plimbă prin toate locurile ce pot fi vizitate de altcineva decât aparținătorii cultului mozaic. Și nu fără importanță, este aproape să devină cantor, adică cel care cântă și spune rugăciunile.

Este un loc pe care merită să-l vizitați, programul este de luni până joi între orele 9 – 15, vineri 9 -13, duminică 9 -13 iar sâmbăta este desigur închis fiind Șabat. Prețul este 10 lei de persoană, dacă aveți genți voluminoase va trebui să le lăsați agentului de pază și de asemeni să aveți buletinul, poate vi-l cere din motive de securitate, mai ales dacă sunt vizitatori mai mulți. Se află pe str. Sf. Vineri nr. 9 – 11, aproape de intersecția cu bld. Corneliu Coposu.

Până acum nu știam mare lucru despre arhitectura și ritualul unui astfel de templu, sinagoga. Poate că și în acest articol am făcut unele greșeli, neintenționat. Dar aceste lăcașe de cult, înainte de a intra în ele ca vizitator, trebuiesc cunoscute din descrieri, desigur bine documentate, altfel riști să nu le înțelegi dacă nu ai un bun ghid, ca aici la Templul Coral. Și ele fac parte din istoria și viața noastră. Și pentru a înțelege mult mai facil ceea ce vizităm la alții, cred că este bine să înțelegem ieftin și ușor aici la noi în țară. Emil Cioran spunea că :

Ochii omului văd în exterior ceea ce îi frământă în interior.