Urmare de aici

Vă  spuneam în articolul trecut că cetatea Sighişoara este mică în suprafaţă dar legendele şi istoriile ei sunt multe. Ele o fac mare ! Sighișoara este o parte din istoria noastră medievală în special și ar trebui să o cinstim așa cum se cuvine. Dar să vedem ce am mai  descoperit pe aici într-o zi urâtă și ploioasă de toamnă. 

Catedrala Romano-Catolică Sf.Iosif

Catedrala Romano Catolică Sf. Iosif are o clădire impozantă, elegantă  în exterior şi a fost construită în sec. XIX pe locul unei biserici franciscane ce şi ea, la rându-i a luat locul bisericii călugăriţelor dominicane cărora le-au fost confiscate proprietăţile şi interzis cultul prin sec. XVII – XVIII. După cum scrie pe placa exterioară pusă după renovarea din 1984, biserica este patronată de Dreptul Iosif , cel ce a fost tatăl pământean al lui Isus.

            

Înteriorul este sobru, destul de rece şi neplăcut pentru un vizitator căci un grilaj de fier, cu uşă, îţi blochează trecerea spre centrul lăcaşului. La cât de puţine obiecte expuse are biserica  faţă de vecina ei, Biserica Mânăstirii sau faţă de Biserica din Deal, mi se pare ciudată această atitudine. Mai ales că la ora când am vizitat lăcaşul, era cineva dincolo de grilaj iar în partea dinspre intrare erau turişti ce vorbeau maghiara şi şi-ar fi dorit să intre spre altar dar n-au fost lăsaţi. S-au rugat dincoace de grilaj dar se vedea pe faţa lor nemulţumirea….  Noi am intrat aici în două zile diferite sperând că putem vedea sau afla mai mult. Acelaşi grilaj nepăsător şi rece ne-a ţinut în spaţiul de lângă uşile masive.

Biserica cu influenţe arhitecturale italiene, după cum atrage atenţia unul din ghidurile subţirele despre Sighişoara, a suferit pagube importante în incendiul din 1983, când şi-a pierdut aproape toate comorile artistice. A rămas o parte din altarul mare şi, culmea, doar statuia Dreptului Iosif, au rămas cele 14 cadre ale reprezentării drumului crucii şi cristelniţa. La intrare, în stânga este statueta Sf.Anton cu Pruncul, loc unde arde mereu o candelă.

Parcul Memorial Petőfi Sándor

Parcul memorial Petőfi Sándor  de lângă biserică, poate că nu-şi are locul într-un oraş  în care lipsesc statuile sașilor și românilor care chiar au adus această cetate  în atenția lumii dar dacă ne gândim că saşii au ajuns aici şi câteva secole le-a mers bine şi foarte bine datorită regilor maghiari, este cumva explicabil. Statuia poetului maghiar a fost un timp în faţa primăriei apoi în 2013 a fost mutată în acest loc devenit mai liber prin demolarea unor clădiri degradate, totuși istorice. Plasarea bustului poetului naţional maghiar în această parte a Transilvaniei este explicabilă cumva şi prin faptul că în apropiere de Sighişoara, la Albești, în bătălia cu armatele ruse poetul este dat dispărut şi nici până azi nu se ştie dacă a murit acolo sau a fost luat prizonier de către inamici. Mă întreb de ce pe unele ghiduri turistice figurează având mormântul la Albești. Adevăr sau minciună?!

Îmi amintesc că pe poetul de etnie sârbo-slovacă adoptat de maghiari,  l-am avut în programa şcolară şi mi-a plăcut poezia lui.

Casa Georgius Kraus

Casa Georgius  Krauss mi-a atras atenţia tot plimbându-mă prin zona Catedralei Sf. Iosif. Placa de pe clădire amintea de cronicarul Georgius Krauss – cel Bătrân ce a trăit în sec. XVII. Am căutat să-l cunosc şi aşa am aflat că a fost cronicar bun şi notar în Sighişoara dar înainte de asta, după terminarea studiilor,  a fost un călător pasionat. Prima formă a actualei clădiri a ars într-un incendiu aşa că în sec. XIX este refăcută, cu schimbări arhitectonice în pas cu moda vremii. Astăzi este un minihotel mai luxos şi restaurant. De fapt aşa m-am şi oprit asupra ei, căutând un loc de luat masa. N-a fost să fie acolo însă că deschideau târziu.

Primăria

Palatul Comitatului azi Primăria este o clădire masivă, mai modernă aflată intra muros  dar cu o vedere superbă din spatele ei. A fost ridicată în sec. XIX pe locul chiliilor mânăstirii franciscane ce a luat locul celei vechi, dominicane. O clădire frumoasă, impozantă dar care ar mai avea nevoie de cosmetizare, doar e cartea de vizită a administrației orașului.

             

Piața Rățuștelor

Am colindat pe toate străduţele din interiorul cetăţii, atât ziua cât şi la ceas de seară. Am admirat multe case istorice, unele pensiuni sau mici crame şi restaurante, unele renovate corect fiind monumente istorice, altele cu termopan sau culori ce nu se regăsesc în registrul Evului Mediu. Nu mi-a plăcut că Piața Rățuștelor nu are nimic care să se lege de numele ei, doar o parcare ce strică aspectul și un spațiu închis pentru că este proprietate privată! În sec.XXI, într-o cetate de asemenea importanță căutată de turiști din lumea largă, religia încă dictează. Vă dați seama ce frumos ar fi dacă s-ar crea atmosfera unei piețe de păsări de altă dată ? Că doar asta a fost aici.

Am hoinărit până acum prin interiorul cetăţii Sighişoara, excepţie făcând cazarea noastră şi drumul până la şi în interiorul Turnului cu Ceas. Cu alte cuvinte am văzut şi admirat până aici doar ceea ce ţine de arhitectura laică şi religioasă a Sighişoarei. Dar toate acestea s-au ridicat sub protecţia unor ziduri solide, acolo unde vegheau santinele ori se făcea loc pentru soldaţi în caz de pericol străin. Am dat ocol acestui perimetru mergând de-a lungul unor clădiri şi ziduri specifice Evului Mediu.

Arhitectura militară a cetății

Arhitectura militară a cetăţii Sighişoara este parte a vechii cetăţi şi s-a realizat în mai multe etape ale sec. XIV – XVIII.  Istoria spune că primele aşezări mai măricele ale saşilor în Transilvania au apărut în sec. XIII. Ei fiind chemaţi de regele maghiar să refacă zona după marea invazie tătară din 1241 când, într-un singur an trei corpuri diferite de armate mongole au ras practic Transilvania, în diferite etape, în drumul lor spre centrul Europei. Saşii au primit pământuri cu drept de proprietate garantat de rege, apoi drept de autonomie teritorială deplină şi administrare proprie dar au avut obligaţia să asigure paza regatului maghiar împotriva invadatorilor. Aşa se face că destul de târziu după marea invazie, adică prin 1350, începe construcţia zidului cetăţii, pe o lungime de aprox. 930 –  950 m. Zidul iniţial avea maxim 4 m apoi, în sec. XV când otomanii au devenit o ameninţare serioasă, zidul să se înalţe cu alţi 4 m. Grosimea era şi ea suficient de mare pentru a-i da rezistenţă. S-au construit şi 14 turnuri de observare şi apărare, din care astăzi mai sunt 9, plus 5 bastioane din care azi sunt 2. Ca orice localitate, atunci şi acum, întreţinerea zidurilor, turnurilor, slujbaşilor şi soldaţilor se făcea din dările locuitorilor, simpli cetăţeni dar mai ales meseriaşii.

Meseriaşii Evului Mediu deja se organizaseră în asociaţii pe meserii (prima în sec. XI la Paris, lumânărarii) , în bresle , care să le apere drepturile, să reglemnteze juridic legăturile dintre membri dar şi a acestora cu comunitatea. Printr-un ordin al lui Ludovic I al Ungariei, se modifică statutul breslelor iar în Sighişoara sunt recunoscute legal 19 bresle ce includeau 25 de meserii. Fiecare breaslă avea însemne heraldice proprii, drapel şi drept de ştampilă dar şi reglementări clare privind numărul de angajaţi, a procurării materiilor prime şi vindere a produselor, un sistem de ajutare a membrilor cu probleme, plăteau cotizaţii, îşi întreţineau bisericile şi stranele proprii, multe atele. Breslele primesc ca sedii dar cu obligaţia de a le întreţine, aceste turnuri de apărare. Deveneau chiar soldați în aceste turnuri la nevoie. Breslele au avut un rol important nu doar în ceea ce priveşte meşteşugurile dar şi în apărarea cetăţii, de aceea rolul şi locul lor în cetatea Sighişoarei este strâns legat de zidurile şi turnurile de apărare. Făcând înconjurul cetăţii, am admirat pe dinafară şi turnurile care au rămas în picioare. Deci în mai puţin de 1 km per pedes am dat turul cetăţii. Scurt, foarte scurt

Turnurile Sighișoarei

Despre Turnul cu Ceas v-am povestit deja în articolul trecut. Trebuie amintit că este singurul turn care nu a aparţinut unei bresle, fiind locul administraţiei cetăţii.

Turnul Fierarilor este primul pe lângă care am trecut, ocolind prin spate Biserica Mânăstirii. Placa cu informaţii din apropiere spune că a fost ridicat în sec.XVI dar pe locul Turnului Bărbierilor ridicat în sec. XIV. Este micuţ, aproape trece neobservat, mascat de biserică. Distrus de marele incendiu este refăcut în 1681, la fel ca toate cele de partea aceasta.

Turnul Cizmarilor este la o oarecare distanţă de primul, după Piaţeta Petofi Sandor. Ne facem poze, îi dăm ocol, nu urcăm scara că mereu înaintea noastră e câte un amator de poze.

Turnul Croitorilor, un turn aparte cu două ganguri prin care azi circulă maşinile spre şi din Piaţa Cetăţii. Se spune că aici se ţineau, din sec.XIV şi pâna în ziua incendiului din 1676, mari cantităţi de cereale din rezervele cetăţii dar şi multă muniţie. Aceasta a explodat şi a distrus o part din turn care a fost refăcut abia în 1935.

Turnul Cojocarilor este destul de aproape, este micuţ şi nimic impresionant în arhitectura sa. A ars şi el în incendiu dar a fost refăcut.

Turnul Măcelarilor este puţin deosebit ca arhitectură pentru că avea un bastion în faţă. Este clădire din sec. XV, se pare neafectată de incendiu dar renovată. Din acest turn se putea trage în toate direcţiile.

Turnul Frânghierilor este cel mai vechi din cetate,  se pare. A fost din ansamblul vechii cetăţi dar foarte bine construit. A rezistat vremurilor până la 1241 când tătarii l-au distrus parțial. A fost refăcut relativ repede, în 1305, fiind şi unul din cele două neatinse de marele incendiu. Este singurul turn locuit azi, fiind locuința paznicului Cimitirului din Deal.

Turnul Cositorarilor, Un turn vechi, primul distrus de mongoli, Refăcut este de necucerit, are încă urme de gloanţe de prin sec.XVIII.  Are 25 m înălţime.

Turnul Tăbăcarilor micuţ şi prăpădit, probabil constructorii au învăţat meserie când îl ridicau. De altfel nici nu se ştie bine data construcţiei, probabil sec. XIII sau XIV.

Toate aceste turnuri, dacă le studiaţi din exterior, au aşa zisele guri de păcură, ferestruici înclinate pe care se aruncau probabil apă fiartă sau alte lichide ucigătoare. Turnurile mai noi au locuri de tragere pentru armele de foc. Turnurile au şi alte secrete în arhitectura lor, menite să-i împiedice pe duşmani să pătrundă în ele dar să-i ajute pe proprietari să lupte….dacă nu erau stângaci !!

Dintre turnurile care au fost demolate e de amintit  Turnul Ţesătorilor, dat jos la jumătatea sec. XIX şi a cărui piatră a fost folosită la pavarea cetăţii.

Turnul Aurarilor sau Giuvaergiilor, dispărut, a adăpostit până în sec.XVII cea mai puternică breaslă a cetăţii sighişorene, Breasla Aurarilor. Erau foarte bogaţi, îşi trimiteau copii la studii la Viena şi aveau dreptul să locuiască în interiorul cetăţii. Casa Veneţiană a aparţinut unui staroste a breslei aurarilor, devenit primar, vă amintiţi articolul trecut. Aurarii au  primit în grijă cel mai vulnerabil turn în faţa inamicilor tocmai pentru că întreţinerea lui costa mai mult decât la celelalte. Dar a fost, spune un cronicar, şi cel mai spectaculos turn, cu multe ornamente din piatră sculptată, unele îmbrăcate în foiţă fină de aur. Aurarii au fost o grupare ce s-a impus repede şi a ajuns în conducerea cetăţii cu un jurat, Nikolaus, încă de la sfârşit de sec. XIV, fapt demn de memorat pentru că aceste funcţii erau destinate atunci doar nobililor. Dar ce nu face aurul !! Ochiul diavolului. Aurarii au început cu falsurile, adică la obiectele pe care le făceau la comandă, cantitatea de aur şi argint bun era din ce în ce mai mică, fiind înlocuită cu metale proaste. Dar oamenii s-au prins, i-au reclamat şi a fost un proces foarte lung  care s-a judecat nu de tribunalul local ci de cel al Principelui Transilvaniei. La final, breasla a fost desfiinţată prin lege şi o vreme, normal, nu a avut nici un meşter dreptul de a lucra legal. Turnul lor a fost pedepsit de divinitate spun oamenii căci a fost lovit de trăznet în 1809, apoi dărâmat şi materialele au ajuns în construcția primei săli şcolare de sport din România. Nemernicia are mască de aur spunea cineva, iată că la această breaslă se potrivește!

Dar din fiecare breaslă s-au ridicat nemernici. Aminteam despre singura decapitare făcută în incinta cetăţii şi nu pe dealul din afară. A fost un croitor care a lucrat un timp în Imperiul Otoman ca translator de germană al sultanului vremii, apoi şi-a cumpărat un titlul nobiliar, a urcat necinstit toate treptele ierarhiei locale, a ajuns primar şi de aici a început prăpădul pentru localnici. Primarul nou a bătut monedă în casa lui ceea ce era interzis, a aflat unde erau gropile cu provizii alimentare ale comunităţii şi de care nu ştiau decât 2 – 3 funcţionari desemnați pentru asta, a furat la greu din averea cetăţii, bârfele spun că şi-a făcut harem acasă, ba chiar că obliga datornicii să-și pună gaj nevestele și fiicele ce ajungeau în alcovul lui. Numele de nobil al primarului era von Rosenthal şi i-a fost acordat de principele Transilvaniei pentru un trandafir cu rădăcină, pretins a fi adus de la mormântul lui Isus. Casa lui încă este în picioare pe strada unde am fost cazaţi şi noi, la nr.37. Casa are ca blazon o mână ce ţine trei trandafiri şi deviza  Per spinas ad rosas, prin spini spre trandafiri. Von Rosenthal are și onoarea dea fi fost ultimul client al camerei torturilor. Povestea lui e lungă, plină de învățăminte și, exceptând execuția lui, este atât de actuală !!!

Sighişoara are multe case vechi de secole, unele frumos şi corect renovate, altele într-o stare jalnică.

Mă întorc la primul meu articol despre Sighişoara unde vă povesteam despre Vlad Dracul şi casa în care se presupune că s-a născut iar după unele ghiduri fantastic de distractive, chiar ar fi copilărit aici mulţi ani învăţând limbile etniilor locale, ar fi făcut studii strălucite în cetate…..aiureli pe care nu le verifică nimeni înainte de publicare şi aşa apar articole zombi  pe site-uri şi bloguri turistice. Mă rog ! Dar cred că vă amintiţi că istoricul muzeului spunea că pe peretele interior al casei este o frescă cu un personaj îmbrăcat în haine turceşti şi de aici asocierea cu Ţepeş. Dar, bănuia domnul istoric şi sunt convinsă că ştie ce spune, acolo era zugrăvit chiar un turc şi asta s-ar lega cu legenda turcului călare pe un elefant alb. Ştiţi că o perioadă destul de lungă din sec. XV -XVI Transilvania a fost sub otomani dar a avut un statut special, care o făcea diferită de Tara Românească. Noi eram ţinta economică a sultanului pe când Transilvania reprezenta o ţintă majoritar geo-politică şi asta a fost în avantajul ei. Dar au fost şi momente tensionate şi unul din acestea a ajuns legendă. Se spune că la un atac al otomanilor, din Turnul Aurarilor turcii au fost văzuţi înaintând spre cetate. Erau conduşi de un paşă călare pe un elefant alb frumos împodobit. Un soldat din turn a tras cu puşca sa cu cremene de la o distanţă de 250 m, considerată mare atunci. L-a nimerit pe paşă apoi a tras în elefant. Armata turcă s-a împrăştiat speriată văzând că le-a fost ucis comandantul.  Legenda pare a avea un mic sâmburel de date reale căci e dovedit, puştile cu cremene au apărut în jurul anului 1500. Şi turcii, dovedit documentar, au mai lovit prin acele locuri.

Ei bine, vizita la Sighişoara mi-a lăsat multe semne de întrebare. Mai ales că din frumoasa cameră a pensiunii Taschler, priveam spre  sala Sander şi ne miram ce este acolo. Am aflat, nu voi scrie, au făcut-o alţii dar degeaba, s-a pierdut deja ceva. Faptul că monumentele, în marea lor majoritate arată jalnic, că tot Dracula e șeful și aici, că mașinile unor turiști sunt lăsate să urce pe străzile înguste în cetate până în ușa pensiunilor ce sunt înregistrate ca monumente, faptul că birourile de informare turistică erau închise, se pare de ceva timp după cum arătau, mizeria, cioburile de sticle sparte ce erau pe căile publice timp de două zile, multe altele, mi-au adus tristețe și nu mândria că avem un obiectiv turistic și istoric unic în partea asta a Europei !

Și totuși Sighişoara merită un popas cultural și merită să fie povestită așa cum este acum, cu toate problemele ei, poate se va deschide un ochi bun, undeva .  Este o parte importantă a culturii și istoriei noastre care, dacă golul lăsat de plecarea harnicilor sași nu se va umple cumva, va deveni și ea o amintire, un basm sau doar o colecție de legende.

Urma civilizației nu dăunează decât monumentelor.  

Mircea Eliade

%d blogeri au apreciat: