Biserica aceasta mi-e legată inimii mele nu numai prin sfințenia ei, ci și prin puterea unor zguduitoare amintiri.
Gala Galaction
Acestea sunt cuvintele scriitorului, controversatului călugăr și eminentului profesor de teologie, acel „ghem de contradicții” cum s-a numit singur părintele Galaction, adresate mânăstirii Cernica.
Căci în cuvintele acestea m-am regăsit puțin și pe mine, eleva de liceu de acum foarte mulți ani, care, într-o perioadă cu multe interdicții, a privit dintr-un mic ungher interior al sufletului, timp de cateva zile, ceea ce era permis ochiului de mirean și, bineînțeles cu mintea aceea de adolescent pe care n-o regăsești în alte etape ale vieții.
Aici am stat ca vizitator în zona privată timp de o săptămână, tatăl meu fiind invitat de cel ce a fost atunci arhimandrit stareț, părintele Roman Stanciu, ulterior episcop-vicar Roman Ialomițeanul. În vara acelui an, au fost invitați la mânăstire doi dintre foștii colegi ai părintelui, cei cu care studiase la Facultatea de Farmacie în anii următori războiului, facultate a doua pe care a făcut-o, iubitor fiind de „leacuri” din plante și în eventualitatea înființării unei bolnite (spital) pentru călugări la Cernica.
Am locuit într-o căsuță în zona dinspre actualul magazin, zona ce era neîngrădită atunci și liberă pentru vizitatorii mănăstirii, la fel de liberă ca toate celelalte pajiști acum închise. După mulți ani, deși plecase părintele la Patriarhie, am tot revenit aici, atrasă de un miraj inexplicabil al locului, apoi vizitele s-au rărit, viața m-a dus departe de București.
Din București se ajunge relativ ușor, de la Granitul sunt aprox. 10 km, la intersecția cu DJ301 este indicatorul de mânăstire și odată ajunși în poartă, fie lăsați mașina în mica parcare din fata (este și o stație acolo pentru transportul în comun) fie, contra unei taxe – 5 lei în toamna lui 2019- se intră în curtea mănăstirii unde este o parcare mare (în zilele de mari sărbători nu garantez că sunt locuri.
Mânăstirea Cernica este una din cele mai vechi, celebre și frumoase mănăstiri din zona de câmpie și singura care a rămas din cele ridicate pe malurile Colentinei, celelalte fie au dispărut, fie au devenit biserici de mir, ca Mărcuța, Ghica, Fundeni.
De asemeni trebuie să amintesc încă de la început, această mânăstire nu a fost niciodată închinată Muntelui Athos, adică nu a trebuit să-și dea tot venitul sau prinosul către acesta, situație facilitată și de domnitorul Șerban Cantacuzino, primul domnitor ce a sesizat aceste fapte și sărăcia în care trăiau mănăstirile închinate uneia superioare, tot el fiind cel care a stabilit reguli noi în acest ritual discriminatoriu.
Mănăstirea realizată pe două insule a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din România, fiind ctitorită de către Cernica Știrbei, cel care a fost Marele Vornic al lui Mihai Viteazul, împreună cu Chiajna, soția sa, în anul 1608. Construcția este realizată chiar pe locul în care în urmă cu 5.000 de ani se găseau triburile neolitice. În complexul monahal au fost ridicate trei biserici, mai exact Biserica Mare Sf.Nicolae, Biserica Sfântul Lazăr și Biserica Sfântul Gheorghe, dar și trei paraclise ce poartă denumirea de Sfântul Ioan, Adormirea Maicii Domnului și Intrarea în Biserică.
Biserica Sfântul Ierarh Nicolae.
Începuturile vieții monahale în aceste locuri greu de pătruns altă dată sunt mai greu de dovedit (aici se afla o părticică din imensul Codru al Vlăsiei și tot aici erau insule și peninsule pe lac, greu de abordat).
Legenda spune că în zona aceasta era de fapt o insulă cu un deal la care numai cei foarte hotărâți și dornici de viața în pustie veneau, sihastrii adevărați, care îndepărtau apoi bărcile de mal și trăiau în scorburi sau bordee, fapt credibil căci sihastru vine de la isihia sau hesychia, adică liniște, rugăciune în liniște, practicată atunci pe locuri înalte, printr-o asemănare cu muntele Tabor, asceții sperând prin rugăciune continuă să depășească percepția umană și să atingă lumina dumnezeirii.
Totuși există documente care menționează o primă așezare monahală pe ostrovul numit astăzi Sf. Nicolae. Era o bisericuță de lemn pe soclu de piatră, numită Grădiștea Floreștilor. În anul 1606, peste biserica veche, vornicul Cernica Știrbei, fost ostaș al lui Mihai Viteazul, împreuna cu soția sa Chiajna, ridică o nouă biserică închinată sf. Ierarh Nicolae și câteva căsuțe pentru călugări.
Prima atestare oficială a nașterii mănăstirii ce apoi se va numi Cernica, după numele ctitorului, este hrisovul din 29 mai 1608 prin care voievodul Radu Șerban autentifica daniile vornicului Cernica, acesta dovedind cu acte că pământurile sunt ale lui și obtinute legal.
Tot vornicul Cernica Știrbei cere Patriarhiei Constantinopolului să-i autentifice daniile după legea bisericească a vremii, știut fiind că astfel nici el și nici urmașii lui nu vor putea revoca donațiile. Documentul este eliberat târziu, după 66 ani și astfel mănăstirea Cernica devine parte a Mitropoliei Bucurestiului, proaspăt mutată aici de la Târgoviște.
În 1738 ciuma care a ucis peste 10.000 de oameni în țările române, ajunge și în zona Cernica, astfel că supraviețuitorii părăsesc mănăstirea și satele din jur (legat de ciumă, în toată Europa există statui ridicate în memoria victimelor, la Timișoara interesanta Sfânta Treime care pe lângă sfinții ocrotitori ai orașului și Sfânta Treime, are reprezentate și cele trei calamități: războiul, foametea și ciuma).
Cum spuneam, biserica sf. Nicolae a mănăstirii este părăsită de ultimii călugări supraviețuitori, nu înainte de a copia hrisoavele de proprietate pe care le-au ascuns în tavanul pivniței de sub trapeză iar originalele au fost predate mitropoliei; copiile actelor au fost găsite întâmplător de starețul Gheorghe în timpul curățării ruinelor și pe baza lor poate dovedi Patriarhiei drepturile de propietate ale mănăstirii asupra pământurilor din jur.
Până în 1781 mănăstirea este abandonată și atunci când călugărul Gheorghe (originar din Săliștea Sibiului) vine aici cu încă 2-3 frați, găsește doar ruine și balarii. Legenda spune că la intrarea călugărului în biserică, pe masa Altarului stătea un șarpe mare încolăcit, alungat apoi cu vorbe bune: „ganul (dragul) tatei, până acum ai locuit tu aici, acum să te duci căci vom locui noi „, adică venise iarăși vremea credinței.
Tot atunci se spune că icoana Sf Ierarh Nicolae a plâns prima dată. În timpul stăreției sale și în anii următori, mănăstirea cunoaște o puternică dezvoltare materială și o înflorire culturală deosebită, lăcașul în care trăiau cam 100 de călugări, avea școli de caligrafie și pictură bisericească, de zugravi cum se numeau atunci, lăsând în urma multe documente copiate și traduse după moda vremii. Starețul Gheorghe moare în 1806, mormântul său este la mânăstire. Cutremurul din 1802 distruge biserica, aceasta fiind reconstruită între anii 1809- 1815 și sfințită cu hramul Sf. Nicolae.
Biserica aceasta are ziduri groase de 1.8 m, are 43 m lungime și 11 m lățime iar înălțimea este de 15 m. A suferit pagube însemnate la toate cutremurile mari ce au venit, la cel din 1940 s-au prabusit turlele, bolta si acoperișul dar a fost refăcută în 1965-1967. Pictura este executată în stil medieval târziu, refăcută în timpul stăreției Sfântului Calinic. Este impunătoare prin dimensiune și pictură, chiar se spune că este o copie a celebrei Mănăstiri Văcărești, ultima demolată din ordine știute de fiecare dintre noi dar și din temeri și orgolii ale celor ce aveau puterea să o salveze.
Biserica Sfântul Lazăr
Bisericuța aceasta mică cu bogată arhitectură brâncovenească sculptată în piatră, cu două coloane frumoase și o scară de acces în stânga, se află în cimitirul mănăstirii Cernica, tot în ostrovul Sf. Nicolae și a fost ctitorită de Starețul Gheorghe, fiind sfințită în anul 1804. Scopul ridicării ei este spus chiar de ctitor: „pentru prohodirea părinților încetați din viață”. Superba ei arhitectură atrage privirile celor ce trec prin cimitir. Din pictura de la 1806 se păstrează doar parțial pe iconostas, restul este refăcut în 1936. Din păcate azi nu se poate vedea interiorul, doar dacă e o înmormântare. Deține un osuar la demisol.
Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
Este biserica mare a mânăstirii, cea știută de toți credincioșii, în jurul ei fiind chiliile, trapeza, administrați și apartamentele pentru vizitatori deosebiți. Aceste apartamente erau înainte de 1989 de o eleganță aparte pentru o mânăstire.
În anul 1782 un călugăr căutător de lemne, descoperă o limbă de pământ ce avea să devină ulterior ostrovul Sf. Gheorghe, loc ce inițial va fi cultivat de călugări, apoi în anul 1788 boierul Dan Brașoveanu ridică aici o mică bisericuță, dărmată și refăcută după cutremurul din 1802.
Pe locul acestei bisericuțe, cel ce a păstorit timp de 32 de de ani mănăstirea Cernica, Sfântul ierarh Calinic (1818-1850), împreună cu episcopul Ioanichie, ctitoresc biserica închinată Sf. Gheorghe, ridicată în 1831-1832. Conceptul ridicării acesteia era diferit, biserica era în centrul unor ziduri de cetate ce aveau, de fapt au, pentru că astăzi este la fel, chiliile călugărilor și anexele gospodărești.
Sf. Calinic mută aici toți călugării, de acum biserica Sf. Nicolae fiind pentru laici sau mireni, la care călugării cu harul preoției slujeau pe rând; mirenii nu aveau acces în noua biserică și deci nu se puteau amesteca in viețile călugărilor. Și această biserică cunoaște timpuri grele de război și cutremure. Este refăcută în 1842 de Sfantul Calinic și resfințită, apoi în 1939, cu spălarea picturii din interior, sub atenta supraveghere a arhitectului Patriarhiei, I. D Berechet; apoi întreg complexul intră în restaurare în anii 1965-1967.
Biserica este construită în formă de cruce, cu coloane masive în interior si pardoseala de marmura iar turlele sunt în număr de trei. Ușa de la intrare este o operă de artă prin migăloasele lucrături în lemn. Dintre cei ce și-au pus semnătura pe picturile de aici sunt: Sava Hentia, cel care a realizat portretele ctitorilor în pronaos, pictura în ulei, apoi icoanele împărătești sunt semnate de Nicolae Polcovnicu, 1836, cel ce a înființat aici și o școala de pictură bisericească, apoi Adam Zugravu și alții.
În interiorul bisericii Sf. Gheorghe se afla și racla cu moastele Sfântului Calinic de la Cernica și chivotul cu moaștele Sfântului Gheorghe starețul, ambele fiind lucrate de meșteri de la Monetaria Statului, din metale prețioase.
Muzeul mânăstirii și biblioteca.
Este un muzeu de artă religioasă aparținând cultelor.
Încă din timpul starețului Gheorghe dar foarte mult în timpul sfântului Calinic, s-au adunat și se păstrează obiecte de cult, icoane, țesături și broderii din sec. XVII-XIX, vase ceramice vechi, manuscrise rare.
Cunoscute sunt „Cazania lui Varlaam de la Iași ” din 1643, Biblia lui Șerban Cantacuzino din 1688, obiecte bisericesti argintate dăruite de o prințesă rusă, tablouri precum „Isus în grădina Ghetsemani” de Pallady și alte picturi laice ale acestuia dar și Portretul starețului Visarion pictat de Nicolae Grigorescu. Nicolae Iorga a descoperit aici aproape 300 documente originale rare. În biblioteca mănăstirii încă se găsesc aprox. 14500 volume.
Muzeul are pe ușă un program afișat, variază pe zile după cum sunt slujbele, oricum între 12-13 este închis, dar nu se acceptă decât grupuri mai mari, nu vizitatori individuali. Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut deschis în vizitele mele recente.
Cimitirul mânăstirii
Cimitirul, panteon al personalităților bisericești și laice importante, este pe ostrovul Sf. Nicolae. Acolo s-au înhumat întâi membrii obștii de călugări apoi au fost acceptați și mirenii. Există încă crucile vechi de piatră ale celor plecați de 100-200 de ani, alături de cavouri mai mult sau mai puțin moderne.
Aici au fost înhumați Gala Galaction, Ion Minulescu, Gurie Gosu, mitropolitul Basarabiei, pictorul Țuculescu, mitropolitul Nifon a cărei moarte a fost prezisă de Calinic și care are un cavou de marmură albă pictat în interior de Gh. Tatarescu, cavou situat în fața bisericii Sf. Lazăr, pe locul unde inițial a fost înhumat Cuviosul Stareț Gheorghe. Tot aici este înhumat marele teolog Dumitru Stăniloae și istoricul Ion Lupaș.
Fântâna turcului, legenda
Este pe drumul principal către poarta de intrare, pe partea stângă și a fost făcută acum 200 de ani, în 1821. Legenda spune ca un pașă ce avea tabără în satul Pantelimon, a furat o tânără de la mânăstirea Pasărea. Sf. Calinic a făcut jalbă și turcul a eliberat femeia dar a jurat răzbunare.
În seara când turcul trebuia să atace mănăstirea, o slugă a tras asupra sa dar glonțul s-a oprit în punga cu galbeni. Turcul, marcat de întâmplare, a trimis banii la mănăstire iar sf. Calinic a hotărât să facă fântână pentru călătorii însetați ce mergeau spre cetatea Dârstorului, la Dunăre. Se spune ca apa fântânii este dintr-o pânză freatică ce nu se amestecă cu apele lacului.
Am încercat sa va descriu mănăstirea oarecum cronologic. Dar când mergeți să o vizitați, traseul este cam așa : de la poartă, pe drumul asfaltat, întâlniți întâi în stânga Fântâna Turcului, apoi puțin mai sus pe dreapta o parcare mare.
După ce parcați, pe stânga este magazinul de icoane și cărți de rugăciune. Apoi, înainte pe alee, taraba ispititoare (vinul este bun, ceva mai scump, restul produselor nu m-au inspirat fiind ținute în căldură) și apoi pe stânga se intră, pe sub poarta cu clopotniță, în incinta curții unde este biserica Sf. Gheorghe, chiliile, trapeza, administrația și apartamentele pentru oaspeți. Muzeul este în afara, pe aleea principala, în dreapta, și tot acolo este și o firmă hrană sănătoasă (pe bani, fără bon).
Puteți sta pe bancă sau să vă racoriti la izvor, apoi pe limba de pământ ce leaga cele două ostroave (astăzi doar simbolic numite așa), ajungeți la biserica Sf. Nicolae, pe stânga iar cimitirul cu biserica Sf. Lazăr este pe dreapta. Arborii seculari, gorunii părintelui Galaction invocați în anii dinaintea morții, îi întâlniți, unul lângă magazin și al doilea după ce treceți de cimitir.
Sunt desigur multe de spus despre o mănăstire ca aceasta. Are în prezent un Centru social cultural „Sf Ierarh Calinic de la Cernica” în cadrul căruia funcționează și cantina socială „Nifon Mitropolitul”. De asemeni Seminarul Teologic Monahal, închis în timpul războiului și redeschis în 1995. Și, de ce să nu amintim, are crama frumoasă și bogată, dar nu pentru vizitare! Cu puțin noroc puteți vedea căsuțele-muzeu Sf. Calinic și Sf. stareț Gheorghe în care a stat și Gala Galaction.
Din păcate am pierdut pozele de la vizita mea de acum câțiva ani, așa că până voi poposi iar acolo să fac altele, vă invit să vedeți exterioarele aici și aici. Am căutat pe net un norocos care a reușit să fotografieze ori să filmeze interioarele bisericilor. Se pare că nu s-a dat această aprobare, eu am primit un răspuns ciudat când am cerut permisiunea, cum că nici un preot nu poate face păcatul de a mă lăsa să fotografiez interiorul bisericii și iconostasul! Ciudat!
Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău, spunea Părintele Dumitru Stăniloae.
Vă spuneam la început că am stat aici mulțumită unui om deosebit, Părintelui Stareț Arhimandrit Roman Stanciu, mai târziu devenit Episcop Vicar Roman Ialomiteanul. Am trăit emoția pe care ți-o crea prezența călugărului înalt și blând (cu mine și ceilalți), încrederea pe care ne-a acordat-o, spre spaima părinților noștri, de a ne duce să vedem acele zone ale mănăstirii unde atunci erau primiți pe ascuns cei mai de seamă doi mireni ai țării și nu am uitat nici acum, după atâtea decenii privirea lui când ne-a liniștit părinții ca „nu vom vorbi” – și da, am păstrat taina deși era atât de tentant de povestit de noi, adolescenții. Îmi amintesc, estompat, discuțiile ce m-au îngrozit inițial, știind că este un munte de cultură. Apoi le-am primit cu plăcere atunci când asista la masa noastră (nu mâncam în trapeză să nu perturbăm liniștea călugărilor cărora li se citea în timpul mesei), îmi amintesc vag parte din bibliotecă…
Astăzi modestia vieții lui e regăsită în cimitir: este singurul mormânt de călugăr întors direct în țărână, mormânt împărțit cu altcineva, nepotul lui de frate.
Totuși, în memoria celui ce nu a plecat din amintirile mele de peste 40 de ani, în amintirea călugărului fără grade ierarhice căci ne-a spus nouă, copiilor, să ne adresăm lui simplu, „părinte”, a celui ce ne-a dirijat subtil în doar câteva zile să ne dăruim liberului nostru arbitru pentru a alege de a fi creștini sau nu, iarăși spre mirarea părinților noștri, trebuie să mărturisesc că încet aici la mănăstire, taina sfințeniei naturale de atunci se rupe în fața comercialului. Taină distrusă chiar din interior, căci nimic nu m-a deranjat mai mult decât taraba cu brânză, borș, vin și altele, întâlnită la câțiva pași înainte de biserică, vândute la prețuri deloc ortodoxe și fără chitanță. Și mașinile de lux ale unora dintre cei ce au jurat să-și trăiască viața îmbrăcați în sutană, în modestie și rugă. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să-l reîntâlnesc pe Părintele, acum când ezit să intru într-o biserică de teama de a nu fi dezamăgită de regulile bizare, comerciale și l-aș întreba: quo vadis orthodoxia romanian? Oare ar ști sau ar vrea să-mi răspundă?!
Plecând îngândurată, cu un amalgam de amintiri și noi impresii, l-am găsit pe cel ce de multe ori s-a spovedit și împărtășit aici la Cernica, i-am găsit „Întrebarea” în fata altor ziduri, reci și mizerabile dar care parcă s-ar potrivi și aici, în moderna mânăstire:
…din zid o umbră albă se desface.
Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
Și-n ochiii lui Isus e numai pace.
Întreb: -Tu ești? Și Umbra spune: – Sânt!
Radu Gyr
-articol republicat-
Comentarii recente