În scurtul traseu  anatolian am făcut un mic popas și în bătrânul oraș Erzurum. Un oraș prea puțin turcesc, un oraș asemeni celorlalte din Anatolia de Est, adică multietnic deși oficial este azi doar turc. Este un loc special aflat pe lista de dorințe al celor ce fac turism istoric documentat dar și turism gastronomic. Ei bine, noi poposind aici cu ajutorul unei agenții turistice, deci un circuit de grup cu program fix, n-am avut parte de prea multă gastronomie locală. Dar pentru partea de istorie, a meritat deși a fost un program incomplet.

Obișnuiesc să mă documentez înainte despre ce am de vizitat. Și mărturisesc că rar, foarte rar mi-a fost dat să găsesc un loc cu o istorie atât de complicată în ultimele două milenii încât să mă întreb cum au  rezistat oamenii în acel spațiu. Cu puține excepții, Erzurum a fost ca o minge între diverse etnii și stăpâni, unii mai blânzi, alții de o ferocitate cumplită.

Spuneam că istoric, prin destin, este un oraș multietnic, în care globalizarea s-a impus din vechime. Este un oraș fost de graniță ce a fost un punct important în drumurile dintre Caucaz,  Siria și Persia ori chiar Istanbulul de azi. S-au descoperit dovezi că locul a fost ocupat de populații stabile încă din epoca bronzului. 

Se estimează că Erzurum, cel mai mare oraș din Anatolia de Est, a fost fondat în jurul anului 4900 î.Hr. Regiunea, care include Erzurum, a fost condusă de multe triburi și națiuni diferite de-a lungul istoriei, inclusiv urartieni, cimerienii, sciții, medii, perșii, parții, romanii, sasanizii, arabii, selgiucizii, bizantinii, mongolii, ilkhanizii și sufiștii i-au cucerit pe aceștia în orașul din jur până când Republica Turcia a fost fondată în 1923. / site-ul orașului, traducere google

Marea dezvoltare a cetății  antice a fost în vremea Armeniei Mari. Pe vremea aceea orașul se numea Karin (sau Karno K’aghak’). În sec IV d.Hr. zona este ocupată de romani care redenumesc orașul Theodosiopolis, după împăratul creștin Teodosie al II-lea (401-450) Fix trei secole mai târziu bizantinii sunt obligați să-l cedeze arabilor care îi schimbă imediat numele în Ḳālīḳalā.  Adică darul lui Kali după unele scrieri vechi ori covorul lui Kali. Kali a fost o prințesă ce a luat locul conducătorului regiunii, soțul său. A fost Kali de origine indiană? Unele legende spun că ea a sprijinit munca în atelierele de covoare, kilimurile asiatice, foarte căutate la acea vreme. Interesante sunt variantele de scriere și interpretare, așa că în lipsa unor dovezi clare,  Kālīkalā ori Kalikala ori altfel după izvoarele sanscrite, rămâne un mister. Istoria are mereu de partea ei adevărul și minciuna…. 

După bătălia de la Manzikert din 1071 turcii seljukizi cuceresc zona, oraşul a ajuns stăpânit de vasalii lor, turcii saltukizi și abia cam două secole mai târziu se impun total seljucii. Adevărat ori ba, se spune că acel sultan cuceritor, Alp Arslan, le-a spus celor de sub comanda sa: De acum înainte, fiți pui de leu (arslan în traducere leu); Zburați ca vulturii zi și noapte peste pământ…  Adică  le-a ordonat să înceapă cucerirea Anatoliei. Și istoricii au confirmat că Manzikert a fost începutul sfârșitului pentru Imperiul Bizantin.O perioadă a sec. XIII este redată în drama istorică turcă Diriliş: Ertuğrul în traducere Învierea: Ertuğrul. Întâmplător am văzut acum câțiva ani un episod la o televiziune română apoi am căutat serialul pe net căci nu aveam răbdare să aștept episoadele pline de reclame la tv. Ei bine, eroul principal, Ertuğrul, fiul unui conducător al unuia dintre triburile turcice Kayı alungate de pe pământurile lor de către mongoli (cumva frații între ei), ajunge în Anatolia și pentru un timp se stabilește în zona Erzurum. Filmul este interesant, m-a obligat să caut informații pentru a înțelege, dacă pot,  cât este adevăr istoric și motivul pentru care a fost interzis în mai multe țări arabe. Pe de altă parte, gazi al seljucilor, Ertuğrul, este tatăl celui care va întemeia în anul 1299  Imperiul Otoman, fiu său Osman devenind primul sultan al osmanlâilor!  

 Armenii care locuiau aici îl numeau Arts-n Rūm, de la care turcii i-au zis Erzurum, de la  Erzenü’r-Rum. Pe monedele bătute în Erzurum de către selgiucizi, numele orașului era scris Arzan al-Rūm, adică Arzan al romanilor (al Impriului Bizantin). 

 După perioade de alternanță a stăpânilor diverși, în special a selgiucizilor cu mongolii lui Timur Lenk ori cu perșii, Erzurum este cucerit în 1514 de tânărul Imperiu Otoman și rămâne al turcilor chiar și după trecerea de la sultanat la republică. Și a doua perioadă de glorie este când Suleyman Magnificul face din cetate o zonă responsabilă de vămuirea negustorilor ce foloseau Drumul Mătăsii dar și o cetate puternic militarizată aflată pe lista poftelor rusești și iraniene. Căci vecinii ruși au avut și Erzurum în cuiul cătării de câteva ori, chiar l-au ocupat distrugând parte din casele seljuce, au încercat să refacă zidurile cetății folosind piatra nenumăratelor moschei și școli islamice ori pur și simplu transferând Rusiei ce le părea mai de preț în oraș. Crezând că vor fi pe veci stăpâni, au măcelărit pur și simplu localnicii, unii au fugit din calea urgiei, astfel că populația a scăzut drastic. Invaziile și cutremurele din ultimele secole au distrus grav clădirile istorice seljuce.

Erzurum decade grav începând cu cotropirea rusească din 1829. Dintr-un oraș al toleranței etnice și religioase impuse de legile sultanului Suleyman, devine o zonă perfectă pentru divide et impera. Dezbinatorul venind de dincolo de granița nordică…. 

Erzurum are și o statuie pe care nu am văzut-o din păcate, reprezentând o femeie curajoasă ce a luptat împotriva rușilor doar cu toporul în războiul din 1877-78. Este vorba  de Nene Hatun.  Povestea vieții ei mi-a amintit de Doamna Ro, o altă eroină celebră, doar că a grecilor în războiul cu turcii.  Pe Doamna Ro Grecia o onorează cu adevărat și azi.

Erzurum este cunoscut și pentru genocidul armean ⇆ turc. După ce te informezi despre ambele pe principiul de altera quoque parte legitur, îți dai seama că istoria este diferită de ceea ce afli pe repede înainte în școală, la tv ori aiurea, că adevărul nu-l poți afla nicicând, că puține informații pot fi garantate 100%. Și că nicio nație nu se poate mândri cu lipsa agresivității, a foamei de a avea cât mai multe teritorii în orice loc din lume, obținute prin orice metodă necurată.

Există îndoieli și despre popasul controversatului Marco Polo în provincia Erzurum. Doar despre Alexandru cel Mare și Timur Lenk se știe sigur că ar fi poposit acolo.

În 1919, Atatürk, numit  inspector al Armatei a IX-a în Anatolia de Est și trimis pentru a reinstaura ordinea dintre turci, armeni, greci și restul etniilor, începe practic la Erzurum programul independenței Turciei. Este prima glorie căci prin Congresul de la Erzurum este recunoscut drept lider și armata locală i se alătură. Ce urmează este aproape cunoscut.

Ce am vizitat:  

Erzurumul de astăzi păstrează foarte puțin din cultura atâtor etnii care i-au trecut porțile ca simpli negustori, a caravanelor ce foloseau Drumurile Mătăsii ori a celor  ce au râvnit și obținut cetatea și împrejurimile, fie prin contracte politice avantajoase, fie prin forța războaielor nemiloase. Pierderile sunt în egală măsură create de natură, orașul fiind într-o zonă seismică importantă dar și de om prin războaie distrugătoare ori prin reamenajarea teritoriului fără salvarea valorilor istorice.

Madrasele selgiucide

Când în Europa Evului Mediu populația obișnuită trăia într-o ignoranță crasă, analfabetism pur, arabii, cei stabili în cetăți, începuseră să-și pregătească copiii să poată citi și scrie, pentru a putea  memora Coranul ori chiar pentru învățarea unei meserii. Inițial școala se făcea în geamii ori moschei. În timpul selgiucizilor, în sec. X, școlile primare se făceau separat de moschee și se numeau maktab, în arabă însemna școală dar erau primiți doar băieții. Aici primeau hrană, la sărbători haine și tratamente în caz de boală. 

Din sec. X – XI, lumea arabă a introdus ceea ce ar fi azi învățământul superior, inițial doar pentru teologia islamică și filozofie, apoi și pentru științele exacte. Madrasele ori medresele, cum se numeau aceste școli, pe scurt înseamnă locul de învățare, de studiere dar doar pentru învățământul superior și au curți interioare acoperite ori libere, camere pentru studenți și profesori dar și pentru musafirii care veneau să viziteze ori la așa zise conferințe pe teme islamice. Prima madrasa a fost fondată în 1067 la Bagdad deși diverse publicații mărunte indică alte părți ale lumii. Turcii selgiucizi ce au ocupat Anatolia, au ridicat un număr impresionant de școli de învățământ superior gratuit, timp de peste două secole. Apoi ridicarea maktabs și madrasas a fost continuată de turcii otomani, materiile predate s-au înmulțit dar au rămas tot gratuite, fiind întreținute de cei bogați. Iar școlile acestea au înflorit până în prima parte a sec. XX când învățământul a fost transformat după cel european. 

Clădirile madraselor, cel puțin cele seljuce, au cam același plan: o curte mare, sahn, care are în mijloc o fântână iar pe laterale un număr de camere pentru studenți și profesori; mai sunt câteva săli de clasă, o bibliotecă și o cameră de rugăciune.

Erzurum a avut câteva madrase selgiucide renumite.

Çifte Minareli Medrese, Madrasa Minaretelor Gemene

A fost cea mai mare madrasă din Anatolia și a găzduit câteva sute de studenți. Este azi simbolul orașului Erzurum. Minaretele impresionante ale școlii de teologie au câte 26 m înălțime și dau un farmec aparte  acum când pot fi luminate puternic noaptea. Construcția este din tuf vulcanic închis la culoare iar minaretele sunt din cărămidă simplă și plăci de ceramică  albastru turcoaz, îmbinarea lor folosind un model arăbesc la modă atunci.  

Sculptura superioară este un medalion caligrafic așezat într-un pătrat, cu inscripții care îi numesc pe Allah, Profetul și cei patru califi. Baza este decorată în relief cu un palmier, doi șerpi și un vultur cu două capete. Vulturul bicefal a existat în heraldica conducătorilor anticei și modernei Anatolii, fie ea islamică, creștină ori păgână. Se spune că reprezintă conducerea divină unită cu cea regală. Dar la câtă cerneală a curs pe tema asta, este greu de precizat care dintre multele interpretări este reală.

Çifte Minareli Medrese, adică Medresa Minaretelor Gemene, are o dată de naștere nesigură. Nu s-a găsit niciun document, nicio inscripție care să ofere informații. După unii este ridicată în 1271 de Khudavand Khatun, fiica sultanului seljuk Kayqubad, după alții  s-ar fi ridicat mult mai devreme din ordinul unor fiice ori soții de sultani selgiucizi. Se pare că au existat înscrisuri despre anul construcției, acestea au dispărut. Frontonul cu date a fost furat de ruși. Davai este se pare o genă slavă. Se zice că rușii ar fi plecat și cu ușile de la mormântul rotund din spatele madrasei. Cert este că s-a descoperit într-adevăr un schelet într-un mormânt jefuit, numele aparținătorului este necunoscut. Se presupune că este al unei femei, de aceea madrasa se mai numește și Madrasa Hatuniye.

Noi am văzut exteriorul seara, când deja turnurile erau iluminate electric. Dar cele două turnuri au o legendă (de fapt au mai multe) și dacă le studiați bine vedeți că se leagă legenda cu ce vedeți. Povestea spune că ele au fost construite de doi bărbați: unul vârstnic, meșterul principal, celălalt de tânărul lui ucenic, cel mai bun dintre toți. Ei bine, localnicii veneau zilnic să vadă cum înaintează lucrarea și de fiecare dată zăboveau mai mult în fața turnului la care lucra ucenicul. Mândru de acest fapt, tânărul s-a cam obrăznicit și a îndrăznit să-i ceară apă meșterului său. Meșterul a coborât, a luat apa și a urcat la ucenic să i-o ducă. Apoi s-a aruncat de sus. Abia atunci ucenicul a realizat ce i-a făcut bătrânului și s-a aruncat și el. Restul echipei a refuzat să mai lucreze și așa turnurile au rămas neterminate.

Deși una dintre cele mai interesante clădiri ale arhitecturii seljuce, în cele 5 sau 6 reabilitări din ultimele 2 secole, specialiștii spun că meșterii au schimbat în rău multe simboluri. Azi aici se organizează expoziții.

Yakutiye Medresesi ve Kümbeti

https://www.youtube.com/watch?v=wM3ZVCxyy3U 

Yakutiye Medrese  cunoscută și sub numele de Hoca Yakut Madrasa, după numele  fondatorului,  emirul mai multor provincii între care și Erzurum, a fost ridicată în anul calendarului islamic 710, adică 1310 sau 1311. Se pare că este ultima medresă din zona aceasta a Anatoliei ridicată după arhitectura seljucă influențată de cea mongolă (mongolii stăpâneau zona în acei ani). În mijlocul fațadei se află un portal bogat decorat, un minaret lucrat în cărămidă smălțuită în turcoaz și violet în colțul din dreapta iar în stânga doar o bază de minaret. Este așa de mult timp deoarece nimeni nu știe dacă au existat două minarete, dacă unul a căzut la un cutremur ori chiar așa a fost construită din lipsă de bani ori schimbarea conducătorilor care n-au mai dorit stilul amestecat seljuk/mongol. Cert este că minaretul existent este cam jumătate din cel original, rămas după prăbușirea din timpul unui cutremur. Și pentru protecția lui a fost acoperit cu un capac conic confecționat din … plumb.

Ca și la Madrasa Minaretelor Gemene, și aceasta are în spate un  kümbet / mormânt în care există rămășițe umane fără nume. Referitor la kümbet, am aflat, căutând cazare pe Booking.com, că există și multe …..Hotel Kümbet! Uimită, am căutat din nou sensul cuvântului și de fapt doar în turism se spune kümbet în loc de mormânt mare, larg. Pentru restul se traduce cupolă, dom, altele. Deci aș putea rezerva fără teama de a dormi într-un mormânt 😄. 

Clădirea a fost folosită de-a lungul timpului pentru cazarea ienicerilor, apoi de ruși și alte nații, drept depozite de muniție ori chiar fabricare de arme. Astăzi ea găzduiește un muzeu etnografic vizitat și de noi. 

Castelul 

Popasul în Erzurum a fost scurt. Așa că am admirat de jos zidurile cetății, cândva trei rânduri de zid, de fapt am privit ce a rămas din ele așa cum arată după ultima renovare; am privit de jos și turnul de veghe numit  Minaretul Tepsi al Kale Camii,  astăzi numit Saat Kulesi, adică Turnul cu ceas. A fost ridicat inițial de bizantini, apoi distrus și reconstruit, îmbunătățit de conducătorii diverselor etnii, chiar și de rușii care au dărâmat multe moschei ori monumente turcice pentru a face rost ușor de piatră de construcție. Noaptea este frumos, fiind bine luminat.

Ar mai fi de vizitat: 

  Erzurum Kongre Binası / Casa Congesului din 1919 și Casa Atatürk, ultima fiind locul unde s-a cazat  Tatăl Turciei în anul 1919, perioada când a pornit lupta țării pentru independență și modernizare.

Ulu Camii numită și Moscheea Atabey ori Marea Moschee Erzurum ridicată în sec. XII dar refăcută de multe ori de-a lungul timpului. Interiorul este foarte simplu, după cum am văzut în poze. Interesant de văzut pentru mine dar cred că și pentru colegii de grup ar fi fost bolta lucrată în stilul foarte vechi al caselor din unele părți ale Asiei,  kırlangıç, adică un cuib de rândunică întors invers și încropit în scânduri de lemn așezate într-un anume fel. În Anatolia au prins mult în construcția caselor de la țară, Tüteklikli ev, rândurile de scânduri fiind mereu în număr impar și fără cuie metalice. N-a fost să fie în program vizita aceea dar și eu am vina mea căci știind câte ceva despre moschei vechi, am pierdut timpul  aiurea așteptând la un magazin de bijuterii când puteam să dau o fugă la Marea Geamie. Dezavantajul excursiilor, unele,  prin agenție.  Causa closi! (chestiune închisă). O fotografie cu acea cupolă este pe https://maps.app.goo.gl/RL9iPfVezCGHUgLz9 doar că acolo nu se prea văd ferestrele ce dirijează lumina.

Stațiunea de schi Palandöken, altitudine aprox. 3200 m față de 1950 Erzurum. Iarna pentru acest sport merită drumul având cea mai lungă pârtie de schi din Turcia iar vara pentru frumoasele privelisti.

Ar mai fi mormintele seljuce rotunde dar și bisericile creștine armene și georgiene,  în ruină, unele mai bine păstrate, altele nu. Sunt și biserici în stâncă, gen cele din Cappadocia dar nu pot fi vizitate (prăbușiri de stânci în jur).

Ceva despre care știam de ceva ani, de când am vizitat Cappadocia, mi-am amintit scriind acest articol. Mergând la Erzurum pe cont propriu, merită rezervat un timp pentru Țara Zânelor Roșii,  Hornurile (Peri Bacaları în turcă) Nartman.

Spuneam de vizita la un magazin de bijuterii. Ei bine acolo am văzut prima dată, chiar am aflat tot atunci de Oltu,  piatra prețioasă specifică zonei Erzurum-ului. Este neagră, se spune că foarte ușor de modelat când este proaspăt extrasă. Nu m-a impresionat, mai ales că este foarte ușor de falsificat. Dar acolo se folosește pentru bijuterii feminine, butoni bărbătești și ace de cravată. Chiar pentru Tasbih-uri, adică mărgelele de rugăciune. De fapt un tasbih din piatră Oltu am găsit și în camera de la hotel Zade (bun loc de popas, recomand), unde am fost cazați; era la vedere, pe un covoraș de rugăciune frumos și nou. 

Cu ce am rămas după vizită?

Erzurum a fost pentru mine plăcut de vizitat chiar dacă a fost pe fugă. M-a obligat cumva să scormonesc prin istoria locului și a lumii atât înainte de călătoria mea  dar și după. Oricât de bine ți-ai documenta o călătorie, tot afli lucruri noi la fața locului. Și dacă ești o persoană curioasă ca mine….te rogi tuturor divinităților lumii să-ți țină vederea bună :)) când scormonești prin papirusurile moderne, ecranele luminoase….

Serios acum, vizita la Erzurum m-a marcat cumva  doar citindu-i istoria, bogată muuult mai mult decât am scris aici,  m-a făcut să cuget la etnii diverse  și religiile lor atât de  diferite, la viața lor împreună, împlinită ori ucigătoare, după cum sunt conducătorii locului și ai lumii! Încă nu înțeleg că oamenii pot trăi într-un permanent război creat atât de religii dar și de ambiții tiranice naționalist suveraniste. Și Erzurum a funcționat astfel până a ajuns sub domnia lui Suleyman Magnificul, un sultan tolerant cu religiile diverse din imperiul lui, în anumite condiții. Și desigur a revenit drama războaielor în sec. XIX, început de XX.  Acolo mi-am amintit că pe celălalt blog am adunat câteva citate care m-au făcut să cuget la destinul omului mărunt ca mine. Între ele unul care se lipește mănușă zilelor astea, Galeano oferind prin vorbele lui cadrul unic pe care se țese mereu, de milenii, alt covor cu alte modele, ițele fiind aceleași:

Istoria nu spune niciodată la revedere. Istoria spune: „Ne vedem mai târziu.” 

Dacă m-aș întoarce la Erzurum? Da, două zile mi-ar fi de ajuns să colind la pas orașul și împrejurimile interesante, majoritatea admirate doar pe hârtie și pe ecranul laptopului meu, împrejurimi la care au lucrat cot la cot Divinitățile, Natura și Omul.  Obligatoriu m-aș opri și la câteva taverne cu meniuri locale, alese după adulmecările specializate 😋 ale soțului meu când e vorba de bucătărie turcă…