Aici vine o mare urmată de un ocean.

Povestea dervișilor rotitori o știam de mult timp, o cărticică cu doar câteva cuvinte am avut-o dintr-o librărie din Mangalia. Încet curiozitatea m-a făcut să caut cât mai multe date despre acest ordin islamic așa că atunci când s-a ivit ocazia de a merge la Konya, se spune cel mai religios oraș al Turciei, deja știam destul de multe. Aveam să mă conving că nu sunt vorbe goale cele legate de religia locului căci doar dacă te uiți pe o hartă observi numărul imens de moschei, practic una lângă alta. Știam câte ceva despre Rumi,  cel mai citit poet medieval pe teritoriul SUA,  cel care a fost sărbătorit în 2007 de UNESCO cu ocazia împlinirii a 800 de ani de la naștere, an când și Academia Română l-a omagiat.

Am ales să mergem în Cappadocia printr-o agenție, lucru rar la noi dar m-a atras și pentru că oferea popas de o noapte în Konya. N-a fost să fie, agenția a schimbat programul fără să ne anunțe așa că am stat doar puțin timp și doar la Muzeul Mevlana. Neplăcut dar dorința mea cea mai mare legată de Konya a fost atinsă, mergeam acasă la Rumi.

Autocarul a tras, obligatoriu, într-o parcare iar noi dirijați de ghid am mers pe jos spre muzeu, nu cred că a fost 1 km până acolo. Vă spun acest lucru pentru că n-am văzut atâta poliție de circulație ca acolo și tot așa nici o mașină, nimic care să parcheze aiurea. Și sincer asta mi-a plăcut tare mult, mi-aș dori să fie așa și în București.

Ajunși în fața intrării Muzeului Mevlana, am trecut prin controlul de securitate și ne-am adunat în jurul ghizilor într-o curte cu ceva flori dar și cu o terasă pentru ceai, cafea, dulciuri. Întâmplarea a făcut să avem doi ghizi buni, atât ghidul principal, Oktay (ghid de limbă germană dar acum ducând lipsă de turiști), un tip elegant în relațiile cu noi dar și ghidul-translator Akın vorbitor de limba română și destul de bun cunoscător al țării noastre ca locuitor temporar aici, puțin mai aprig, mai turco-român 😉.

Fosta tekke /mânăstire Mevlana este înconjurată de ziduri de piatră bine renovate și are, avea, mai multe porți. Intrarea turiștilor se face azi doar prin poarta Poarta Dervișilor / Dervişan Kapısı dar aveam să aflăm că această curte de formă aproape dreptunghiulară are pe fiecare latură câte o poartă: Çelebıan Kapısı, poarta pe care intra îndrumătorul cultului  Hamuşan Kapısı / Poarta Adormiților, de fapt poarta care duce la cimitirul unde sunt îngropați cei care au murit în tradiția Mevlana. Se spune că ar fi mai existat o poartă,  Pir sau  Küstahan, pe care ieșeau doar noaptea cei ce renunțau la penitență și aceasta a fost făcută chiar de fiul lui Rumi.Această poartă simplă, fără însemnele tradiționale ale ordinului a fost deschisă abia în 1991.  Oricum azi intrarea vizitatorilor este doar pe o singură poartă, ieșirea se poate face pe două.

Prima curte, fosta Grădină a Trandafirilor, plină de morminte vechi până în 1934, este plăcută dar lipsită acum de multele roze despre care se povestea atât de frumos. De aici se trece în curtea propriu zisă a mânăstirii, micuță, destul de aglomerată, acolo unde solul este acoperit complet cu dale de travertin. Fântâna acoperită pentru abluțiune ocupă destul de mult loc. Fântâna Şeb-i Aruş / Noaptea Nunții, de fapt Noaptea Morții lui Rumi sau Noaptea Unirii cu Divinitatea, este importantă pentru cult, un loc ritualic în religia musulmană și unde azi turiștii europeni și asiatici aruncă bani și-și pun o dorință. A fost construită în 1512 din donațiile sultanului vremii, Selim I, tatăl lui Suleyman Magnificul și renovată de-a lungul secolelor de mai mulți sultani ai Imperiului Otoman.

Mausoleul Mevlana      Curtea are mai multe clădiri. Intrăm întâi în ceea ce azi este cunoscut drept Mausoleul Mevlana. Intrarea în mausoleu se face prin poarta de lemn masiv de nuc cu motive geometrice și florale specifice artei islamice de acum câteva sute de ani, susținută de un frumos ancadrament de marmură. Se spune că lemnul ar avea în interior plăci de plumb, nu știu dacă e adevărat. Ca o paranteză, toate informațiile mele au fost culese de pe diverse pagini turcești, verificate cumva, atât cât am putut așa că mă aștept ca unele să nu fie cele mai corecte. Dar între atâta mistic cât cuprinde ordinul, cred că nimeni dintre cei din afara lui nu poate deține adevărul. Dintre înscrisurile de pe ușă, unul, dacă vi-l traduce cineva, sună interesant: Acest mormânt a devenit Kaaba îndrăgostiților.Cel ce vine aici incomplet, va pleca întreg. (Kaaba este cubul, locul cel mai sfânt al musulmanilor și se află în marea moschee de la Mecca).

Străbatem pe rând restul încăperilor cu treceri deschise, toate construite în decurs de câteva sute de ani prin adăugire la ceea ce inițial a fost mausoleul ce adăpostea sarcofagul lui Mevlana.

Tılavet Odası / Camera lecturii Coranului, locul unde dervișii citeau Coranul până când ordinul a fost interzis de Atatürk (tilavet în arabă înseamnă oarecum citire frumoasă ). Sunt versete din Coran scrise cu litere aurite sau mici tapițerii ritualice, unul scris chiar de mâna unui sultan.

Gümüş Kapı /Poarta de Argint,  este  o frumoasă trecere din sala de lectură spre locul unde stătea conducătorul, poartă făcută cadou mânăstirii de către marele vizir Hassan Pasha în anul 1599, așa cum scrie pe panoul alăturat. Imediat în stânga se află o coloană unde de șapte secole se adună apa de ploaie din luna aprilie, apă considerată sfântă în special pentru agricultură. Credincioșii primesc puțin din această apă, în scop terapeutic, prin înmuierea vârfului turbanului lui Rumi și picurarea apei apoi într-un vas. Cel puțin așa am aflat legenda pe o pagină turcă despre viața lui Rumi.

Sala Huzur-ı Pir / În prezența Maestrului, este sala mormintelor. Primele sarcofage, șase, sunt cele ale “Soldaților din Khorassan”.  Khorassan este denumirea unei zone întinse din Asia și care cuprindea și locul de unde, în sec. XIII, s-a refugiat mentorul Rumi atunci când mongolii i-au invadat țara. De altfel un drapel al acestor soldați se află într-o sală alăturată și duce cu gândul și la recente evenimente americano-siriene. Apoi sunt alte 60 de sarcofage, unele nici nu se văd, în care se află rămășițele pământești ale apropiaților lui Rumi, fiilor și fiicelor lui, cea de a doua sa soție, conducători ai ordinului Mevleni dar toți din familia lui Rumı. Sarcofagele de femei se pot identifica pentru că nu au la cap nici un fel de semn pe câtă vreme cele bărbătești au turbane și căciulile specifice dervișilor. Din această sală se vede o fereastră cu grilaj gros de metal, Fereastra Nijama. Este o fereastră veche care permitea vederea mormintelor din afara clădirii iar din 1900 a fost deschisă și atunci s-a citit prima rugăciune din exterior privind în interior în zona mormântului lui Rumi.

Mausoleul lui Mevlana, cunoscut sub numele de Kubbe-i Hadra / Cupola Verde, este sala din continuarea sarcofagelor și este distinctă prin cei patru piloni asemeni „picioarelor de elefant” care încadrează sarcofagul maestrului Rumi. Rumi a fost îngropat inițial în Grădina Trandafirilor ce atunci aparținea sultanului. După moartea sa, fiul cel mare a construit mausoleul cu ajutorul unui arhitect din Georgia și l-a mutat aici pe Rumi, împreună cu sarcofagele părinților și altor rude. Dar, ca orice prim urmaș, Veled și-a făcut și el un sarcofag alături de al tatălui, împodobit la fel de bogat și cu un turban foarte mare. Locul unde se află sarcofagul lui Rumi este ușor de identificat din exterior prin cupola turcoaz care se vede din orice direcție. Spre sarcofag se poate intra – nu turiștii – prin cele două trepte ale scării de argint, donator necunoscut, apoi trecând o altă poartă de argint donată de un pașă în 1597. Deasupra sarcofagului se află un candelabru de argint și bronz donat de un pașă din Cipru prin sec. XVI sau XVII, de asemeni multe candele, unele semănând perfect cu cele ortodoxe.

Sama Hane / sala de ceremonii este  vis-a- vis de sala sarcofagelor, practic nu face parte din mausoleu deși sunt azi corp comun. A fost terminată din donațiile sultanului Selim al II-lea (Bețivul), fiul lui Suleyman Magnificul sala împreună cu Masdjid fiind deja începută de Legiuitorul Suleyman Magnificul, un înfocat susținător al dervișilor, așa cum s-a văzut și în serialul ce s-a difuzat și la noi în secvența care-l arată pe sultan privind sema/ dansul. Este pătrată și era locul unde se ținea sema în secolele trecute (până în 1926), acum doar în decembrie sau cu ocazia unor musafiri foarte importanți. Are două rânduri de balcoane, primul pentru bărbați, al doilea pentru femei și o cupolă splendidă lucrată în migăloasa artă arabă. Astăzi aici este un mic muzeu unde sunt expuse sub sticlă haine, papucii sacri, covorașul de rugăciune și alte obiecte personale aparținând lui Rumi, cărți de peste 1000 de ani, dar și fire din barba profetului, cărți vechi cu caligrafie arabă, instrumente muzicale și de asemeni obiecte aparținând altor persoane importante ale ordinului.

Ultima sală, Mica Moschee / Masdjid unde noi necredincioșii nu avem voie să pășim dar îi vedem spațiul, deschis de altfel dar înconjurat cu lemn, micul loc unde erau credincioși musulmani la rugăciune. Sala păstrează foarte multe obiecte originale donate de sultanii secolelor trecute.

Apoi ieșim în curte, vizităm câteva locuri unde sunt sarcofage ale altor personalități din trecutul Imperiului Otoman – chiar și al lui Sinan Pașa se spune dar în clădirea mică nimic nu explică cum că ar fi același „prieten” al istoriei noastre sau un altul, guvernator local. Aruncăm de departe o privire spre micul cimitir și ne îndreptăm spre fostele bucătării construite în sec. XVI și cele 17 chilii ale ordinului. Chilii au fost mai multe dar la renovarea din sec. XX, când deja tekke devenise museu, unele s-au demolat pentru a face un circuit turistic mai ușor. Înghesuială mare aici, mulți vizitatori atrași de manechinele cu haine și chip de călugări ai ordinului.  Încercăm să citim informațiile de pe panourile explicative de la fiecare chilie dar puhoiul de turiști din toată lumea face aproape imposibil acest lucru. Totuși reușim să vedem prin geam chilila cu lucrurile filozofului Tebriz. Și-mi amintesc, privind printr-o fereastră, de un articol de pe un alt site, căci un individ cu turban, pe o pernă, citea rugăciuni cu voce tare dar și cu celularul alături. Dacă-i știam numărul, îl sunam să văd cât de credincios este 🤔 Și culmea, turiștii buluc pe el să-l fotografieze iar el nimic, părea chipurile de nederanjat!!

Micuțul cimitir Neyzeler, al celor care au interpretat muzica ney. Ney este un instruent muzical de suflat care a devenit oarecum sfânt, simbolic fiind asociat cu faptul că Alah a suflat spiritul în crearea ființei umane. Potrivit lui Rumi, sunetul scos de ney este ghidul dansului spiritual al dervișului.

Mai aruncăm o ultimă privire curții și clădirii, mai încercăm câteva poze, apoi ieșim sperând că putem să mai vizităm ceva prin zonă. Era deja aproape ora când trebuia să ne adunăm în parcare așa că ne mulțumim cu o vizită scurtă la micul bazar, cumpărăm rapid câte ceva și plătind în lire, încercăm să vedem și moscheea de alături și pas alert spre parcare unde grupul deja se cam întregea.

Lăcaș de cult cândva, azi Muzeul Mevlana, zis mânăstire, tekke în turcă dar organizat după moartea lui Rumi, copiind cumva și mânăstirile occidentale, de fapt o moschee unde intrarea se plătește și apoi treci prin filtrul de securitate, un loc unde mergi pentru a încerca să înțelegi puțin din esența sufismului dervișilor rotitori al cărui părinte a fost sfântul musulman și mistic anatolian Jalal ad-Din Muhammad (Balki / Rumi), în traducere “jalal ad-Din”/ gloria credinței iar Balki /născut în Balki  sau Rumi/ romanul ori locuitor al Anatoliei care a fost sub stăpânire romană, cum ziceau turcii.  Numit mai apoi şi Mevlana, Mawlana/ Stăpânul nostru, Mevlevi, Mawlawi / Maestrul meu, s-a ajuns până în zilele noastre doar la Rumi că-i mai ușor de reținut.  

Interiorul nu pot spune că m-a impresionat extraordinar de mult dar m-aș întoarce să o mai vizitez dacă trec prin zonă, este un loc care dincolo de o anume credință, religie, presupune o muncă deosebită a neuronilor pentru a înțelege forța cu care acest ordin a străbătut secolele, opera acestui om poate doar exaltat care a acaparat civilizația modernă a timpurilor noastre.

Ca în toate părțile lumii, este greu să înțelegi ordinul creat după moartea lui Rumi dacă nu-i cunoști cât de puțin viața și mai ales momentul cheie când toată traiectoria lui pământeană s-a schimbat.

Rumi, născut într-o localitate splendidă prin Afganistanul de azi, atunci parte a regiunii Khorassan, o zonă cu o puternică cultură persană, având un  tată învățat „Sultanul savanților” și mama fiică de șeic local, se refugiază cu familia la Konya în 1212, după unele păreri fugind din calea invaziei mongole combinată cu problemele avute de tată cu alt lider religios al locului. Invitația de a se stabili aici a fost făcută de sultanul seljuk Alaedin Keykubat și le-a fost oferit ca loc de practicare școala teologică, o medresă deja celebră în acele vremuri. Legendele spun că pe drum, familia s-a întâlnit cu un alt mare învățat islamic care, ascultând vorbele copilului Muhammad ar fi zis : Aici vine o mare urmată de un ocean !  (marea era tatăl, oceanul era Rumi).

În 1231, la moartea tatălui său, în semn de mare respect, sultanul și-a oferit Grădina de trandafiri ca loc de mormânt. Patruzeci de ani mai apoi, Rumi este înmormântat și el  în aceeași grădină și unul din fii împreună cu un discipol construiește mausoleul cu dom cilindric îmbrăcat în ceramică turcoaz peste mormintele familiei. Kubbe-i Hadra, mausoleul verde, a fost construit după arhitectura unei moschei pe patru „picioare de elefant”. Construcția inițială a fost gata în 1274 dar de-a lungul timpului a suferit multe modificări și adăugiri. Rumi, cu studii în istorie, medicină, filozofie și toate marile religii ale vremii lui, îl cunoaște pe alt mistic căruia îi devine ucenic, Shams-i Tabrizi sau Shams al-Din Mohammad  și între ei se leagă o foarte puternică relație, se spune doar spirituală care nu este suportată de discipolii săi. Astfel că după doar 40 de zile de izolare a celor doi, Tebrizi sau Tabrizi dispare fără urmă, se pare ucis de discipolii lui Rumi. Aceasta este una din variantele biografiei lui Shams. După o altă variantă, Shams Tabrizi ar fi plecat în Iran unde a și murit, la Khoy, locul unde astăzi mormântul lui este parte a patrimoniului UNESCO.

Depresia lui Rumi după dispariția lui Shams (soarele ) este imensă, el se retrage în meditațiile sale cu rotații și muzică până la epuizare – sunt legende că se putea roti zile în șir – se desparte de prieteni și-și numește fiul cel mare mentorul grupului. Acesta înființează ordinul dervișilor rotitori, Mevleni. Munca din ultima perioadă a vieții lui Rumi s-a materializat în poezie și puțină proză, învățături superbe scrise în limba literară a vremii, persana veche. Opera lui științifică a scris-o în arabă iar limba vorbită era turca, deși cunoștea încă un număr impresionant de alte limbi străine. Una din operele lui, cea mai profundă, în care avea aceeași părere despre musulmani, evrei și creștini, avea să-i aducă doar cuvinte de laudă din partea Vaticanului.

 Mânăstirea a fost desființată în 1925 de Tatăl Turcilor  pe ideea că nu are ce căuta o astfel de sectă într-un stat laic. Și totuși Atatürk nu a desființat degeaba ordinul, puterea lui atinsese culmi nebănuite împlicate până la controlarea sultanilor tinp de aproape două secole ! Ca toate ordinele religioase  de atunci, ordinul obține transformarea în asociație culturală care are dreptul la spectacole și slujbe specifice 2 săptămâni pe an, în perioada 1 – 17 decembrie, moment când Konya este pur și simplu invadată de turiștii religioși și când se spune că locurile de cazare sunt rezervate cu un an înainte.  Dar din 2010 face parte din toate programele Ministerului Turismului din Turcia.

În 1927 clădirea a fost declarată Muzeu de Lucrări Istorice  Antice iar în 1954 devine Muzeul Mevlana. Este deschis zilnic între orele 9.30 și 17.30, se intră cu cipici de plastic, fotografiatul în interioare era permis când am fost noi. Din păcate nu știu cât este taxa de vizitare, a intrat în prețul excursiei.

Un spectacol al dervișilor rotitori, deși departe de ceea ce se zice că a fost în mânăstirile ordinului Mevlevi, întregește cumva informațiile despre Rumi. Vă invit să-l urmărim împreună într-un articol viitor, nu înainte de a cugeta la câteva cuvinte :
Dumnezeu nu se ia după cuvintele noastre ci privește până în străfundul inimii noastre.  / Elif Shafak / Cele 40 de legi ale iubirii.

Oktay se asigură că am înțeles explicațiile primite în fața intrării, ghizii neavând voie să povestească nimic în interior.
Șeb-i Aruș și întrarea principală unde cineva e foarte atent să ne punem cipicii de unică folosință.
Holul
Camera Citirii Coranului, în dreapta Sala Mormintelor
Decor foarte vechi
Coloana din care se scurge apa sfântă
Fereastra Nijama, văzută din sala drapelelor
Mormântul unui anume Sinan Pașa
Fântână comandată de un sultan.