Cine are un ceas ştie precis timpul, cine are două sau trei ceasuri nu mai este sigur.

 Frances Roberts

De mult timp îmi doream să mai ajungem prin târgul  lui Moș Ploae, cel venit de nevoie de pe plaiuri transilvane, alungat de acolo de asupritori. Moș Ploae sau Ploaie s-a pitit cumva, cu încă șase familii, cu vite și stupi de albine, cum spune legenda, într-o poieniță din mărețul altă dată Codru al Vlăsiei. Sătucul moșului s-a tot mărit și a ajuns celebru datorită taberei lui Mihai Viteazul, a altor domnitori și intelectuli români,  mai apoi a aurului negru, petrolul. Azi Ploiești este un oraș frumușel, destul de curat la cât am văzut noi în cele trei ore petrecute acolo și mai ales renumit pentru un muzeu unic în Europa de Est, poate chiar, dintr-o anumită perspectivă, în întreaga Europă, Muzeul Ceasului Nicolae Simache. Așa că am pornit spre Ploiești, din București pe A3 și după indicațiile dragii noastre Sophia am ajuns rapid în parcarea cu plată din zona muzeului. După ce am rezolvat cu plata la automat, am pășit spre poarta muzeului.

Ceasul scriitorului Duiliu Zamfirescu

 În curte am fost plăcut impresionați de un ceas din flori, ușor de remarcat fiind situat lângă intrarea în muzeu. La intrarea în clădire este un ceas solar de grădină făcut din fier forjat, care indică ora pe o panglică semicirculară. 

Am intrat, desigur cu masca pe față, am fost sfătuiți să folosim dezinfectantul pus la dispoziție de muzeu și, după informațiile primare, am fost invitați la un tur prin sălile elegante.

Muzeul Ceasului Nicolae Simache

Într-o clădire de patrimoniu, casa Elefterescu, a cărei istorie o voi spune puțin mai jos, se află o expoziție permanentă, unică în România, ce redă etapele istoriei orologeriei pe o perioadă de peste patru secole,  din sec. al XVI-lea până la începutul sec. XX. Colecţia, care are circa 4000 de piese din care aproximativ 2000 piese complete și cam 500 se zice,  expuse publicului, cuprinde primele instrumente de măsurat timpul, adevărate rarități – cadranele solare, ceasurile arzătoare, cu apă sau nisiparnițe, ceasuri de masă și voiaj, pendule de perete, de podea sau șemineu, astronomice, etc. – până la ceasornicele mecanice din diferite perioade și automatele muzicale. Surpriza remarcată de vizitatorii străini este existența acestei colecții în situația în care România nu a existat nici un atelier cunoscut care să facă astfel de aparate de măsurare a timpului. 

Cadranele solare, făcute prima dată de babilonieni, măsurau umbra lăsată de razele soarelui. Grecii le-au perfecționat și așa au apărut cadranele solare verticale și cele orizontale, destul de precise în anumite condiții. Erau folosite doar ziua, normal și doar în zilele însorite.  Muzeul deține șapte astfel de cadrane dar nu antice ci din sec.XVII – XVIII.

Ceasurile arzătore

Ceasul lumânare gradată, inventat de Alfred cel Mare, sec. IX, regele Angliei, de fapt este o lumânare de dimensiunea aproximativă a uneia de botez, special gradată, care prin ardere măsura intervale de 6, 12 și 24 de ore. Mai apoi italianul Gerolamo Cardano (1501-1576) a inventat lampa cu ulei, un recipient metalic cu tub de sticlă gradat, care indica scurgerea timpului necesar pentru ca uleiul din interior să ardă. Aceste piese cunoscute sub numele de ceasuri arzătoare sunt expuse în prima sală a muzeului.

Cele mai vechi şi mai complexe piese din colecţia Muzeului sunt cele două ceasuri de masă astronomice, unul datând din 1544, realizat la Blois-Franţa, iar celălalt făcut la Augsburg-Germania, în anul 1562. După vârstă, sunt urmate de cadranele solare din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, precum și clepsidra (ceasul cu apă) realizată la Londra de către de Charles Rayner în anul 1654.

Dintre ceasurile care nu se foloseau de nobilime sunt ceasurile de trăsură, folosite de vizitii englezi ai poștalioanelor.

Pendulele ocupă ceva spațiu în muzeu, mai ales cele de mari dimensiuni pentru podea, în stil baroc, Ludovic al XIV-lea, Boulle și Rococo, pendulele tip tabernacol şi cele Renaissance, realizate în bronz aurit, gravate sau tăiate, uneori cu cadrane emailate, sunt impresionante, mai ales cele care mă depășeau în înălțime.

Pendulele m-au atras într-un mod deosebit deoarece din primele zile de viață sau, poate mai bine zis, de când eram în sacul embrionar, o pendulă m-a fermecat cu anunțurile ei din jumate în jumate de oră. Era  pendula pe care o știu de când am deschis ochii pe lume și care se află în posesia familie mele de peste un secol și aproape trei decenii și care mi- suportat multe încercări de a o …. repara! 

Ceva mai mici decât pendulele sunt ceasurile de șemineu, foarte multe pentru că au fost la modă mai aproape de vremurile noastre. Adevărate opere de altă la care decoratorii au fost mari artiști. Unele îți iau ochiii pur și simplu cu strălucirea lor aurie.

Multe dintre exponate sunt ceasuri de buzunar, model inventat destul de simplist – arătau doar orele – în jurul anilor 1480 – 1510 de lăcătușul german Peter Henlein, cel care a  înlocuit greutățile cu arcuri spiralate din oțel și astfel creează   primele ceasuri portabile de dimensiuni reduse. El a creat strămoşul ceasului de buzunar, Oul de Nürnberg. Se purta pe un lănţişor, fie la gât, fie într-o pungă de piele agățată de centură. Avem și no i unul din puținele exemplare existente în lume dar nu la Muzeul Ceasului ci la Brukenthal, Sibiu.

Există în colecția muzeului Simache numeroase ceasuri de buzunar de fabricație industrială de la firme americane, germane,  elveţiene, franceze, engleze din secolele al XIX-lea şi al XX-lea dar și ceasuri lucrate și decorate manual în ateliere pariziene și londoneze. Colecția de ceasuri ale marilor personalități sunt deosebite fiind împodobite cu pietre prețioase și lucrate deosebit de migălos. 

Ceasul astronomic al lui Al.I. Cuza și în dreapta ceasul lui Kogălniceanu

 Colecția include destule ceasuri ce au aparținut unor  personalităţi politice şi culturale româneşti şi străine, cum ar fi ceasurile familiei Mihail Kogălniceanu, generalului Al. Averescu, Nicolae Titulescu (pe capac are semnătura diplomatului și o dată despre care nu se știe ce semnificație are iar ceasul a fost vândut muzeului de ultimul proprietar din familia Tache Ionescu), B.P. Hasdeu, Th. Aman, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Păstorel Teodoreanu, Mihai Sadoveanu, Vasile Alecsandri, ceasul cu barometru și termometru al lui G. Coșbuc  dar și două de aur ale regelui Carol I.

Unul din ceasurile regelui Carol I al României este cu adevărat o operă de artă. A fost  lucrat se pare  în Elveţia, este din aur de 14K, are 58 cm diametru și  97,40 gr. Carcasa prezintă trei capace: unul decorat cu monograma regală  a regelui Carol I, realizată din 152 de diamante de 0,2K; capacul mediu are central un medalion din email policrom cu portretul regelui Carol, încadrat de o cunună de lauri gravată și vizibil prin decupajul central al celui de al treilea capac al ceasului. Cadranul, emailat, are cifraj dublu pentru ore şi pentru minute cu cifre arabe, secundar excentric în dreptul cifrei. Ceasul a fost dăruit de un Crăciun chiar de către rege – era obiceiul lui să dăruiască ceasuri la această sărbătoare – și a rămas ascuns în vremea comunismului. A fost achiziționat de muzeu în anul 1971 de la o bucureșteancă,  Paleologu Victoria Smarandai, moștenitoarea celui care a primit darul regal.

Al. Ioan Cuza a avut un ceas de masă de tip astronomic, azi proprietatea muzeului. Este un ceas realizat în Franţa la mijlocul secolului al XIX-lea, un ceas a cărui funcţionare astăzi este perfectă. El are şi un mecanism sonor cu clopoţel de marcare a orelor întregi, a sferturilor şi jumătăţilor de oră. Se bănuiește că a fost în inventarul casei de la Ruginoasa când a cumpărat-o Cuza în 1862 de la familia Sturza iar muzeului i-a fost dăruit în 1963 de un ultim reprezentant al marii familii a Brătienilor, înrudită cu domnitorul român.

  Există și ceasuri care au aparținut țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și fratelui său Marele Duce  Nicolae. Ceasul prințului Nicolae, comandantul armatei ruse, are o poveste impresionantă, fiind oferit cadou, ascuns timp de peste un secol, niciodată vândut. A fost dăruit de prinț unei familii din Zimnicea care l-a păstrat până în anul 1994 când urmașa l-a dăruit muzeului.

Aparent este greu de înțeles ce legătură au  ceasurile țarului Rusiei în colecția de la Ploiești sau ce legătură au cu acest oraș. Dar privind puțin în istorie, aflăm că  în primăvara anului 1877, în timpul războiului ruso-turc, ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei,  alături de toţi demnitarii importanţi ai imperiului, peste 700 de persoane sosite de la Sankt Petersburg, rămân timp de trei săptămâni în oraș. 

Acum nu știu ce să cred, cât de originale sunt capacele de aur – dacă sunt de aur –  având în vedere furtul mai multor piese fabricate din acest metal nobil, de la ceasurile lui Carol I și  țarul Rusiei, piese care nu au fost recuperate.

Câțiva ani mai târziu după ce țarul a stat în Ploiești, în 1882, criticul literar Constantin Dobrogeanu Gherea, deschide în incinta Gării de Sud, spun bârfitorii de altă dată,  cel mai faimos restaurant dintr-o gară românească, locul în care, spun alți bârfitori istorici, se naşte celebra expresie „o întoarce ca la Ploieşti” şi care devine rapid faimos datorită celor care-i trec pragul cu multă plăcere, adică  regele Carol I şi  crema intelectualității române de la inaugurare până la război. Culmea, de la aproape toate celebritățile care au fost în acest restaurant, există măcar un ceas în muzeu!

Ceasul elvețian al regelui Carol I

Sunt și câteva ceasuri de mână, foarte frumoase și fine fiind cele de damă. De altfel ceasul de mână modern a apărut destul de târziu, în timpul Primului Război Mondial iar primul beneficiar  a fost fizicianul francez Blaise Pascal.

La categoria rarități, pe lângă primele instrumente de măsurare a timpului – cadranul solar englezesc din secolul al XVII-lea, ceasurile arzătoare din Germania secolului XVIII sau ceasul cu cadran pe toate fețele al renumitului meșter ceasornicar Jeremia Metzker, și cel mai vechi din 1562 – sunt incluse și două ceasuri de masă și un ceas cu întoarcere la 365 de zile. Un ceas, realizat cel mai probabil de un ceasornicar italian, are inscripționată denumirea veche a Sibiului (în germană – Hermannstadt), și un altul cu inscripția Făgăraș, posibil al unui meșter neamț. Tot rarități sunt și ceasurile încorporate în carcase de lemn sculptat. 

Și de ce nu pentru acele vemuri, tot la rarități, un ceas de buzunar cu  sistem antifurt de proveniență germană. Acesta are prins de ceas un sistem ingenios de ghindă din care ies niște ace la anumite mișcări, dând astfel o alarmă silențioasă dar destul de bine simțită de pielea proprietarului.

O altă grupare interesantă sunt tablourile cu ceas, stil Biedermeier, picturi pe lemn ori metal intitulate Târgoveţi la Salzburg, Tablou cu scenă de bivuac, Tabloul potcovarului, cu cromolitografii sau  cu  ornamente din bronz şi alamă. Majoritatea funcționează încă. Tabloul potcovarului e simpatic: potcovarul bate de trei ori la intervale regulate, ciocanul fierarului lovește bucata de metal de pe nicovală la fiecare trei secunde, iar cățelul scutură coada la fiecare secundă.

Muzeul ploieștean are destule ceasuri care impresionează vizitatorul prin eleganța lor și acestea sunt majoritar franceze, recunoscută fiind țara pentru faptul că a ales rafinamentul decorațiilor în dauna preciziei.

Pendulă cu o cutie muzicală.

Există un  spațiu destinat cutiilor muzicale portabile și aici  este și  primul fonograf brevetat de americanul Thomas Edison, în 1877, achiziționat de muzeu în urmă cu doar opt ani. De asemeni sunt multe  automate și ceasuri muzicale, simphonioane, cutii muzicale cu cilindru, păsări mecanice, păpușă mecanică, gramofon și un patefon.

În 1796, Antoine Favre-Salomon, ceasornicar din Geneva, construiește mecanisme muzicale de mici dimensiuni – cutiile muzicale cu cilindru și pieptene metalic. Muzeul deține o cutie muzicală ce a fost achiziționată în anul 1960 și este o comandă românească, cu opt melodii înregistrate pe cilindri, din care șapte sunt hore și sârbe.

Sunt şi ceasuri cu modele aparte gen Uzina cu aburi, creat în anul 1800 la Paris, ceasul morarului, ceasul frizerului, ceasul umbrelă, ceasul ştampilă şi ceasul tablou cu figurine mobile dar și ceasul invizibil, numit aşa datorită cadranului transparent prin care se poate vedea mecanismul şi care face ca orele şi limbile ceasului să fie observate numai dacă știi din ce unghi să privești.

Muzeul a fost înființat în anul 1964 de profesorul Nicolae Simache, ca secție a Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, creat  la începutul anilor ’50 de către același Simache care i-a fost și director între anii 1954 – 1971. Inițial a fost o colecție mică de ceasuri expusă la Palatul Culturii din Ploiești în anul 1963 iar după un an aceasta s-a mutat în Casa Elefterescu.

Pentru a te bucura pe deplin de exponatele din muzeu ar trebui ca fiecare vizitator să cunoască puțin din istoria aceasta a măsurării timpului din antichitate și până acum. Greu!

În 2015 acesta a fost singurul muzeu  din România care a primit din partea TripAdvisor ‘Certificatul de excelență 2015′, ca urmare a recenziilor favorabile ale turiștilor, după ce a fost monitorizat timp de 12 luni.

Multe din piesele  Muzeului  Ceasului din Ploiești sunt cuprinse  în Tezaurul Național. 99% au fost achiziționate de către muzeu și doar 1% provin din  donații,

Nicolae Simache

Părintele muzeelor din Prahova, prof. emerit, muzeograful și cercetătorul Nicolae Simache, a trăit între anii 1905 – 1972, cea mai mare parte în Ploiești. Studentul preferat al lui Nicolae Iorga, singurul care avea voie în biblioteca personală a acestuia, profesor foarte iubit de generațiile de elevi cărora le-a predat, a uimit lumea cu vastele sale cunoștințe despre istorie și artă, remarcându-se încă din tinerețe, în excursiile din muzeele Italiei și URSS-ului unde ghizii au fost practic desființați. Lui i se datorează deschiderea a 21 de muzee și case memoriale: Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, Muzeul Ceasului, Muzeul Ion Luca Caragiale din Ploieşti plasat în casa Dobrescu, Muzeul Hașdeu şi Nicolae Grigorescu din Câmpina, Casa Memorială Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte, Muzeele Etnografice din Slănic, Brebu sau Breaza, Muzeul Cezar Petrescu de la Buşteni, Casa Hagi Prodan, Muzeul Conacul Bellu din Urlați, Muzeul Tiparului și Cărții Vechi din Târgoviște, multe altele. A fost profesorul și nașul numelui de autor al lui Nichita Stănescu

Biografia lui N.Simache scrisă de Bucur Chiriac Trecător grăbit prin timpul nostru este excelentă pentru a înțelege puțin din sufletul căruia moirele i-au dictat o viață pusă doar în slujba elevilor și colecțiilor.

Profesorul Nicolae Simache a trăit în cea mai neagră sărăcie, din propria voință, într-o cămăruță insalubră din clădirea Muzeului de Istorie dar a început să cumpere ceasuri rare încă din 1955. Primele le-a achiziționat de la colecționarul bucureștean Sebastian Sapșa în 1962, când plănuia deja deschiderea unui muzeu al ceasurilor. Și primele 100 de ceasuri au fost prezentate publicului la expoziția Ceasuri de-a lungul timpului, în 1963. Se spune că au fost și ceasuri achiziționate chiar cu câteva ore înainte de deschiderea expoziției. Pasiunea a continuat, a ales casa Elefterescu pentru muzeu și a obținut aprobările. Munca lui n-a fost în zadar.

În muzeele pe care le-am deschis, niciodată nu am avut sentimental de acum, când intru în acest muzeu al ceasurilor. Ascultând bătăile atâtora zeci de ceasuri, simt că pluteşte în aer ceva misterios, am senzaţia de încetinire a ritmului acelor ceasornicului propriei mele inimi./ scria pe undeva N. Simache. Dar a murit trist pentru că soarta i-a jucat feste, căci fiind pe patul spitalului nu a putut participa la tăierea panglicii la noul sediu al Muzeului Ceasului care azi îi poartă numele. Nicolae Simache a murit de cancer pancreatic.

Clădirea muzeului

Celebrele ceasuri care încântă privirile și curiozitatea vizitatorilor sunt adăpostite într-o clădire declarată azi monument istoric. Primul proprietar a făcut locul celebru, apoi ceilalți au urmat cumva tradiția și iată, după perioada de tristă amintire a comunismului, acest loc devine iar important. 

În timpul sistematizării de la sfârșit de sec. XIX, elita Ploieștiului și-a construit case în această zonă. Printre cei ce au cumpărat aici terenuri a fost și juristul, politicianul, unul din cei mai importanți petroliști   și mai apoi prefectul județului Prahova, Luca Elefterescu. Casa prefectului a fost una deschisă noilor tendințe ale vremii, organizând periodic serate dansante și alte întâlniri vesele. Ba chiar a rămas în amintirea unora drept casa în care s-a organizat primul revelion după modelul vest-european,  deosebit pentru orașul Ploiești, la Anul Nou 1903-1904. 

 Dar soarta își urmează cursul implacabil așa că după 1914 moștenitorii vând casa unui petrolist englez care, la rândul lui, este expulzat din țară de mișcarea legionară pentru că organizase în casă un loc al conspiratorilor. Apoi casa este oferită  generalului Alfred Gerstenberg, atașat militar Luftwaffe al Legației Germane, herr protektorul orașului până în 1944 când, mai rău decât predecesorul lui englez, ajunge în lagărele rusești pentru 11 ani. 

Comuniștii au folosit casa pentru diferite activități, până în anul 1972  când profesorul N.Simache reușește să o obțină pentru colecția sa de ceasuri vechi. Este renovată  abia după 2011, i se schimbă și acoperișul verzui cu unul modern și trainic și din 2016 muzeul este redeschis  …. clădirea, lucrările de restaurare au fost realizate în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene, în valoare totală de peste 8,1 milioane de lei, din care aproximativ 6 milioane de lei reprezintă asistență financiară nerambursabilă….povestește  Agerpres într-un articol.

Ce nu am văzut din cauza condițiilor impuse de pandemie: un colț al muzeului, amenajat ca la 1900, asemenea casei politicianului, prinde viață cu ajutorul unei aplicații, o hologramă care prezintă vizitatorului informații despre muzeu și istoria clădirii, aplicație realizată în anii 2013-2015. Pe peretele alb ar fi trebuit să apară tinerii dansând în timpul revelionului Elefterescu. Finalul, din câte am aflat, trebuia să fie holograma unui Elefterescu zâmbitor și îmbătrânit dar mulțumit probabil de importanța ce se dă azi casei lui. După ce trece pandemia vom reveni la acest muzeu să-i vedem și aplicațiile mileniului III.

Măsurarea timpului a fost mereu o preocupare a oamenilor. Plecând de la umbra obeliscurilor egiptene, de la cadrane solare și clepsidre, lumânări gradate și căderi de apă, omul antic a tot perfecționat aceste aparate cu care măsurau timpul. Abia în sec. XIV – XV  a apărut primul ceas public, altul decât cele din mânăstiri și biserici, aparate diferite care la început arătau doar orele și nu minutele. Apoi apare pendulul în sec. XVII (se spune că Galileo Galilei l-ar fi făcut dar altcineva a luat laudele), și abia în sec. XIX apare ceasul deșteptător care putea fi potrivit la orice oră (până atunci era ceasul deșteptător care suna doar la ora 4 !). 

Piesa de colectie marca Friedrich Goldscheider la Muzeul Ceasului din Ploiesti
Amicitia – vincit horas

Greu a evoluat ceasul! Citeam un articol al Dacianei Panait care spunea că la sfârșit de sec. XVIII în Marea Britanie s-a introdus un impozit substanțial pentru cei care dețineau ceasuri, zise obiecte de lux, astfel că achiziția lor a încetat, probabil și reparațiile,  așa că ceasornicarii au falimentat. Bănuiesc că și vistieria țării a pierdut destul din moment ce  breasla ceasornicarilor a fost distrusă. Ceva asemănător s-a produs și în Franța și Elveția, căderi ale noii industrii a orologiilor fiind dictate de evenimente politice sau religioase mai neplăcute. Dar ceasornicarii au migrat de ici prin  Europa, pe unde au avut prieteni interesați de aceste preocupări și nu au abandonat meseria. Doar un ceas de la muzeul românesc are înscris un vis frumos al multor oameni, Amicitia – vincit horas  adică Prietenia învinge timpul. Această pendulă de șemineu, cu carcasă din ceramică patinată, poartă semnătura SCVLPTURE/FRIEDERICH GOLDSCHEIDER/WIEN, adică provine din atelierele unuia din marii ceramiști europeni, Manufaktur Friedrich Goldscheider, deschis în 1885 și care, cu mici pauze a continuat până la sfârșit de sec. XX.

Legat de prietenie și timp, americanul Christian Anders este un mare admirator al României și în 2015 a donat muzeului ceasul bunicului său. Ceasul este produs de firma American Waltham Watch Company, care a introdus standardizarea ceasurilor pe plan mondial, în 1860. Ceasul datează din anii 1888-1889. În anul 1860, în orașul Waltham, statul Massachusetts, firma AWWC aplică acest principiu, care a determinat scăderea prețurilor și accesibilitatea ceasurilor unei largi categorii sociale. În industria de orologerie din S.U.A., firma deține și un alt record, acela al longevității, producția ei desfășurându-se pe o perioadă de peste un secol (1851-1957), spune ZF. Președintele american Abraham Lincoln se spune că a purtat un ceas de buzunar din argint produs de această firmă în anul 1863.

Vizitarea muzeului:

în condiții normale se face contra cost, în prezent 12 lei biletul normal, 4 lei pentru elevi și studenți și 6 lei pentru  pensionari. Fotografiatul este contra cost, 25 lei/aparat, pentru amatori și este destul de bine supravegheat. La fel și ghidajul pentru cine dorește, este 25 lei/ora / pentru vizitator individual sau cuplu. Pentru grupurile organizate de elevi, studenți sau pensionari de minim 10 persoane, ghidajul este inclus în taxa de vizitare. Deci doar în condiții normale, când pandemia va fi amintire..

-în perioada pandemiei, ghidajul nu se mai permite, nici grupuri mai mari de 5 persoane în aceeași sală. De asemeni refuzul de a permite să-ți fie măsurată temperatura duce la neprimirea în muzeu. La fel portul măștii medicale sau de pânză. Vizita este limitată la 45 min și intrarea vizitatorilor se face din 10 în 10 minute. Între orele 12 – 13 muzeul se închide zilnic pentru igienizare.

Puteți să faceți o frumoasă vizită virtuală »??.

Muzeul Ceasului “Nicolae Simache” se află pe str. Nicolae Simache, nr.1 și este deschis de marți până duminică între orele 9 – 17. În apropiere este o parcare cu plată, parcometrul funcționează cu bancnote de 1 și 5 lei, posibil și cu monede dar atenție, nu dă rest. Pentru 3 ore noi am plătit 6 lei. Bineînțeles parcarea este pe stradă, nimic amenajat și protejat.

Această pendulă veche de peste 120 de ani în familia mea, mi-a înveselit copilăria. Nu și eu viața ei pentru că mereu mă cățăram, când nu mă vedea nimeni, să-i aflu secretele și să-i potrivesc … mecanismul ?! Acum e liniștită în bojdeuca mea argeșeană!

Timpul dedicat vizitei a trecut repede printre ceasurile veritabile din diverse epoci. Dar oare este la fel precum timpul măsurat de nisiparnițe și cadranele solare sau este timpul de acum, când gurile rele spun că secunda s-a comprimat și minutul copilăriei noastre nu mai este întreg. Poate!

Am ieșit în curte, lângă statuia lui Simache și, din obișnuință, m-am uitat la smartwatch-ul de la mâna mea: simplu, mult prea simplu, o mașinărie lucrată de altă mașinărie, atât de impersonal, de lipsit de strălucire față de operele de artă din sălile casei Elefterescu dar atât de dispus să-mi dea o sumedenie de informații pe un ecran de doar 3 cmp. Și la preț incomparabil mai mic decât oricare dintre obiectele de colecție ale muzeului. Și constat că da, minutul vârstei mele de acum este mai mic și mai puțin strălucitor decât minutul copilei ce teroriza pendula familiei. Totuși smartwatch-ul meu tăcut, deși nu are urmele trudei și sufletului lucrătorilor ceasornicari din alte timpuri,  are ceva în comun cu operele de artă ale  Muzeului Ceasului Nicolae Simache sau cu orice ceas din secolele trecute, aflat în  alte colecții ale lumii, căci:

Cu bani poţi cumpăra un ceas, dar nu şi timpul.

proverb chinez