Orice excursie în Istanbul, organizată prin agenții turistice are în program vizitarea Insulei Principilor, Büyükada, un tărâm prezentat mereu drept idilic și de neiertat dacă nu-l vezi. Nici ghidurile pe hârtie sau net nu o sar, toți o amintesc ca pe un loc de excepție pe care dacă nu-l vezi, Istanbulul nu are nici un farmec! Desigur că am fost și eu cu o parte a micului grup cu care am vizitat puțin din capitala turcă. Am dat cei 40 € de care știam de când contractasem excursia și am așteptat să văd minunea.
În ziua stabilită ne-am întâlnit cu ghidul local, Selma (un ghid excelent, născută în lumea turcă a Dobrogei noastre), la punctul de plecare din Kabataș, capătul T1. Ea s-a ocupat de procurarea biletelor și de urcarea pe vas. Fiecare s-a așezat unde a crezut de cuviință, pe puntea deschisă. Eu am ales un loc pe partea dreaptă a vaporului, astfel că am beneficiat de vederi frumoase spre fiecare insulă pe lângă care am trecut dar și spre Istanbulul ce se tot îndepărta. Singura problemă au fost mulții turiști arabi și indieni, femeile cu multe văluri care ne cam obturau uneori vederea spre țărmuri.
Timpul pe mare a trecut repede admirând insulele, Istanbulul în depărtare și încercând să înțeleg lumea de lângă mine, adică femeile atât de bine mascate, bărbații arabi caraghioși în bermude colorate, copii mici lăsați liberi pe punte fără nici o teamă că pot cădea în apă. Singura familie care-și avea grijă de copii și urmărea ca și mine comportamentul celorlalți, o familie de indieni care vorbeau franceza între ei.
Plimbarea pe Büyükada
Trecem de Heybeliada, singura oprire la dus și ajungem repede în Büyükada, cam în 1,20 ore, la clădirea terminalului cu decorații neo-otomane, ridicată în 1914. Aici este și un punct de informare turistică unde uneori au și hărți, când am fost eu stocul era 0. După câteva povești ale Selmei ne îndreptăm spre stația de trăsuri cu firmă mare albastră, dincolo de turnul cu ceas, firmă necesară în caz că nasul nostru n-ar funcționa cât de cât să ne ducă unde trebuie. Primim indicația de la Selma să reținem numărul trăsurii – fayton cum zic ei – ea le fotografiază pe fiecare, mai ales numerele, ne grupează câte 4 și la pas, turul mic.
Urcăm spre mânăstirea Sf.Gheorghe ridicată prin sec.XVIII, casele vechi cu fațade de lemn alături de câteva noi, ne trec prin fața ochilor. Toate curțile, mari sau mici sunt pline de flori care ne merg la suflet, de acea braziliancă “floare de hârtie”, bougainvilleea, majoritar de culoare imperială și creștină, mov. Cei cu care am mers în trăsură parcă și-ar dori să se retragă aici la pensie, le arăt o casă cu o frumoasă fațadă victoriană ce este de vânzare dar…nu-i timp de negociere, mai avem două ore fix până la masă! Păcat! Poate vedeam și eu cum decurge o negociere veritabilă la turci, asta dacă proprietarul casei nu era cumva grec. Dar mai sunt și alte case cu frumoase siluete victoriene, puține cu aspect local, balcanic, prin drumul nostru.
Zărim printre crengile copacilor ceva din Prinkipio, cea mai mare clădire de lemn din Europa, vedem de fapt ruinele ei care nici nu mai fac parte din circuitele turistice. Aici a funcționat din 1903 până în 1968 un orfelinat grec, deși clădirea a fost ridicată la sfârșit de sec.XIX ca hotel și cazino pentru compania Orient Express (aveam să aflu acest fapt seara la hotel când am căutat pe net după poză).
Oprim sus oarecum aproape de mânăstire dar porțile acesteia erau închise, se pare că intrarea era pe un drum mai greu de parcurs . Mergem spre o terasă de unde vedem printre copaci plaja pietroasă de jos, ne plimbăm câteva minute și înapoi în teleguță, turcul avea de făcut altă cursă așa că ne grăbește! Ajunși iar la stația din piața centrală respirăm ușurați – când te înveți cu gaze de eșapament e greu să mai suporți mirosuri cabaline ?, plus că eu ca iubitoare de animale, nu prea suport chinuirea acestora.
Întorși la staţia de phaeton plecăm fiecare unde vede cu ochii, mai aveam 90 de minute libere până la masă. Soarele deja ne biciuia așa că eu m-am tot mutat de pe o parte pe alta a străzilor căutând umbra, am intrat în micile magazine cu tot felul de minuni – haine și suveniruri – am luat faleza de la un cap la altul în zona turistică, am văzut statuia tatălui turcilor, Atatürk, am studiat prețurile magazinelor de pește, pâine și fructe apoi mi-am găsit un moment de liniște sus în cafeneaua din piața centrală de unde am privit lumea pestriță de jos. Am zărit minaretul geamiei sultanului Abdul Hamid al II-lea dar cum deja era târziu și nu doream să fiu turista problemă a grupului, nu m-am apropiat de ea. Nici a doua casă care a fost proprietatea lui Troțki n-am văzut-o deși după poză aș fi recunoscut-o de-mi ieșea singură în cale. O casă cu 18 camere și 5 băi pentru un exilat de lux, de vânzare pentru peste 4 milioane de dolari acum un an – cred că încă este nevândută dacă sunteți interesați – și cu un bazin unde cresc homari și azi, proiectat de chiar Troțki! Oricum aceasta era mai departe și neavând o hartă a așezării, nu m-am aventurat. Cine a fost Troţki? Păi un bolşevic ateu de etnie evreiască care şi-a dorit să ocupe scaunul lui Stalin dar a ocupat doar un loc pe veci în pământul casei lui din Mexic unde a fost asasinat de ruși, după patru ani petrecuţi ca deportat în Turcia!
Masa am servit-o la terasa Milano, pe țărm. Am primit aperitive bune cu specific turcesc, am avut de ales între pui și pește la felul doi; a fost și un desert, pepene și încă ceva de care nu-mi amintesc, era la alegere și tot în cost era apa minerală. Apoi ne-am mai învârtit puțin pe acolo așteptând ora de plecare, ocazie cu care am găsit și un magnet frumos, singurul model deosebit din toată zona și care culmea, se vindea doar în clădirea terminalului unde intrasem să admir pisicile. Frumoase, leneșe, libere să stea oriunde, adevărate cadâne fără văluri sau burka. Turcii iubesc mult pisicile şi au câteva legende frumoase legate de ele.
Apoi ne adunăm alături de Selma, cloşca noatră grijulie şi drăguţă ce avea biletele de întors la Istanbul și fiecare se cuibărește pe vas pe unde poate și dorește – afară sau în sala închisă.
A fost o plimbare plăcută dar care nu m-a impresionat prea mult pentru partea pe care o străbat turiștii în mod obișnuit. De repetat această experiență, da, însă aș alege să merg în Büyükada cu o cursă de seară, să stau o noapte acolo și dimineața după ce admir marea înaintea valului de turiști să colind puțin după locurile despre care am aflat singură, să le admir, să mă mir și în jurul prânzului când forfota e mare să plec spre Istanbul. În cursul zilei este o zonă aglomerată tare, multă gălăgie, chiar ceva mizerie. Seara și dimineața la primele ore cred că este frumoasă și poate merită efortul de a sta la una din multele cazări, mai scumpe decât în oraș și să iei masa la o terasă pe malul mării. Cred că apusul și răsăritul sunt de vis!
Despre Büyükada
Insula Mare, Büyükada, (insula mare/ büyük+ada) face parte dintr-un mic arhipelag ce totalizează 16 kmp, Adalar (arhipelag), alături de alte 8 insule ce sunt la distanțe relativ mici față de Istanbul dar împreună fac parte din zona asiatică a orașului. Sunt mari și foarte mici, de fapt sunt și grupate în insulele mari și care sunt locuite: (Büyükada / Insula Mare, Heybeliada / Insula Desagă sau Chalki în greacă, Burgazada/ Insula Fortăreţei, zisă și Andigoni și Kinaliada / Insula Henna. Insulele mici sunt 5 la număr, nelocuite și cu înălțime mică față de nivelul mării: Sedef Adasi / Insula de Sidef sau a Perlelor (proprietate privată), în grecește Androvithos sau Terebinthos); Yassiada / Insula Plată, Kaşicadesi / Insula Linguriţă şi Sivriada / Insula Ascuţită. S-au rupt de la continent în perioada de transformare a scoarței terestre.
Pe Büyükada sunt și cele mai înalte două dealuri din arhipelag, punctul cel mai de sus este Yücetepe sau Yorgi / Gheorghe de 203 m, acolo unde este și mânăstirea ortodoxă. Plaja are peste 2 km lungime și este mai pietroasă. Aici a fost ridicată prima clădire în sec.VII de Justinian al II-lea și prima biserică, perioadă când teritoriul era creștin.
Legenda spune că primii care au făcut din insulele acestea închisori au fost bizantinii. Numele de Insula sau Insulele Prinţilor a fost căpătat tot în vremea lor, când împărații își trimiteau aici copiii pe care doreau să-i pedepsească pentru ceva fapte rele sau pur și simplu să-i îndepărteze de scaunul domniei; trimiteau şı iubitele de care vroiau să scape, fapt continuat de otomani cu cadânele ce treceau rapid în șomaj tehnic. Dar insulele sunt cunoscute încă din antichitatea greacă și sunt pomenite în scrierile lui Aristotel și Pliniu cel Bătrân ca Insulele Demonesos.
S-au mai numit, neoficial și Insulele Sfinţilor deoarece aici au fost închiși călugării care nu s-au supus canoanelor. Dar s-au ridicat și câteva biserici importante și tot aici a avut cândva loc de reculegere patriarhul. Sau poate în unele ghiduri apar ca Insulele Roşii, nume dat de terenul într-adevăr roșiatic de la cantitatea mare de compuși de fier și cupru. Apoi aici a fost multă populație armeană, greacă și mulți evrei, schimbările politice pe harta lumii i-au obligat pe cei mai multi să plece, unii însă s-au reîntors după război. De aceea sunt destule magazine și terase cu nume grecesc, deși majoritatea aparțin turcilor. Casele turcești de pe străduțele îndepărtate au de obicei câte un mic drapel afișat, unele au pe drapel imprimat portretul lui Atatürk. După anul 1940 bogații Istanbulului și-au cumpărat case aici și vin să petreacă sfârșitul de săptămână, după cum au făcut și înaintașii lor aristocrați din sec.XIX.
În Büyükada este și administrația Adalarului și tot aici sunt câteva clădiri oficiale.
Circulația pe insula aceasta dar și pe celelalte se face cu trăsura – mai mult o căruță vopsită – sau cu bicicleta, particularii nu au voie la mașini, doar poliția și salubritatea. Însă sunt destule mașini de aprovizionare, am văzut și o salvare ce a adus un bătrân și apoi am regăsit-o la terminal așteptând ferry. Poate că transportul electric ar fi mai bun, mai elegant, mai curat dar oamenii aceia ce să mănânce oare dacă le iei sărmanii cai?! Oricum sunt probleme destul de mari pentru ei. Pe insulă sunt peste 220 de fayetoane şi peste 1000 de cai, asta pe o suprafaţă de 5.4 kmp! Toate trăsurile sunt înregistrate şi se iau taxe.
Legenda faetonului
Phaeton sau Faeton, după una din legendele greceşti, a fost fiul lui Helios, zeul soarelui. Acesta i-a cerut tatălui să-i împrumute caleaşca cu care Helios potrivea razele fierbinţi către pământ. Deşi sfătuit cum să o folosească în văzduh, Faeton s-a pierdut şi a urcat-o ba prea sus, îngheţând pământul, ba prea jos, pârjolind oamenii şi recoltele, transformând întinderi mari de pământ mănos la deşert. Speriat că fiul lui distruge planeta, Helios l-a fulgerat şi acesta a căzut în apele unui râu. De aici vine numele de faeton pentru trăsura cu arcuri şi elegantă, trasă în general de doi cai.
Pe aripile vântului! Așa am numit sertarul în care mi-am ascuns imaginile de pe retină cu Büyükada pe care am descoperit-o singură. Apoi m-am îndreptat cu gândul spre turnul cu ceas – vechi și el de peste un secol – locul de întâlnire cel mai bun și mai ușor de găsit dacă te iei după simţul tău olfactiv şi dacă ştii din amintiri care-i parfumul cabalin ?. L-am admirat sorbind încet o cafea turcească, între perne și narghilele, o amintire dragă mie. Insula Principilor, Büyükada, are ceva iz de colonie, doar asta a și fost un timp..
Plutind cu gândul pe apele frumoasei Marmara, mi-am amintit vorbele frumoasei Scarlet O’Hara că “şi mâine e o zi” cu noi provocări. Dacă vă interesează, pe apele Bosforului!!
Confirmări/Notificări