– Statui, statui, E plină lumea de statui…. (I) –

Statui, statui/ E plină lumea de statui…Așa s-ar zice dacă ar fi să-l imit puțin pe Mărgineanu. Sunt statui urâte și statui care te rețin în fața lor, căutând să le pătrunzi tainele. Sunt statui minunate ce par lucrate de divinități și nu de mână omenească, așa cum sunt statui pe care ți-e silă să le privești dar sunt considerate mari opere de artă.  Statui de marmură sau bronz, statui de oțel ori sticlă, poate mai puțin atrăgătoare. Ce au în comun toate? Faptul că stau nemișcate pe un soclu solid. 

Și totuși undeva în lume există și statui mișcătoare, statui cinetice. Aparent neinteresante și reci. Ei bine una dintre aceste statui sau grup statuar, fără a se lăuda cu o finețe a lucrăturii sau materialului, merită a fi trecută pe lista statuilor celebre pentru ideea creatoarei și pentru legenda care se țese acum în jurul ei. 

Statuia Iubirii, Bărbat și Femeie

În orașul georgian Batumi există un grup statuar din fibră de sticlă și oțel, aparent neatrăgător dar care are o poveste deosebită. Bărbat și Femeie cum a mai fost numit, grupul redă un cuplu lucrat din plăci dure așezate cumva pe orizontală. Până aici nimic interesant. Doar că în fiecare seară la ora 19, statuile se pun în mișcare. Se îndreaptă una spre cealaltă, se ating și, mai mult, se întrepătrund practic ca într-o îmbrățișare strânsă, devenind un singur corp. Rămân așa un timp scurt apoi se desprind încet, îndepărtându-se una de alta dar cu spatele. Tot spectacolul durează fix 10 minute, uneori mișcarea se reia de mai multe ori, apoi statuile înalte de 8 m și cântărind cam 7 tone, rămân nemișcate până a doua zi la ora 19. Toată mișcarea lor este coordonată de un program pe computer. 

Statuile sunt relativ noi. Sunt opera sculptoriței Tamara Kvesitadze și au ajuns aici în anul 2010. Inițial opera creată în anul 2007 era mai scundă și la Bienala din Veneția unde a apărut prima dată, s-a numit Îndrăgostiții dar când a fost montată o copie la Batumi, trei ani mai târziu, numele i-a fost schimbat în Ali și Nino.

Tamara Kvesitadze este arhitectă și o artistă pasionată de crearea operelor care transpun relațiile dintre cele două sexe. Prin anii 90 trăia din confecționarea de păpuși la Tbilisi. Apoi a plecat în SUA și de aici a venit succesul. Statuia aceasta cinetică se spune că este cea mai bună, cea mai apreciată operă a ei și de la succesul pe care l-a avut în 2010, a făcut copii de mai multe dimensiuni, expuse în Europa și Asia. Executarea unei copii durează și 10 luni căci executantul, compania germană „Art Engineer”, trebuie să adapteze lucrarea situației climatice din zona de instalare. 

Artista a declarat că a creat Bărbat și Femeie într-un moment când a fost dezamăgită în dragoste și a vrut să transmită mesajul că nimic nu poate fi veșnic, că o relație de dragoste are un timp limitat, …. perioadă scurtă pentru cineva ar putea însemna un secol întreg. Aceasta este ideea simplă din spatele sculpturii …. spunea Tamara Kvesitadze. De fapt mesajul cred că ar fi carpe diem. 

Ceea ce pentru artistă este exprimarea unei experiențe personale triste, pentru locuitorii orașului Batumi a însemnat reprezentarea unei povești de dragoste care a creat  multe mistere și de la care au ajuns să dea un nume bărbatului și femeii de oțel și fibră de sticlă, Ali și Nino. Dar o poveste care se pare, s-ar fi petrecut la aproximativ 1000 km distanță, în Baku.

Ali și Nino, povestea

În anul 1937 apărea la Viena un roman de dragoste destul de complex, cu puternice valențe politice, religioase, etnice, de fapt povestea unor relații umane care s-au întâmplat și se vor întâmpla mereu în lume, indiferent de timp, timpuri și evoluția civilizațiilor. Un roman despre relațiile interumane naturale, cele de la facerea lumii, iubirea dintre un bărbat și o femeie,  dar și despre blestemul diferențelor religioase și culturale și mai ales despre visurile  de putere ale unor dictatori. 

Povestea începe în Baku, un oraș în  Azerbaidjan unde eroul principal, Ali Khan Şirvanshir,  fiul unui  musulman aristocrat, elev într-un liceu rus în anii Primului Război Mondial, se îndrăgostește de  Nino Kipiani, o frumoasă prinţesă gruzină de religie creștin-ortodoxă. Un musulman convins ce își făcea educația într-o școală ce accepta conduita europeană și îndrăgostit de o fată cu vederi tot europene! Greu. 

Inițial iubirea lor pătimașă este acceptată în familia lui Ali dar cu unele rezerve, recomandări din partea tatălui atunci când se pune problema căsătoriei: Ali trebuie să-și supravegheze atent femeia dacă se va căsători cu ea, să o lase în religia ei dar fără să aducă obiecte sau preoți creștini în casă, să o acopere cu daruri bogate dar să nu-i asculte nicicând sfaturile și, ce e interesant, să nu o înșele niciodată pentru că drepturile ei sunt mari, să nu o lovească în perioada când este însărcinată, să nu uite că femeia este doar umbra soțului în casă. 

Nino nu se grăbește să accepte cererea în căsătorie până când Ali nu-i promite că nu va face în casa lui harem și nici soției nu-i va cere să poarte văl islamic.  Dar oricum Ali nu va accepta un refuz:  Ce se întâmplă dacă ea nu vrea? Ei bine – atunci voi lua câțiva oameni curajoși, o voi arunca pe Nino peste șa și repede peste granița persană la Teheran.

 Interesante și învățămintele unui prieten mullah care nu agreează relația lui Ali cu Nino: „Şi de ce ar avea nevoie femeia de aşa ceva (e vorba de suflet și inteligență)? E de ajuns să fie fertilă şi să facă mulţi copii. Să nu uiţi, Ali, conform shariei, mărturia unui bărbat o întrece pe cea a unei femei”.

Povestea se complică atunci când prietenul bun al lui Ali, un armean creștin, Melik Nachararyan, o răpește pe Nino: Trebuie să ne lipim unul de celălalt, noi, care suntem amenințați de sabia lui Osman. Noi, ambasadorii Europei în Asia. Te iubesc printesa. Ne aparținem unul altuia … Îl apreciez și pe Ali Khan, dar este un barbar, prins pentru totdeauna în vraja deșertului.  Clasic, cel mai bun prieten te lovește când nu crezi, doar că în roman problema este mai complicată, intervenind etniile și religiile diferite. Ali îl ucide pe Melik și, contrar tradițiilor care cereau uciderea de onoare pentru orice femeie răpită și violată, el fuge   în Dagestan pentru a scăpa de răzbunarea familiei prietenului fără să aplice legea onoarei familiei. Nino îl caută, îl găsește pe Ali, se căsătoresc și trăiesc liniștiți dar în sărăcie, departe de luminile orașelor cu care erau obișnuiți. 

Dar cine a zis că fericirea în dragoste are mereu viață lungă? Rusia cu grozăviile ei gândite monstruos de Stalin și acoliții,, este un pericol pentru mica republică, așa că tinerii fug la Teheran, la un unchi al lui Ali. Aici viațe e grea pentru Nino, cunoaște izolarea haremului, portul vălului și paza eunucilor dar Ali e fericit.  Bine sau rău la Teheran, viețile lor erau în siguranță. Iată însă că vara lui 1918 le aduce vestea înființării Republicii Democrate Azerbaidjan, așa că plini de speranță tinerii Ali și Nino  revin la Baku și devin ambasadori culturali ai țării lor. Țara pornise pe un drum bun: era singura țară musulmană unde femeile au căpătat drept de vot, s-au asigurat drepturile minorităților iar tinerii au fost trimiși cu burse de stat la marile universități europene.  Acolo vor rămâne însă acei studenți.

Destin, dacă povestea romanului ar fi după un caz real, ori imaginația autorului, Ali refuză postul de ambasador al Georgiei la Paris, oripilat de modul de viață occidental, în care bărbații nu au harem dar au amante, femeile beau liber în cârciumi și umblă destul de sumar îmbrăcate în public. 

În primăvara lui 1920, pentru că rușii erau dependenți de petrolul din Baku (95% din petrolul necesar Rusiei provenea de la Baku, după cum spunea și Lenin), Rusia bolșevică atacă și ocupă Azerbaidjan, o ocupație nimicitoare pentru micuțul stat (ocupat până în 1991).

În timpul invaziei bolșevice, tinerii Ali și Nino au de ales ce drum să apuce. Doar că  Ali alege să lupte pentru salvarea patriei. Așa că se despart, el plecând la război unde și moare iar  ea reușind  să fugă din țară cu fetița lor, Tamara (ei bine, în evidențele orașului Baku din primii ani ai sec. XX, există un cuplu mixt cu alte nume, ea georgiană ortodoxă, el azer musulman, care au avut un copil numit Tamara!).

O poveste ca o funie împletită din multe fire de cânepă, de la sentimente umane, veșnica religie care dezbină, veșnica ură indusă de conducători nebuni. Dacă ar fi după mine, Blaise Pascal avea perfectă dreptate când spunea că Inima are rațiunile ei , pe care rațiunea nu le cunoaște.

Dar frumusețea romanului nu se termină cu ultimul cuvânt. O altă poveste este cea a autorului, așa cum scrie pe copertă, Kurban Said. Doar că numele nu este cel real, este un pseudonim pe seama căruia s-au făcut multe speculații. Mulți cred că este pseudonimul lui Lev Nussimbaum, jurnalist și scriitor evreu din Kiev care s-ar fi refugiat în Austria în anul 1920 de teama Armatei Roșii. Omul pretindea a cunoaște bine viața din Baku și din Caucaz, deși plecase la 14 ani din zonă. Multe cercetări dau peste cap numele autorului romanului Ali și Nino. Cea mai plauzibilă părere, documentată, este cea susținută de revista  Azerbaijan International, care arată că autorul lui Ali și Nino  ar fi Yusif Vazir Chamanzaminli, scriitor, politician valoros și diplomat azer, mort în 1943 într-un  gulag. Cultura azeră deosebită, un pseudonim folosit o singură dată – Ali Khan, numele eroului din Ali și Nino – viața lui la Paris după 1920 și revenirea în țară, deci  coincidențele dintre biografia lui Chamanzaminli și ceea ce este relatat în carte (Yusif a fost ambasador al țării sale la Istanbul între 1918-1920), plus asemănarea unor fragmente ale romanului cu alte lucrări ale acestuia, poate că dau dreptate celor care se îndoiesc de Lev Nussimbaum, un fals musulman și un scriitor mediocru și contestat încă din viață, deși inițial a cunoscut o oarecare glorie. Cert este că de prin 1970 când s-a reaprins lupta pentru identitate națională în Caucaz dar mai ales după eliberarea Georgiei din 1991, a început și  lupta pentru identificarea autorului real al romanului Ali și Nino.  Și nu s-a încheiat nici azi. Miraculos cum s-au contrat taberele, cu argumente fabricate sau nu, cu scrierea unui alt roman în sprijinul lui  Lev Nussimbaum (Orientalistul, de Tom Reiss în 2007), cumva o poveste la o poveste. 

Ali și NIno este publicat prima dată în 1937 în limba germană la Viena și atrage cititorii ahtiați după povești de dragoste tragice dar și pe cei de cultură orientală, ca și pe cei de călătorii spre meleaguri exotice, greu de realizat în acele vremuri tulburi.

Mulți au comparat iubirea eroilor principali cu povestea de dragoste dintre Romeo și Julieta. Și desigur au pus pe tapet eterna poveste a conflictului dintre generații. Departe de Romeo și Julieta  căci în Ali și Nino eroii își împlinesc iubirea, trăiesc un timp împreună, au un copil și doar o invazie îi desparte definitiv, bărbatul murind  ca un erou pentru țara și cultura sa iar femeia se salvează pe ea și rodul iubirii, într-o țară occidentală, departe de ura religioasă și comunistă. Mai bine spus este un conflict între civilizații, accentuat de puterile dictatorilor scăpați de sub control.

Cum spuneam mai sus despre statuie, asocierea poveștii de iubire dintre Ali și Nino și statuia cinetică modernă s-a făcut târziu și, după cum mărturisea în câteva interviuri artista care a creat-o, nici vorbă să se fi inspirat din roman. Așa că povestea statuii Ali și Nino este o legendă modernă, excelentă pentru turism dar și pentru bloggeri și  jurnaliști care scriu pe repede înainte ? dar și pentru locuitorii orașului Batumi. Poate că cei ce au rebotezat statuia în 2010 au  asociat povestea de dragoste cu orașul Batumi pentru că aici, în regiune, s-a născut și a crescut marele criminal al omenirii, Stalin, cel care a învrăjbit și distrus etniile Caucazului. Poate că în viitor și orașul Baku, foarte îndreptățit de altfel,  va avea o copie a Statuii Iubirii și acolo chiar i s-ar potrivi numele de Ali și Nino.

Romanul este plăcut la lectură. Mai ales pentru un suflet de turist care se bucură de descrierea unor ținuturi azi aproape imposibil de vizitat liber, așa cum ar fi Iranul.  Un roman tradus până azi în 33 de limbi, cu un asemenea succes,  este considerat a fi romanul național al Azerbaidjanului.

 Și romanul care este mereu reamintit când se vorbește despre statuia din Batumi, nu putea rămâne fără un film atașat. Probabil că asocierea cu Statuia Iubirii, o copie expusă temporar la Londra, avea să aducă ideea unei ecranizări.

Ali și Nino

-film-

Romanul Ali și Nino a cunoscut și punerea în scenă pe la diverse teatre dar și filmări. Ultimul film este cel din 2016, producție engleză cu majoritatea actorilor azeri și filmări prin Azerbaidjan. Nu l-am văzut complet așa că nu pot spune nimic. Dar se pare că romanul cu autor anonim a prins iarăși viață…

Spuneam în alt articol, unul cu gust dulce, că legendele vând. Inspirația unei artiste care și-a plâns prin artă o iubire pierdută, combinată cu un roman de dragoste deosebit, au creat o legendă cu care turiștii sunt atrași la Batumi. Și privind mișcarea rece a statuilor, dacă ai citit romanul Ali și Nino, dacă mai cauți și puțin prin istoria greacă, romană, turcă și mai ales rusă legată de Batumi, dacă îți amintești că acesta este un oraș distrus de Stalin, atunci oțelul rece în mișcare sub jocul de culori schimbătoare și fierbinți, te emoționează. Chiar dacă este doar într-un film publicitar. 

Mi-am propus un serial aici pe blog despre unele dintre statuile ce încântă turiștii și localnicii, intitulat Statui, statui, E plină lumea de statui…. Probabil că puține vor avea o poveste atât de lungă precum Ali și Nino din Batumi. Sau poate celelalte copii Ali și Nino vor fi înzestrate cu legende moderne mai interesante decât cea din Batumi. Vom vedea. 

Dacă știți povești despre statuile lumii, statui antice sau moderne, dacă doriți să le faceți publice călătorilor ce doar visează momentan la drumeții, vă aștept aici.