Anul trecut, venind din vacanță am ales să facem un popas în orașul Komotini, foarte cunoscut, măcar după nume de toți cei care merg frecvent în Grecia folosind drumul 5, prin Bulgaria vama Makaza. Nu era nicicum în planul nostru inițial să înoptăm aici, doream să mai petrecem o noapte la Melnik, pentru cultura vinului la butoi în special 😅 dar nemulțumiți de starea drumului dincolo de toll-ul Promachonas – Salonic, am schimbat direcția chiar în ultima zi.

Komotini este un orășel nu foarte mare dar interesant, cu locuitori ce par pașnici, cu foarte multe terase, unele superbe sub coroanele arborilor seculari, altele moderne, pe o stradă dedicată și care sunt pline seara de studenții gălăgioși, cum altfel la vârsta lor.  Un orășel în care viața se împarte între puținele sunete de clopote ortodoxe și mai multele chemări la rugăciune ale muezinilor, un orășel unde semnele de circulație sunt puțin mai ciudate și unde seara localnicii ies la cină la terase sau pur și simplu la o plimbare prin magazinele din centru. Noi am avut cazarea chiar în centru, la hotel Olympos așa că ne-a fost ușor să facem o plimbare prin partea aceasta de oraș.

După ce am mâncat excelent la o terasă din spatele hotelului nostru am pornit spre parcul orașului, Dimotiko, după ce am consultat google maps (eram într-un oraș despre care atunci nu știam aproape nimic important). Am urmat drumul principal, str. Orfeos Evripiadou și așa am văzut cât de multe cafenele și terase sunt numai în această parte de oraș, toate însă pustii la acea oră. Ajunși în fața parcului, normal trebuia să traversăm. Ei, aici a fost o problemă. La trecerea de pietoni era semnul Stop tocmai pentru pietoni dar semn de liberă trecere pentru bicicliști ! Am descoperit puțin mai departe și un semafor care funcționa dar și aici am stat ca unele patrupede  la poarta nouă: când era roșu pentru pietoni, aceștia treceau aproape fără grabă, când era verde, cei mai mulți stăteau ! După o oarecare ezitare ne-am aruncat și noi pe roșu, fie ce-o fi, nu ne-a claxonat nimeni, nu nimic care să ne strice seara, mașinile au trecut cu grijă pe lângă noi. Amuzant !!

Parcul Dimotiko  nu este foarte frumos, foarte aranjat. Are un monument dedicat eroilor, Heroon  sau Spathy, Spada cum îi spun localnicii. Monumentul înalt  de 15 m nu are nici o plăcuță, nimic. Care eroi nu am putut afla chiar ocolind atent tot soclul. Aveam să aflu mai târziu că este vorba de eroii celui de al doilea Război Mondial. Puțin mai în spre mijlocul parcului, ascuns de ceva boscheți rebeli este un monument închinat memoriei celor aproximativ 1350 de evrei care, la 4 martie 1943 au fost trimiși spre Germania de autoritățile bulgare ce ocupaseră această parte a Greciei dar, odată ajunși evreii  la Dunăre, bulgarii au scufundat cele trei bărci mari pe care îi urcaseră. Câteva fântâni arteziene nu foarte reușite, chiar urâte, destul de vechi, căsuțe pentru păsări, un așa zis loc de joacă pentru copii unde este un mare cal troian de lemn și trei inimi de metal pe care erau lacătele iubirii, nimic spectaculos în acest parc și nimic care să te îmbie să rămâi. Poate doar cafeneaua care era goală la ora când am fost noi dar seara când am revenit era ocupată complet. Și bisericuța mică, Agios Paraschevis, patronul orașului, interesant lucrată în marmură și cărămidă, . Bisericuța este în renovare. Alături în iarbă este o placă comemorativă plasată de urmașii grecilor cappadocieni mutați forțat prin toată Grecia unde au trebuit să-și refacă viața.

Catedrala Bunei Vestirii, biserica mare din Komotini, se poate vedea dacă de la parcul Dimotiko se merge pe strada Dimokratias. Noi am ajuns acolo ceva mai târziu și, din păcate, părintele n-a mai aprins luminile, interiorul era în întuneric, probabil din motive de economie căci noi am zăbovit o vreme pe o bancă dar degeaba. Curios pentru mine obișnuită fiind cu “canoanele” moderne  ale bisericilor ortodoxe românești unde există femei de serviciu, părintele tocmai își suflecase o mânecă și curăța locurile unde ard lumânările aprinse de credincioși iar într-un târziu l-am văzut aranjându-și mijlocul de transport, bicicleta.

Plateia Eirini, piața centrală a orașului, un loc care nu atrage cu nimic dar aici se află ceva clădiri administrative cu arhitectură apropiată de stilul est european al anilor 1950 și tot aici sunt sediile mai multor bănci.

Cartierul turcesc, central, l-am străbătut la ceas de seară când vânzătorii tarabelor și-au terminat munca pe acea zi. Aici a fost cândva un mare bazar turcesc, azi a rămas doar o urmă a trecutului. Puținele case cu arhitectură otomană mai amintesc de istoria locului și, la fel ca la noi, printre ele sunt clădiri moderne. Toate clădirile istorice importante se găsesc în această zonă, inclusiv fosta Piață Hephaistos, locul unde se prelucrau metalele, azi are mai mult ateliere de artizanat.

Moscheia Nouă / Yeni Cami, construită între anii 1598 – 1618 de Ahmet Efendi, cel care era responsabil de finanțele întregului Imperiu Otoman, arată bine pe dinafară, în interior n-am putut intra, era închisă.

Turnul Ceasului / Saat Kule, ridicat în anul 1884 din ordinul sultanului Abdul Hamid al II-lea în perioada când acesta dorea modernizarea imperiului, influențat fiind de cultura vest europeană, pare rătăcit alături de minaret și micul cimitir otoman din spatele lui. La prima vedere pare un turn clopotniță al unei biserici creștine. Seara este luminat puțin așa că devine mai interesant.

Moscheia Veche  / Eski Cami, construită cam între anii 1608 – 1677, nume ce nedumerește puțin dacă ești atent la datele cronologice de pe plăcuțe, adică moscheia nouă practic este mai veche decât cea veche ! În nici una din moschei n-am putut intra deci nu știu cum arată pe interior. Aceasta,  am aflat de pe un pliant local la hotel, a fost transformată de bulgari în biserică, în timpul ocupației din 1910, moment când i-au dărâmat și o parte din minaret. Ocupația franceză a redat lăcașul minorității turce în 1920, grecii i-au dărâmat apoi complet ce mai rămăsese din minaret. Acesta a fost refăcut în 2011 și astăzi luminează frumos zona de la cele două balcoane ritualice.

Biserica Kimiseos tis Panagias / Adormirea Maicii Domnului,  construită în 1800 este o biserică atipică. Ne-am învârtit puțin prin fața ei, inițial am crezut că acolo este o casă a bisericii pentru cei nevoiași. Nu seamănă deloc cu o biserică ci mai degrabă cu un han. Cu atât mai mult am fost debusolați când am văzut femeile ce stăteau de o parte și alta a ușii, la bârfă și nicicum la rugă. Când ne hotărâsem să părăsim zona a venit un grup mic de turiști care a intrat în clădire. Ne-am luat după ei și nu mică ne-a fost mirarea să descoperim în interior o biserică ortodoxă veche, destul de afumată dar împărțită după toate regulile bisericilor bizantine. Dacă aveți ocazia să vizitați cartierele mărginașe, constatați că există și alte biserici care au construcții atipice, aspect de case de locuit. Aceasta însă este o clădire  ridicată în 1800 pe fundațiile vechii biserici bizantine construită în același timp cu zidurile cetății în sec. IV și menționată în 1548 de un călător francez al acelui secol. Fiind construită în timpul ocupației otomane, clădirea a trebuit să respecte regulile timpului, adică să nu depășească în înălțime casele turcești, așa că podeaua bisericii și anexelor este destul sub nivelul stradal.

Zidurile cetății bizantine din sec. IV a.Hr. locuri unde abia în ultimii ani au început cercetările arheologice serioase dar care promit noi descoperiri ne-au dus cu gândul, la prima vedere, că aici a fost un fort militar. Nu ne-am înșelat prea mult.  Programul de săpături arheologice și refacere a zidului este susținut de UE și se desfășoară între 2014 și 2020, așa cum este menționat pe unul din panouri. Aceste ziduri delimitează vechea cetate și castelul bizantin ce au avut un rol important, un nod comercial și militar pe Egnația Odos și spre singura cale din munții Rodopi,  drumul ce ducea la Dunăre și în statele nordice europene iar în partea opusă spre mare. Se spune că avea ziduri înalte de aproape 10 m și 16 turnuri de veghe, distruse atât de otomani cât și, mult mai târziu, de bulgari.

Imaret, poate cel mai vechi monument arhitectonic otoman din Tracia, specialiștii încă nu i-au lămurit definitiv vârsta dar se pare că ar fi fost construit între anii 1360 ți 1380. A servit inițial drept cantină pentru copiii săraci. Astăzi aparține bisericii ortodoxe și adăpostește Muzeul de Artă Ecleziastică Sf. Maronia. Nu l-am vizitat deși în acea zi era singurul deschis seara.

Komotini, un orășel special al Greciei despre care n-am știut mare lucru. Dacă vreți să-l vizitați doar, vă ia puțin timp, mai ales că cele trei muzee au un program greu de mulțumit  turiștii (cam de la ora 10 la 13 sau 14 și uneori nici atunci), orașul nu are clădiri spectaculoase, în schimb se mănâncă foarte bine aici. Dar este special prin istoria lui despre care se vorbește puțin iar informațiile, ceva mai multe decât rezumatul de mai jos, le-am obținut cu ceva efort.

Cartierul turcesc sau ce a rămas din el

După tratatul de la Laussane din 1923  când s-a hotărât schimbul obligatoriu de populații între Turcia și Grecia, turcii din Komotini sau Gümülcıne cum îi zic ei și azi, au fost omiși cu acordul ambelor țări de le mutare și au rămas sub conducerea statului grec. (Vă voi povesti curând de satul Nea Karvali și Akontisma, înființat în urma aceluiași tratat nedrept și unde influența turcă asupra grecilor strămutați din zona cappadociană se simte și azi după atâta timp de la brutalul schimb oficial de populații și unde tinerii azi studiază vechea limbă greco-turcă, karamandilika ). Grecii din Komotini n-au respectat condițiile impuse de tratat, așa că i-au persecutat pe turci considerându-i un pericol și mai mult decât o minoritate religioasă cum prevedea tratatul, așa că ei n-au avut dreptul de a-și cumpăra sau repara locuințele, de a cumpăra mijloace de transport și nici măcar de a obține un permis de conducere, astfel că țăranii turci din zonă nu puteau folosi munca mecanizată la câmp. Copii turci au învățat mult timp după manuale grecești scoase din uz. În 1992, după doi ani de revolte, uneori sângeroase, comunitatea turcă obține drepturi importante astfel că acum sunt supuși acelorași legi cu locuitorii greci dar au și legile lor speciale legate de credință (judecata muftiului). Și aceasta este doar partea istoriei moderne a orașului Komotini, a cărei cunoaștere te luminează puțin când auzi la intervale regulate și din zone diferite ale localității, predominant chemarea muezinului decât sunetul clopotelor ortodoxe.        Cei care ați călătorit în Grecia prin această zonă înainte de deschiderea vamei Makaza, trecând pe la Zlatograd- Thermes, cunoașteți frumoasa regiune muntoasă a munților Rodopi populată de turci, atât pe partea bulgară cât și grecească, așa că nu cred că v-au surprins unele discursuri ale turcilor !

Komotini a fost fondat, după dovezile arheologice, în sec. V î.Hr. dar urme de așezare umană există din sec. II î.Hr. iar pentru sec. IV d.Hr. există o placă ce menționează “clădirea Teodosie”, acel Teodosie I care a decretat ca religie de stat creștinismul ortodox și a condus Imperiul Roman întreg înainte de scindare. Trecut prin mai multe stăpâniri, inclusiv a Asăneștilor la început de sec. XIII, Koumoutzina / Komotini este cucerit de turci probabil în 1363 și atunci se construiește și Imaretul / Casa Săracilor, cea mai veche, se crede, clădire otomană din Tracia, azi Muzeul Maronias. Komotini a trecut prin mai multe ocupații diferite ca timp, de la bulgari, greci, iar otomani, apoi francezi, mereu a fost totuși un loc unde s-au refugiat etnicii otomani și pomaci iar din 14 mai 1920 este parte a statului grec.   

Acesta a fost plimbarea nostră prin Komotini în scurtul popas acolo. Cele câteva muzee ( arheologic, folcloric, militar, etc.) nu s-a pus problema să le vizităm deși ne-am fi dorit dar programul lor nu permite decât dacă mergi dimineața și în anumite zile. Singurul care are un program mai permisiv turiștilor este cel de artă veche religioasă dar pentru acela chiar n-am avut chemare atunci, în ultima dupăamiază de vacanță  În schimb ne-a plăcut plimbarea de seară prin centru istoric și faptul că oriunde am intrat să luăm fructe, apă sau bere, toți vânzătorii au fost amabili și ne-au întrebat de unde suntem. Pentru iubitorii de dulciuri, Komotini are, pe lângă numeroasele taverne și cafenele și un număr impresionant de cofetării pe care le-am admirat doar din exterior, am preferat fructele, cam scumpe, în locul dulciurilor care totuși arătau bine în vitrine. Și este prima dată când am cumpărat un card de memorie de 8 € pentru care mi-au făcut o ditamai factura cu cnp și contract garanție !   Dacă poposiți o noapte în Komotini și vreți să petreceți o seară la o tavernă sau cafenea, pot să vă spun că cele de pe strada comercială El. Venizelou cu multe magazine de haine și artizanat, sunt frecventate în majoritate de studenții universității locale iar cele unde vin localnicii pentru cină, locuri cu adevărat liniștite și cu mâncare bună sunt de-a lungul străzii principale sau în spatele acesteia, unele dintre ele având mese în jurul platanilor.

După ce am stat o noapte acolo, pot spune că este un bun loc de popas în tranzit. Are hoteluri și pensiuni atât în centrul orașului cât și spre periferii, aproape de autostradă. Șoseaua care duce de la autostradă spre centrul orașului (dacă nu ocoliți Komotini), are un magazin Lidl, benzinărie Shell și câteva service-uri auto. Pentru parcări publice trebuie întrebat, sunt câteva mai ascunse, noi am avut rezervat în fața hotelului.

Hotel Olympos, bun loc de popas în tranzit.
Spre Makaza, un drum nou, foarte bun .