Locul în care începe cu adevărat albastrul. / Durell

Acum doi ani am făcut un popas în atât de lăudata insulă Corfu. A fost frumos, nu pot spune că nu, chiar aș recomanda o vacanță acolo oricui îi place marea la greci, pietrele, muzica lor, istoria dar și gastronomia lor. Este o zonă aparte, nouă ne-a rămas în suflet dar  este greu să spui că ai fost în Grecia adevărată ! De fapt îți faci vacanța pe teritoriul statului grec dar în mijlocul unei culturi puțin diferite, adică Grecia dar cu o puternică amprentă venețiană și engleză, presărată și cu ceva influențe franceze, napoletane, siciliene, genoveze, malteze și nu doar atât. O Grecie puțin altfel dar frumoasă, primitoare, interesantă. Adică așa cum se spune de cunoscătorii culturii corfiote, vii în ceea ce este recunoscut ca

Cea mai italienească insulă grecească.   

sau cum spune El Pais într-un articol cu recomandări de călătorie:

Istoria insulei este în special cosmopolită, un caracter care este păstrat cu o anumită decadență. 

Așa este, o istorie complicată și foarte alambicată: un teritoriu plin de legendele unui popor antic aproape necunoscut, la doar trei km de continentul ocupat de triburi tracice foarte puternice, cucerit de corintieni în sec. VII î.Hr. în ceea ce a fost cunoscută până acum ca prima bătălie navală din istoria Greciei;   apoi minge între Sparta, pirații ilirici și Siracuza, teritoriu cucerit de romani prin sec. III î.Hr. dar lăsat ca stat liber, apoi abandonat aproape un mileniu, ocupată de genovezi, normanzi, sicilieni, un teritoriu veșnic jefuit până când populația a cerut ajutor înfloritoarei Republici Venețiene. Punerea sub stăpânire dar și sub protectorat venețian a fost benefică insulei și, de ce nu, nouă turiștilor nebuni de azi. Perioada venețiană, 1401 – 1797 a dat roade pe toate planurile. Militar i-a adus glorie prin respingerea atacurilor turcești în vremea de apogeu a Imperiului Otoman și când mare parte din Europa, chiar cetatea papei, erau sub ocupație sau în pericol otoman. Din sec. XVIII se instalează aici pe rând francezii, foarte puțin turcii, apoi rușii și ultimii englezii timp de jumătate de secol până când redau insula Greciei.

 Insula Corfu, capitală cândva a Heptanezului / Republica celor Șapte Insule Ioniene, nu a cunoscut niciodată stăpânirea otomană adevărată, cea care pune amprentă pe cultura locală, știu doar răsuflerea ienicerilor ce au încercat fără succes ocuparea ei. Fiind o Grecie altfel, e greu de acceptat că poți face un Paște tradițional grecesc în Corfu. Nu, Paștele corfiot, spectaculos cu adevărat, sărbătorit azi ortodox, este un melanj cu influențe încă fierbinți din cultura venețiană ce a dominat insula timp de aproape o jumătate de mileniu , direct sau de la distanță. Este de fapt un bun exemplu că și religia nu-și respectă cutumele ci se adaptează din mers după voia credincioșilor zonali. O insulă de doar 600 km², unii spun cu peste 100 de plaje din care numai câteva cunoscute turiștilor obișnuiți, cu peste trei milioane de măslini din care peste jumătate au 500 de ani, o insulă pe care celebrul albastru grecesc nu e vizibil pe case sau porți, aflată doar la mică distanță de Albania și deci de continent, o insulă care…. și povestea poate continua mult, foarte mult.

Noi am stat doar patru zile pe insula Corfu,  pare puțin dar uneori timpul scurt face cât pentru alții o sută de zile. În zilele astea am văzut capitala, KERKYRA, am fost cu semi submarinul galben, am urcat la mânăstirea de la Paleokastritsa, l-am atins pe Ahile și  am admirat marea de la Gastouri, am scrutat zările asemeni împăratului Wilhelm al II-lea, am făcut puțină plajă la Glyfada, am colindat magazinașele de suveniruri, am cunoscut oameni simpatici, am mâncat în micile taverne ce nu aveau un nume la vedere, ne-am odihnit sufletul la Mon Repos dar ne-am ferit să bem apă din izvorul uitării ținuturilor natale, am numărat banii istoriei în clădirea băncii din Kerkyra, am văzut mândria corfioților prin arta asiatică pe care Alexandru Machedon, spun grecii, a influențat-o. Dar n-am uitat de Poseidon și ne-am rugat uneia din cele 81 de iubiri feminine ale lui, Korkura, Kerkira, mama lui Phaeax, să ne păzească de tridentul lui, furios uneori în apa mării dar și pe maluri. Și fără a ține cont de planul de acasă, am colindat puțin Insula Pheacilor, urmașii lui Phaeax, în lung și lat, prin locuri celebre dar și prin sate unde azi n-am ști să mai ajungem ușor. Dar n-am ajuns în toate locurile legendare, nici măcar la celebrul Canal d’Amour sau la Peșterile Albastre despre care legendele spun că ar fi fost făcute chiar de Poseidon ca palate pentru iubita lui Corcura, Kerkira.

Am avut o cazare bună la Benites,  la Hotel Kaiser Bridge, chiar pe șosea unde patronii ne-au primit bine, deosebit chiar iar bunicul omniprezent a venit în parcare și ne-a salutat cu drag la plecare după ce în restul zilelor ne-a cântărit purtarea și ne-a pus la încercare amabilitatea. Bunicul care era eliberat de sarcini de nepoții harnici, a fost sarea și piperul meselor luate la restaurantul hotelului. A fost o alegere pe care nu o voi uita, mai ales serile la terasa restaurantului și simpaticul bucătar italian care se dădea de ceasul morții? că eu nu puteam mânca tot meniul fix de 10 €! Cum să mănânci tot când a început cu un mare și delicios imam melitzana, adică cu geamănul turcului imam bayıldı!  Șmecher dar drăguț tare italianul ce făcea minuni cu rețete otomane într-un local patronat de greci!

Să vedem câteva din locurile pe unde ne-am purtat pașii și aripile sufletului.

Plaja Glyfada

Plaja Glyfada a fost loc de odihnă mai mult decât plajă, pentru că pe acolo ne-a prins prânzul. Acolo, la o terasă mare, aproape de plajă, cu ochii la valurile doar putin nervoase, am servit două din mâncărurile specifice insulei, pastitsada – carne de vită (în vremurile acestea), cu sos de roșii, ceapă, piper, usturoi și muuultă scorțișoară, plus paste după cum zice și numele, eu nefiind fan paste dar acest fel a fost bun; soțul a luat sofrito, adică mușchi de vită cu sos de usturoi, mult usturoi fiert în vin alb. Bun dar mai bună pastitsada mea deși nu sunt obișnuită cu așa cantități de scorțișoară în mâncăruri cu carne, însă bucătarii venețieni au ghicit acum 4 – 500 de ani că în mileniul trei vom fi fani ai bucătăriei arabe ?! Totul, adică și limonada bună, recomandate de un ospătar albanez pe care soțul meu l-a atins pe suflet când i-a zis că prin anii „80- „85 Skenderbeu era prietenul multor români, unii încă mai țin sticlele goale așa ca memento. Poate de aceea salata de fructe din partea casei a fost mai bogată decât a clienților de la alte mese! A urmat o lungă siestă pe plaja destul de goală în luna mai, pe grăunciorii de silice  aurie, puțin răscoliți de vânt, o plăcere când nu ai vecini care să-ți dea nisip în ochi și crezi că tu ești stăpânul zărilor albastre, asta măcar o fărâmă de timp. Plaja este cam la 16 km de Corfu Town, drumul este bun până acolo. Este o plajă mare de aproximativ 1 km de-a lungul mării, are parcări la ambele capete și este una din cele mai bune plaje ale insulei Corfu.

Dar ne-am plictisit să stăm așa degeaba pe nisipul destul de fierbinte pentru luna mai. Am plecat iar pe drumurile uneori foarte înguste și cu multe viraje în pantă, printre păduri, șosele destul de pustii de ziceai că insula nu-i locuită.  Am intrat în sat la Pelekaș, ne-am amuzat de numele unor taverne nu prea arătoase – Pink Panther ne-a dat ceva de glumit – am admirat marea de sus și am tras pe dreapta să lăsăm un grup mare de bikeri, tineri, vârstnici și copii, pe care i-am găsit la capăt de drum, după hotel Levant, admirând zările albastre. Două plaje frumoase, micuțe, pe a treia n-am călcat-o căci este, oficial,  singura plajă de nudiști din Corfu, celebra Mirtiotissa a hippioților de acum ½ secol. Și chiar erau acolo destui nudiști după cum întrezăream dintr-un colț de drum. Plus că și drumul este mai anevoios spre plajă dar, din cât ne-am dat seama de la distanță, este frumoasă.

Tronul Kaiserului

Tronul Kaiserului, un loc pe care cred că-l știe orice turist care trece prin Corfu, nu atât pentru istoria lui cât pentru frumusețea peisajelor văzute de acolo. Pe stânca de pe dealul Peleka, la aproximativ 270 m deasupra nivelului mării, panorama de 360° este copleșitoare: se văd satele și văile înverzite, turla unei biserici și ziua când este multă lumină, chiar siluetele colorate ale lui Corfu Town. Se spune că apusul de soare este superb văzut de aici. Locul a fost amenajat în 1907 când ultimul împărat al Imperiului German, Wilhelm al II-lea, un strateg slab dar un pasionat al artelor, a cumpărat palatul Achilleion de la moștenitoarea împărătesei Sissi și a descoperit acest loc superb unde venea aproape în fiecare seară de vară pe care o petrecea pe insulă, pentru a admira apusul. Podul a fost mult mai lung, trecea pe deasupra șoselei care înconjoară insula, la Benites. Din balconul hotelului vedeam ce a mai rămas din pod, pe malul mării Ionice. Restul  a fost demolat de nemți în 1943 – 44 pentru a face loc tancurilor și camioanelor mari. Cum arăta podul am văzut la hotelul unde am stat, Hotel Kaiser Bridge, într-o fotografie de familie a proprietarilor. Un binoclu vă e de folos dacă ajungeți aici sus, la Tronul Kaiserului, pe platformă este un telescop care înghite câte un euro dar sunt destui turiști de obicei care se înghesuie să-l folosească. După o oră petrecută pe tronul de piatră dar și prin păduricea sălbatică din zonă, am făcut cale întoarsă prin satul destul de modest, răsuflând ușurați că am scăpat cu bine de pe străzile înguste și am ajuns la drumul principal, nici rău dar nici foarte bun.

Paleokastritsa

Paleokastritsa /castelul vechi,  este locul, satul unui alt popas de câteva ore, la aproximativ 24 km de capitala insulei, locul unde ne-am reîntâlnit cu legendarul Ulise și nava lui pietrificată, am primit o lecție despre reflexul lui Pavlov în timpul plimbării cu Yellow Submarine când într-un anumit loc peștii și-au primit hrana și ne-au lăsat puțin să-i privim prin geamul bărcuței. Prima dată am ales să urcăm spre mânăstire, poate bine zis pe drumul Golgotei din Corfu. Fusesem informați la hotel că de obicei mânăstirea se închide după amiaza, după ora 13.30 și se redeschide abia spre seară, poate de aceea cei cu turism organizat erau așa mulți. Iarna totuși nu se poate vizita decât la sărbători. Aglomerat, foarte aglomerat chiar la primele ore, multe autocare pe un drum îngust, e drept cu semafor, mulți șoferi care încearcă să ajungă cât mai aproape de Altar dacă se poate și dacă nu apare din când în când un om al mânăstirii să-i mai ordoneze. Am avut un astfel de noroc, o grecoaică forte, trăită probabil doar cu pită și ulei de măsline la ce mușchi avea ?, cu ecuson de gât să nu avem dubii, a liberat drumul spre ultima parcare aproape goală unde am lăsat și noi mașina; la coborâre a fost civilizat, am stat la stop destul dar ordonat.

Mânăstirea Theotokos

– Mânăstirea Theotokos / (Maica Domnului) este un lăcaș frumos, se spune ridicat pe la început de secol XIII, mai precis în 1228 după cum scrie deasupra intrării și în muzeu. Legenda spune că aici s-a găsit o icoană a Maicii Domnului și așa a fost ridicat primul lăcaș. Doar că acela n-a rezistat timpului și clădirile pe care le vedem azi aparțin sec. XVIII – XIX. Biserica este unică în felul ei datorită arborelui vieții, sculptat în lemn, aflat în centrul bolții. Muzeul găzduit din 1989 în o parte din vechile chilii era aglomerat că abia te strecorai, o curte curată și plină de flori, enoriașele feline tocmai primiseră ceva castronele cu hrană dar unele tot doreau o mângâiere. În muzeu puteți zăbovi cât vreți, este bogat în exponate vechi, icoane bizantine și postbizantine, manuscrise, haine vechi de slujbă lucrate migălos, după tradiția bizantină dar și cu influențe venețiene, cretane, toate exponate valoroase în fir de aur și pietre prețioase: icoana Fecioarei Skopiotissa (la muntele Skoposs), pictată în sec. XV pe o piele de bivol, icoane foarte vechi, haine liturgice deosebit de migălos lucrate, oase de balenă de peste două secole, obiecte liturgice, multe altele. Desigur turiștii erau mult mai atrași de uriașa scoică decât la vorbele ghizilor (nemți, englezi și francezi în același timp!). Aflăm aici după câteva manuscrise vechi că englezii au fost cei care au făcut drumul  de la mânăstire la șes acum două secole și tot atunci aici a funcționat și un spital militar. Apoi după ceva timp mai pașnic sau mai puțin, nemții în 1943 au alungat mica oaste de călugări pentru a-și instala un obiectiv militar în clădirile mânăstirii. Și necazurile nu s-au terminat aici. Dar câte taine ascund zidurile și chiliile vechi! Câte povești!

Am zăbovit ceva în micuța cramă-muzeu unde printre altele este expusă o veche presă pentru obținerea uleiului de măsline, obiecte folosite la producerea vinului, altele. Când studiam săpunul expus pentru vânzare, soțul m-a întrebat dacă îmi e dor de ceva, cineva de acasă, arătându-mi un portret al Preafericitului Daniel. Drept nu-mi era dor tocmai de el dar am râs puțin de întâmplare și am comentat între noi, astfel că fratele de serviciu la vânzare s-a prins, întrebând doar: „România? „. Am cumpărat două sticle de vin, nu foarte scump dar sincer nu prea merită, am luat și puțin ulei de măsline, de fapt comercial și nu bisericesc cum este prezentat. Dar așa este azi în multe biserici, una ne este lăudat, alta luăm, nu-i păcatul nostru (am cumpărat pentru că deja luasem un bidon în altă parte și aveam nevoie de o sticluță mică pentru salate până acasă). După un scurt popas în curte ne-am îndreptat spre tunul amplasat strategic de peste două secole și am așteptat răbdători ca nemții să se dea jos de pe el să putem ajunge și noi să admirăm de acolo stânca Kolovri, barca împietrită a lui Ulise sau, după o altă legendă, barca unui pirat algerian ce vroia să jefuiască mânăstirea și care s-a pietrificat la ruga starețului. Soțul i-a ajutat pe nemți să se pozeze pe tun, au plecat într-un final și atunci am văzut pe acesta semnele heraldice ale dinastiei Holstein-Gottorp-Romanov din perioada țarului Pavel I, fiul marii Ecaterina a II-a a Rusiei, tun amplasat acolo din ordinul amiralului Ushakov la eliberarea insulei de ocupație franceză (ce mică-i lumea asta, am venit aici să-l reîntâlnim pe Ushkov, veți afla de ce într-un alt articol cu impresii corfiote) . Oare turiștii nemți nu știau că s-au cățărat chiar pe o mică parte din propria istorie, nu numai a rușilor ?!

Aici, la Paleokastritsa, capetele încoronate ce au poposit pe insulă și-au petrecut multe clipe frumoase. Sir Adam a vrut să construiască un spital militar, planuri au fost multe, în timp a rămas doar un sat, animat astăzi de turiști. Dar cu secole înainte de englezi aici a fost o cetate veche și patru biserici creștine, urmele a două dintre ele se mai văd puțin și azi. Nu sunt prea multe documente scrise despre această zonă, Paleopoli a bizantinilor, o zonă cândva prosperă între golfurile Alipa și Sf. Spiridon.

Dacă faceți o plimbare cu barca nu ratați imaginea crucii mari de pe stâncă, văzută de pe luciul albăstrui al mării.

Noi am petrecut doar câteva ore aici dar pentru cei ce aleg Paleokastritsa pentru o vacanță mai lungă și foarte activă, trebuie să știe că au de ales între a vizita cele șase golfuri minunate și câteva peșteri, a urca în satul Lakones, la Angelokastro, castelul îngerilor pe care mulți dintre voi l-ați cunoscut în oarecum recentul serial despre Suleyman Magnificul. Acolo în film este amintită rușinoasa înfrângere a armatei otomane sub zidurile Angelokastro, turcii antrenați fiind conduși de celebrul amiral Barbarossa iar învingătorii fiind o armată de 3000 de țărani corfioți furioși pe bună dreptate că stăpâna Republica Veneția le abandonase extra muros populația inutilă, adică femei, copii, bătrâni și care ajunseseră fie sclavi fie uciși.

Se poate petrece un timp plăcut făcând scufundări spectaculoase cu ajutorul celor de la  diving-corfu.com/  sau călărie undeva la 7 km de centrul localității Paleokastritsa,   trailriderscorfu.com/  sau pot încerca golf, ca niște veritabili englezi, cei  care au modelat cumva corfioții și încă se simt legați de insulă, la corfugolfclub.com/ . Dar cel puțin ultimele două activități presupun cunoașterea bună a limbii engleze și ceva chimir plin.

Peninsula Kanoni

Peninsula Kanoni, în partea de sud a actualei capitale, Kerkira, este de fapt azi suburbie a acestui oraș, un loc plăcut cu panorame deosebite pe care l-am vizitat și noi într-o dimineață de mai, destul de înnorată. Am preferat să ajungem acolo dimineața pentru că aveam de vizitat și un muzeu iar grecii au un obicei, bun pentru ei, rău pentru turiști, muzeele au program scurt, unele până la ora 13, altele până la 15.

Pentru a ajunge în inima peninsulei, indiferent din ce parte se vine – Corfu Town sau mica așezare Perama, se urmează drumul local 25 (acesta este și drumul dinspre capitală spre Achilleion) până la indicatorul către aeroport și de acolo totul este simplu, aproape fără să-ți dai seama ajungi pe drumul principal cu sens unic sau, pe scurtături, pe străduțe înguste cu multe flori superbe în curți. Distanța din centrul capitalei, cu mașina, este cam de maxim 4 km iar pe jos pe scurtături, de aprox. 2 km. Se poate ajunge și cu autobuzul local, Blue Line nr. 2.

Pe această bucată de pământ s-a aflat vechea cetate Kerkira, fondată undeva prin sec. VII î.H. de tiranul Periandros al corintienilor, cetate din care astăzi se mai pot vedea doar câteva ruine ce au făcut parte din zidul de apărare și turnul de veghe, la capătul terminalului dinspre munte al aeroportului. De fapt, unde este pista pentru aeronave, a fost în vechime portul cetății, părăsit și el dar și peninsula din motive încă neclare, unii spun că zona portului vechi s-a colmatat prea mult, alții că nu se putea asigura apărarea cetății împotriva invadatorilor, astfel că orașul se mută pe locul actual al Cetății Vechi. Iar teorii mai noi spun că invadatorii vizigoți au distrus complet cetatea în sec. V și puținii locuitori rămași în viață s-au mutat mai sus și au construit alt port. Care este adevărul încă nu se știe dar există și azi în zona anticului port lacul Khalikiopoulos, mlăștinos, parțial drenat, locul favorit al rațelor sălbatice. Mistere sunt multe legate de trecutul insulei, de popularea în antichitate a acestei peninsule al cărei port se deschidea peste un lac. Dar pe această peninsulă, în timpul stăpânirii britanice, din dorința de a avea case în afara deja înghesuitului centru a actualei capitale, se ridică câteva locuințe care, împreună cu resturile zidurilor vechi, cu lăcașuri de cult, crează o mică așezare, interesantă, cu vederi superbe spre mare.

Numele se pare că i se trage de la tunul – kanoni în grecește- instalat la capătul insulei în 1798 de către francezi, pentru apărare. Un preot susține, neoficial, altă variantă, anume că aici a fost locul unde au venit primii misionari creștini pe insulă și au convertit localnicii, în sec. X, impunând regulile – canoane – ortodoxe.

Oricare ar fi etimologia numelui, Kanoni este un loc superb ce merită vizitat, mai ales că nu ia mult timp, depinde de preferințe iar pentru cei amatori de ruine desigur că este necesar ceva mai mult. Am scris pe un site turistic comun că îmi place Kanoni chiar și cu canoane!

Mon Repos

– Mon Repos și  Muzeul Paleopolis.  Încep cu acest palat și grădinile lui din două motive: dacă mergeți să vizitați peninsula Kanoni, palatul Mon Repos  de pe dealul Analipsis ar trebui să fie văzut primul căci muzeul se închide la ora 15, deci ora 14 poate fi ultima la care să intrați în clădire pentru o vizită din care să vă rămână ceva în memorie – parcul se închide însă la ora 19. Al doilea motiv este că într-o aripă a palatului funcționează Muzeul Paleopolis unde sunt artefacte găsite pe domeniul palatului dar și pe toată peninsula Kanoni, expuse frumos, cu o bună prezentare cronologică a istoriei acestei părți a insulei.

Palatul Mon Repos a fost ridicat în jurul anului 1830 (pentru cei ce vor cifre exacte 1828- 1832) de scoțianul Sir Frederick Adam – a cărui statuie se află în parcul Palatului Sf. Mihail și Sf. George – fost Înalt Comisar al Insulelor Ionice, guvernator de fapt, foarte iubit de corfioți pentru meritele lui, cea mai mare realizare fiind apeductul ce pleca din Benites și alimenta capitala cu apă de izvor căci terenul Kerkyrei era impropriu pentru fântâni cu apă potabilă. Sir Adam s-a căsătorit cu o corfiotă mai tânără și pentru ea a ridicat această clădire de care nu s-au bucurat, fiind mutat în Indii de regele Angliei. Devine reședința comisarilor britanici iar după 1864 când insulele sunt alipite statului grec, regele George I ajunge proprietar sau beneficiar, nu-i clar și-i spune parcului și clădirii „Mon Repos”. Nepotul regelui George I, născut aici în 1921 este actualul prinț consort Philip, devenit prin căsătorie duce de Edinburg, soțul reginei Marii Britanii. El  nu a copilărit aici decât până la vârsta de doi ani, povestea plecării familiei din Grecia e lungă dar interesantă.

În 1967 familia regală greacă pleacă în exil, forțată de ceea ce a fost revolta coloneilor. Palatul este abandonat, începe să se degradeze lent. În 1991 intră în posesia statului grec iar în 1992 este deschis ca muzeu.

Casa sau palatul este în stil neoclasic, cu intrare impunătoare prin coloanele mari, în camere de la parter sunt expuse documente autentice, picturi, stampe, litografii, mobilier autentic, obiecte personale, hărți vechi, cronici, în general lucruri ce au aparținut primilor proprietari sau mai bine zis ce s-a mai putut salva din ce a deținut clădirea. Are un aspect de clădire veche neîngrijită, necesită ceva reparații și refacerea sălii botanice unde nu am găsit decât acuarele și plante uscate, se pare mostre de plante ce au existat în această zonă, rămase de când aici a funcționat grădina botanică a Academiei Ionice.

La etaj este Muzeul Paleopolis  cu exponate găsite pe peninsula Kanoni, toate din perioada orașului antic.

Legenda Izvorului Kardaki

Vizita în parc poate continua după închiderea muzeului. Pentru iubitorii Eladei o vizită la Izvorul Kardaki trebuie gândită bine căci legenda spune că dacă un străin bea apa aceea, uită de țara natală și rămâne pe vecie acolo. Tot acestui izvor i se datorează descoperiri arheologice importante, puteți citi pe net – dacă aveți răbdare să căutați. Deoarece nu ne luasem cu noi și menajeria (căței, pisică), am lăsat gustarea apei pentru o vacanță viitoare ?!

Tot în parcul englezesc, îngrijit cândva, dacă vă țin picioarele găsiți teatrul antic, uneori ocupat ca atunci când am mers noi – se pregătea ceva pentru o sărbătoare – o mică peșteră, docul și plaja regală, ruinele băilor romane, ruinele bisericii Agia Kerkira, ruinele templului Herei, ale lui Poseidon și Apollo (acestea la izvorul Kardaki), ale bisericii Sf. Pantelimon, multe altele, depinde cât vă țin picioarele într-o zi caldă de vară!

Palatul Mon Repos este deschis de marți până duminică între 8.30 – 15, parcul se poate vizita de la 8 la 19; am plătit atunci pentru vizitarea palatului 4 €/persoană, pentru parc nimic iar mașina am lăsat-o pe stradă, parcarea din apropriere fiind plină de autocare cu turiști ce se cazau la hotelul cu același nume aflat ceva mai sus de porțile domeniului.

Biserica Paleocreștină

–  Vis a vis de intrarea în Palatul Mon Repos sunt ruinele unei bisericuțe. Este biserica bizantină construită prin 450 d.Hr., se spune cea mai mare biserică creștină a orașului vechi, ridicată pe locul unui teatru antic, la construcție folosindu-se marmura și piatra templelor zeilor din zonă. A fost distrusă de trecerea popoarelor migratoare, de turci, refăcută mereu mai frumoasă, ultima dată de un călugăr cretan în sec. XVII apoi este adusă în starea în care este astăzi de bombardamente germane din 1944. O fotografie veche din 1880, arată, deși în alb/negru, toată splendoarea interiorului ei la acea vreme.

Am văzut-o pe dinafară, nu și mozaicul parțial refăcut după război. Se fac cercetări arheologice în zonă așa că totul era închis.

Mânăstirea Vlacherna

–   Este micuța și spectaculoasa biserică albă, cu hramul Fecioarei Maria, de fapt o capelă, ridicată pe o insuliță stâncoasă, la care se ajunge trecând un fel de dig de aprox. 300 m. Actuala clădire a fost ridicată în sec. XVI și a fost lăcaș de maici. O perioadă a fost în proprietatea familiei compozitorului grec Mantzaros (probabil cei ce ați făcut Paștele în Kerkira vă amintiți acest nume purtat azi de una din filarmonicile corfiote), apoi începe să decadă, ultimele maici plecând de aici când s-a deschis aeroportul, motivul lor fiind gălăgia care le împiedica rugăciunile.

Insula Pontikonisi și  Mânăstirea Pantokrator

– Insula este frumoasă, verde, bogată în pini, la care se ajunge doar cu barca, se înalță la 2 m deasupra apei. Biserica bizantină Pantokrator / Atotputernicul, cu hramul Schimbarea la Față, clădită aici, după unele păreri în sec. XIII, are un șir de scări albe ce se remarcă printre plante și care, văzute de departe, dau impresia unei cozi de șoricel, de unde și numele de Insula Șoricelului, pontikonisi în grecește. Deși alte legende spun că numele inițial al insulei a fost Kondilonisi, adică insula Frumoasă.  Biserica este frumoasă pe interior, icoanele vechi în stil Baroc și frescele din sec. XVII, după reconstrucție, se păstrează destul de bine. Un șir de plăci funerare de marmură te întâmpină, unele purtând nume cunoscute în istoria insulei Corfu. Despre legenda formării ei prin împietrirea corăbiei primite de Ulise ca dar pentru a ajunge acasă, știți deja cred. Dacă nu știți atunci aflați de aici:cand Ulise a calatorit in Corfu a fost vindecat de catre Nausica, fiica lui Alkinoos, care dupa ce l-a facut bine in palatul tatalui ei, i-a dat o nava care sa-l duca inapoi in Itaca. Se spune ca acest fapt l-a maniat atat de tare pe Poseidon, incat a pietrificat nava, care a devenit o mica insula in golful Paliokastritsa, unde se afla palatul lui Alkinoos. Aceasta intamplare mitologica ar sta și la baza aparitiei micii insule Pontikonisi, că doar legendele vând bine în turism, după cum spuneam și la un articol despre vacanța portugheză. In orice caz, existenta insuliței este inregistrata in toate hartile vechi

Mi-a plăcut curățenia din interior, bogăția florilor și faptul, ca de altfel la majoritatea bisericilor grecești, este deschisă tot timpul. Iar singurul chiparos de pe insuliță îi ține de urât cu evlavie lăcașului alb ce ascunde spre uitare poveștile femeilor ce s-au retras cândva aici, pe vremea când nu se ajungea decât cu barca. Are un mic magazinaș cu suveniruri și dulciuri.

Numele este interesant și sunt destule controverse asupra etimologiei, cu atât mai mult cu cât sunt două biserici cu numite Vlacherna, una la turci.

După plimbarea plăcută, aici pe insula Șoricelului, la o cafea, puteți admira, dacă vă plac, avioanele dar și superbele priveliști ale insulei Corfu.

Aeroportul

– Nu se poate aminti o vizită la Kanoni fără a spune despre avioanele ce trec foarte des pe deasupra capului, mulți turiști fiind mai interesați de acestea decât de comorile istorice. Nu m-a atras prea mult, am locuit într-un cartier în capitală unde, cel puțin după ’89, mă gândeam în stația de tramvai dacă n-ar fi mai rapid să fac autostopul la avion pentru a merge la piață ?.

Este aeroport internațional din 1972 – gândiți-vă ca turismul de masă a înflorit în Grecia după anii ”60 – și poartă numele primului guvernator britanic iubit de corfioți, Ioannis Kapodistria (citeam undeva că numele real al guvernatorului este Capo d’Istria, după familia din care se trage). Despre pista micuță, despre spectaculozitatea trecerii peste cele două insulițe și alte informații găsiți și pe pagina de net a aeroportului.

O vizită pe peninsula Kanoni este deosebit de plăcută. Necesită 1/2 zi dacă doar vizitați cele mai importante obiective dar poate dura și mai mult dacă vă place să admirați priveliștile fascinante din vârful dealului, de la cele două locații unde puteți sta la masă și servi ceva; ideal este să mergeți dimineața, deși se spune că apusul este fabulos privit de aici – dar unde în Grecia apusul nu este supranatural?

Despre Corfu s-a scris și se va scrie încă mult pe bloguri și alte site-uri turistice, căci acolo în zilele senine dar și târziu în timp, după vizita făcută, dreptane / secera  se înfige adânc în vise. Este locul unde s-au împletit culturile italiene și grecești, că doar de aceea grecescul Korkura, Kerkira, a devenit Corfu pentru italieni. S-a înfipt în sufletul nostru și ne obligă cumva să revenim căci au rămas neatinse de pașii și sufletul nostru câteva locuri celebre turistic dar și câteva secrete descoperite din mers și la care e musai să mai poposim cândva. Tot așa dreptane s-a înfipt și în sufletul unei împărătese, Sissi , o femeie frumoasă dar stranie și urmărită de un destin cumplit, a cărei casă aici în Corfu am vizitat-o și noi .

 ⳼Urmează  aici→?