Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într-însa. /  Ferdinand I Întregitorul 

Alba Iulia, unul din orașele cu o foarte mare încărcătură istorică și emoțională pentru noi românii, are un monument istoric și religios ce nu trebuie omis atunci când pașii ne poartă pe aici, Catedrala Încoronării sau,  după 1948,  Catedrala Reîntregirii Neamului.

Am intrat acolo pot spune cu emoție, eram pregătită cumva căci în toamna trecută aveam planificată o vizită aici dar care nu s-a materializat, deci mă documentasem bine de atunci.

Catedrala Încoronării sau a Reîntregirii Neamului a fost primul și cel mai important lăcaș de cult ortodox ridicat în Transilvania începând cu  anul 1918 când s-a înfăptuit marea unire a provinciilor istorice românești. Când românii de dincolo de ziduri, uniți de același spirit, au reușit să se adune între alte ziduri dar de data asta cele bune, ale  sufletului neamului ce stătea aici de veacuri.

 

                 

              

Biserica  Încoronării a fost ridicată după proiectele ing. Victor G. Ștefănescu,  care s-a inspirat din modelul Bisericii Domnești din Târgoviște ridicată de Petru Cercel, fratele lui Mihai viteazul în anul 1585, biserică ce seamănă cu Mitropolia Munteniei lui Neagoe Basarab.  La aceasta s-au adăugat elemente românești preluate de la biserica Domnească din Curtea de Argeș și biserica Sf. Dumitru din Craiova, chiar și modele ale vechii biserici a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, atât cât s-au mai putut afla.  Influențele curentului arhitectonic creat de Ion Mincu sunt vizibile în tot complexul catedralei, atât la biserică dar și la clădirile anexe. Știam toate aceste lucruri așa că mă așteptam la ceva măreț. Dar măreția era doar în spirit, material biserica aceasta era și este modestă, la fel ca sufletul opincarilor români care și-au dat viața pentru țară.

Am intrat în curtea bisericii trecând prin poarta de sub turnul clopotniței înalt de 58 m, porți la care stau paznici suveranii unirii, regele Ferdinand Întregitorul și regina Maria. În turnul clopotniței nu mai bat clopotele vechi făcute din bronzul unor tunuri din primul război mondial. O familie din Târgu Mureș a dăruit bisericii clopote noi lucrate în celebrele ateliere de la Innsbruck. O curte largă, aproape pătrată, destul de bine întreținută, are în mijlocul ei biserica și pe laturi construcțiile anexe unde au existat și apartamentele regale.  N-am avut timp să studiez bine curtea și nici muzeul din apropiere, îmi doream foarte mult să intru în biserică acum la atâția ani de la tulburele an 1989.

Primii pași spre interiorul bisericii se fac prin pridvorul deschis, pe coloane cu motive românești, cu pardoseală de marmură  și mozaicuri ușor venețiene. Deasupra ușilor înalte se află icoana de hram lucrată în mozaic a Sf.Arhangheli Mihail și Gavril iar de o parte și alta a intrării sunt patru panouri ce amintesc de tipărirea Noului Testament aici în 1648, apoi unirea înfăptuită de Mihai Viteazul, martiriul lui Horia, Cloșca și Crișan și unitatea spirituală a românilor. Deasupra acestora se află  mozaicurile sf. Pavel și a Profetului Solomon, plus încă două pe care nu le-am reținut, realizate de artistul Norocea.

         

În pronaos, picturile în frescă  reprezentând pe Mihai Viteazul și doamna Stanca atrag privirile imediat. Tot aici sunt pangarul, scările ce duc spre cor  dar și jilțurile regale, destul de modeste. 

Naosul nu este exagerat de mare dar este impresionant prin înălțime. Susținut de coloane frumoase, octogonale, cu pictura Pantocratorului în cupola centrală, cu o tâmplă elegantă și cu portretele regilor și mitropoliților vremii, impune respect și pace sufletească.  În lateralele ușii, în naos, la locul destinat ctitorilor, în mari tablouri încadrate cu motive neoromânești sunt pictați regii Ferdinand și Maria, împreună cu toate însemnele regale având fiecare deasupra stema Regatului României Unite. Catapeteasma este din stejar lucrat în frumoase motive brâncovenești ce încadrează icoanele specifice iar partea de sus are o cruce metalică..

Pictura a fost executată de o echipă condusă de pictorul Costin Petrescu dar au contribuții valoroase și Piere Bellet și un pictor local.

        

Biserica în sine nu este deosebită nici în interior și nici în exterior, altele sunt mai frumoase dar este aparte ca simbol al unității naționale, pentru rolul deosebit pe care l-a avut în istoria României moderne și de aceea ar trebui vizitată de toți românii. Este o adevărată catedrală a sufletului, a fost înălțată cu ceva eforturi financiare dar pentru un scop cu adevărat nobil. Nu are strălucire, are taină însă, are demnitatea românului simplu de altă dată, este cumva și simbol al umilinței învingătoare. Poate chiar a adevăratei mântuiri !

 

                   

Cum foarte mulți dintre voi știu, anul 1914 a fost unul special atât în Europa cât și în România căci începe primul război mondial iar la noi, după fastuoasa vizită a țarului Rusiei, moare regele Carol I iar pe tron se urcă  prințul moștenitor Ferdinand. O perioadă grea, incertă politic, apoi intrarea României în război de partea Antantei, invers decât își dorise regele Carol I, cel care nu putea fi rațional între dragostea față de țara de adopție pe care o ridicase în fața lumii și apartenența “sanguină” la familia imperială germană: dacă regret ceva , este că n-am murit înainte de acest război “, zicea Carol I. Dar destinul are regulile lui neștiute oamenilor, așa că  regele Carol I trece în lumea umbrelor și a doua zi după, prințul Ferdinand, viitorul rege “Întregitorul” sau “Lealul” României și soția sa Maria depun un jurământ scurt, fără fast, regele angajându-se să fie un “bun român “ și devenind, așa

          

cum își amintește regina Maria ,  “regele și regina unui popor care începuse să ne iubească ………………….era clipa în care Europa întreagă ardea în flăcări ce dogoreau   toate granițele noastre“. Ani grei pentru sufletul proaspătului rege pe care familia de Hohenzollern la renegat.

Un text pe care l-am preluat de pe un blog excelent spune astfel :

La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antanta, spre indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă:
„Domnule Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele“.     /  www.istrocolor.wordpress.com

Urmează anii grei ai războiului dar și acel 1 decembrie 1918 când la Alba Iulia se proclamă Unirea, apoi recunoașterea internațională obținută foarte greu,  când regele Ferdinand, văzând că diplomații români nu reușesc la Congresul de Pace, și-a trimis soția la Paris să susțină cauza României, alături de celebra Elena Văcărescu (iubita lui Ferdinand, exilată la Paris pentru că legile noastre nu i-au permis  să intre în casa regală a României, să devină regină). După ce apele s-au liniștit cumva, s-a pus problema unei încoronări demne de noile granițe ale țării, inițiatoarea și artizanul acestei serbări fiind nimeni alta decât tot regina Maria, scopul fiind dedicat țării.  S-a ales, la propunerea lui Iorga, prima capitală unde s-a înfăptuit unirea țărilor române sub Mihai Viteazul, Alba Iulia, în 27 mai 1600. Se spune că încă din 1915, cineva îi profețise regelui fie să înfăptuiască unirea în vechea capitală Bălgrad / Alba Iulia de azi, fie să moară ca un erou pe câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului.  Aici, pe locul unde a existat o biserică ce a fost ctitorită de Mihai Viteazul în 1597 și demolată de habsburgi în 1713 – 1714, s-a ridicat într-un timp foarte scurt, 9 luni, biserica nouă, din bani publici și donații ale familiei regale și ale politicienilor. La 8 octombrie 1922 biserica de doar 300 de locuri, așa cum s-a dorit a fi ridicată tocmai din respect pentru istorie românească,  este sfințită primind ca hram, simbolic,  Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. La o săptămână după sfințire are loc încoronarea lui Ferdinand și a Mariei, ca regi ai României Mari. La  acest eveniment important au participat, pe lângă foarte mulți români și reprezentanți ai caselor regale europene, ai Japoniei, trimiși speciali ai SUA, mai puțin rudele lor imperiale din Rusia care plecaseră  brutal spre alte lumi. Regina Maria putea fi mândră, a pus “ țara noastră pe harta lumii”, alături de regele Ferdinand și de poporul român ! Catedrala Încoronării a fost ridicată în mai puțin de 1 an, apoi în al doilea an s-au lucrat decorațiile și tot ce era necesar pentru slujbă. Până acum este cea mai sfântă catedrală a românilor, poate adevărata catedrală a unei mântuiri a suferinței de neam. În simplitatea ei ascunde taine, vise, dureri  și este incredibil de modestă pentru scopul ridicării, așa cum sunt toate bisericile neamului nostru autentic. Așa se face că în ziua de 15 octombrie 1922 are loc în biserică slujba de sfințire a coroanelor regale, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria. Apoi, în fața catedralei, sub privirile mulțimii, pe un loc special amenajat, regele Ferdinand primește coroana de oțel făcută din metalul unui tun de la Plevna, coroana regelui Carol I, la care s-au adăugat trei pietre prețioase semnificând Basarabia, Bucovina și Transilvania. Momentul acesta este comentat în fel și chip căci Ferdinand a luat coroana și singur și-a așezat-o pe cap. Ferdinand era catolic dar avea obligația să-și boteze copiii în ortodoxism. Dar nu acesta a fost motivul pentru care patriarhul  Miron Cristea nu a putut îndeplini ritualul “ungerii” regelui în biserică, așa cum se dorea și-și întocmise ceremonialul după cutume vechi ortodoxe. Nunțiu papal a impus ca toată ceremonia să fie civilă, într-un loc public și după multe discuții chiar cu regele, din motive necunoscute nici azi muritorilor de rând, încoronarea s-a făcut aproape după regulile impuse de Vatican, mai puțin sfințirea coroanelor în catedrală, în prezența regelui și reginei. Probabil că Ferdinand și guvernul nostru au avut motive serioase de au ajuns la acest compromis.. “O acțiune fără nici un ideal, fără nici o sfințenie” cum au comentat catolicii. Și totuși atât de sfântă pentru noi !!

După ce Ferdinand și-a pus coroana, regina Maria s-a așezat în genunchi  în fața lui și a primit coroana grea, făcută la Paris din aurul, se spune  transilvan donat de un moț, Pocol dar nu există dovezi sigure, 1.8 kg la care s-au adăugat pietrele prețioase, lănțișoare,  multe simboluri. Coroana reginei ca și mantiile lucrate special pentru această ceremonie, respectă tradiția bizantină. Coroana și mantiile regale cu blană de hermină,  au fost lucrate după desenele pictorului Costin Petrescu și coroana seamănă cu cea a doamnei Despina, soția lui Neagoe Basarab, așa cum apare la Curtea de Argeș. Pe mantiile regale sunt stemele Munteniei, Moldovei, Banatului, Dobrogei, Olteniei și Transilvaniei, alături de cele ale familiei reginei Maria. După “Proclamația Încoronării” citită de rege și în care promitea, printre altele, drepturi egale pentru toate etniile și cultele religioase din această țară și în care omagia actul unirii din 1918, practic ce a fost important pentru această zi istorică s-a încheiat, au urmat ceremonii obișnuite și impresionanta paradă militară la care regii noștri au participat călare, fiecare în uniforma regimentului său, prezente la defilare fiind și cele 154 de drapele zdrențuite de gloanțe, ale regimentelor ce au participat la război. 

           

   Ce v-am scris eu aici, telegrafic, cred că ar fi un minim de informație istorică. Fie că suntem regaliști sau nu, momentul încoronării primilor regi ce au înfăptuit și condus România Mare Unită , merită cunoscut și spus mai departe. Grandioasele momente ale încoronării nu au fost un moft regal  ci un prilej unic de a aduce în atenția lumii țărișoara noastră. Că politicienii vremii s-au comportat întocmai ca cei de azi, au criticat, au refuzat unii să participe la solemnități, asta e altă poveste. Important a fost că cei 20 de jurnaliști străini acreditați și întregul corp diplomatic, regii, prinții, militarii străini  și reprezentanții statelor care au participat la ceremonii, au aflat de existența noastră și de rolul jucat în Europa în timpul unei mari conflagrații.

Să trăiești întreagă, țărișoară dragă !!