Lumini și umbre, Pamukkale-Hierapolis (II)

Continuare de → ?

Istoria….martor al trecutului….avertisment al viitorului. 

 Miguel de Cervantes

Am spus aseară că vom continua azi plimbarea noastră prin Hierapolis dar după …cântatul cocoșului! Cum care cocoș?! Cel care vă întâmpină pe toți în Agora, între Muzeul de Arheologie și Piscina Cleopatrei!  Cei care ați fost acolo sunt convinsă că v-ați fotografiat cu el, plus că de obicei este locul de întâlnire al grupurilor și locul de unde pleacă microbuzele parcului spre a vă duce, dacă vreți, la o parcare sau un tur de zonă.

Mascota orașului Denizli este un cocoș frumos dar nu știu care-i misterul lui. Nici statuia de sticlă a cocoșului din oraș n-am văzut-o. Dar cea din Pamukkale m-a distrat. Era o adevărată nebunie, toată lumea dorea să se fotografieze cu bietul cocoș de ceramică, așa că greu am reușit să-i fur și eu o poză nu prea arătoasă. Am aflat însă de la ghid legenda Cocoșului cântăreț sau mai bine zis una din variantele ei.

Legenda cocoșului din Denizli

Se bârfește că Hefaistos, zeul focului și metalurgiei, s-a căsătorit dintr-o răzbunare cu Afrodita. Dar munca  lui ca zeu al focului era noaptea, deci Afrodita rămânea singură și se cam plictisea sărmana. Și-a găsit un iubit care o vizita noapte de noapte și  pentru a nu fi prinși de Hefaistos, au pus un soldat la drum să-i păzească și să-i anunțe când se apropie zorii zilei. Într-o noapte însă soldatul a adormit și Hefaistos și-a găsit locul ocupat. Supărat că nu are unde se odihni ? a alungat-o pe Afrodita iar pe soldat l-a transformat în cocoș! De atunci bietul soldat-cocoș cântă cât îl țin plămânii, în speranța că i se va face milă de el cuiva dintre zei și-l va dezlega de blestem. Ghidul ne spunea că cel mai lung cântat de cocoș – viu ? – la Denizli a durat, continuu, 72 secunde după care biata pasăre a trebuit resuscitată!!! Legendele, balsam pentru suflet!!

Dar să lăsăm cocoșul în Agora așteptând o minune și să pornim iar la drum printre pietroaiele antice.

Latrinele romane

Latrinele romane, clădire existentă în orice cetate romană, sunt aici înainte de Poarta Bizantină. Nu merită efortul de a le cerceta, nimic interesant, lipsesc cu desăvârșire elementele care ne-ar putea da o idee despre ce fel de latrine s-au folosit aici în Hierapolis. Nu greșesc, romanii au avut mai multe organizări ale interiorului latrinelor, după cum le era destinația, adică pentru săraci sau ceva mai înstăriți, după modul de acces la ele, gratis sau contra unei taxe. Și merită de amintit, acum în mileniul III, că romanii țineau foarte mult la igiena lor și latrinele cu canalizare se construiau chiar și în tabere militare temporare. Studiile au arătat că acel grad înalt de igienă al romanilor, a dispărut odată cu căderea imperiului și apariția creștinismului dar s-a revenit cumva în sec. XX.

Aici la Hieropolis  este marcat locul unde latrinele publice au funcționat. Probabil că nu toți știți cum erau latrinele romane. Dar pot spune, nu fără un zâmbet în minte, că erau un fel de parlament: o sală mare cu o bancă să zicem de-a lungul ei sau și pe alte două laturi și, la distanțe egale, găurile ce dădeau în canalizare căci da, romanii aveau canalizare și nu fose ca în mileniul III în margine de București! Latrinele erau la comun, fără secrete, fără mirosuri individuale, mai spui un banc, mai critici …senatorii sau pe Cezar, te distrezi poate de vecinul constipat și în același timp îți rezolvi și tu problemele personale.  Naturalia non sunt turpia! Fără să te plictisești singur că de, ei nu aveau atunci iphone! Nu știm dacă aici aveau cunoscutul canal cu apă ce trecea prin fața scaunelor și în care se înmuia buretele pentru spălat sau dacă deja aveau un fel de chiuvete de marmură. Dar ce contează, era un oraș antic cu o mare toaletă publică și chiar dacă era cu taxă, toaleta exista. De invidiat azi ar spune locuitorii unei capitale balcanice pe care nu o numesc că o știți toți! Dar iar mă întorc la declarațiile arheologului d’Andria, s-a aflat că aici în Hierapolis acestea au fost primele toalete publice ridicate de același Frontinus despre care am povestit deja și, după primele cercetări arheologice, erau separate pentru bărbați și femei. Vom vedea când le vor reface.

Dar nu doar latrinele aveau … gaze  grele, urât mirositoare. Aici în Hieropolis era un loc oribil dar tare venerat care, așa cum au descoperit cercetătorii italieni ajutați de cei turci, a funcționat ca loc sacru încă din sec. VI î.Hr., Poarta Iadului.

Poarta Iadului, Plutonium

Vizuina Demonului, Grota Diavolului, Poarta Iadului sau Plutonium, era o grotă pe o pantă aproape de teatru, din care ieșea, de fapt iese și azi,  un gaz toxic. Numele de Plutoniu vine de la zeul Pluton, stăpânul lumii de dincolo. Coribanții, preoții eunuci ai templului Cybelei, zeitate anatoliană importantă și prima care a avut templul aici, au speculat teama oamenilor față de grota aducătoare de moarte și au creat adevărate ceremonii miraculoase prin care doar ei reușeau să intre în grotă și să iasă vii, după ce aduceau ofrande ori se consultau cu forțele din interior. Desigur că aveau o tehnică specială de supraviețuire de care nu știau credulii de afară și Strabon chiar zice că  “doar eunucii din templul lui Kybele sunt în stare să-și petreacă un timp scurt în interiorul cavernei fără a fi afectați”. Toate astea contra unor plăți, normal. Când romanii au ocupat Hierapolis, templul  zeiței anatoliene Cybele a beneficiat din plin de darurile trezoreriei imperiale romane căci aceștia o aveau deja la Roma, adusă din superstiție și dezvoltat cultul la un nivel egal cu cel al lui Jupiter.  Templul Cybelei se pare că a fost apoi transferat lui Apollo,  că doar pentru mai marii statelor religia a fost și este o politică. Poate că adepții lui Apollo au fost, în primă fază,  mai generoși la aur către visteria statului sau, cum se spune la turci, n-au avut rac la punga cu bani!   Cum altfel când templele erau adevărate surse de venituri, locuri unde și săracul și bogatul plăteau gras pentru o profeție! S-a schimbat ceva azi ?! Doar forma ofrandei! Și nu aiurea spun asta căci pe unul din blocurile de piatră ale templului se amintește de o mare epidemie de ciumă din sec.II d.Hr. și cum erau sfătuiți localnicii să aducă ofrande generoase lui Apollo pentru a fi salvați!  Conform textului, chiar Apollo le solicita să nu fie zgârciți!  Dar pe aceste blocuri de piatră ale templului lui Apollo sunt și alte inscripții care, dincolo de un incredibil trecut legendar cu mulți eroi, conțin și informații sumare despre existența altei comunități pe acele pământuri.

A fost o mare realizare descoperirea echipei italiene, templul lui Apollo în jurul acestei grote. Așa s-au aflat detalii despre ceremoniile preoților păgâni dar și cum au reușit prin construcții să dirijeze gazele toxice în ultimii ani de dinaintea impunerii creștinismului.    Doar câteva nume dintre cei despre care se știe sigur că au apelat la preoții acestui loc: Cicero, împăratul Hadrian, Caracalla. De altfel Caracalla a fost cel care a dat destule privilegii orașului dar și dreptul la Sanctuar (asta pentru a putea primi nelimitat pelerini și a face un comerț religios mai amplu) dar a dat și titlul mult dorit de toate orașele romane, Neokoros. Ultimul duce la idea că aici a fost un templu dedicat împăratului ori împăratul  era asimilat lui Apollo. Vedem în viitor ce mai descoperă arheologii când pietrele vor dori să vorbească.

În sec. IV însă, un puternic cutremur a astupat Grota Diavolului. Deși gazele au continuat să iasă, și-a pierdut importanța însă preoții s-au străduit să se adapteze noilor situații, mai al cele politice. Dar sec. IV era deja  perioada creștinismului și acest loc a fost abandonat până la urmă și chiar zidit. Astăzi zidul nu mai există dar gaze ies destule. Oricum grota e împrejmuită.

Lucrările arheologice din anii 2013 – 2014 au scos la suprafață tot felul de obiecte valoroase, unele de aur dar și schelet de păsări și tauri, dovezile că această grotă era consultată de frigieni încă cu ceva timp înainte de construcția  orașului  Hierapolis. Se pare că frigienii aveau un fel de lămpi cu care interpretau răspunsul zeilor, dacă lampa ieșea aprinsă din grotă era semn că zeitatea ți-a acceptat ofranda și împlinește dorința, spune o poveste. Nu știm însă cine vindea lămpile, ar fi interesant. Sau dacă povestea este adevărată. Sigur e că aceste lămpi s-au găsit în jurul gropii.  Plus că s-a descoperit un altar pentru sacrificarea taurilor, chiar în acea grotă. Un corp de statuie în mărime naturală a lui Dionisos și un cap al Afroditei, identificat ca fiind din perioada elenistică veche și descoperite aici, se află în muzeu. Deci sunt încă destule nedumeriri chiar pentru echipele de arheologi. Intrarea în grotă era păzită de două statuete de marmură :  una reprezenta un șarpe imens încolăcit și cu capul îndreptat spre cel ce dorea să intre în grotă iar cealaltă statuie reprezenta Cerberul : “Statuile reprezintă două creaturi mitologice”, explică profesorul italian d’Andria. “Una reprezintă un şarpe, un simbol clar al lumii subterane, iar alta îl reprezintă pe Cerberus, câinele de pază al iadului cu 3 capete, din mitologia greacă”.” Încolăcit în jurul său, şarpele apare ameninţător pentru oricine încearcă să se apropie de el, în timp ce statuia lui Cerberus înaltă de 1,20 metri seamănă mult cu Kangal, un câine ciobănesc anatolian.  “E o statuie extrem de înspăimântătoare”, a mai adăugat profesorul italian.Cerberul de la Poarta Iadului este o statuie unică în lume prin mărimea sa dar și pentru corpul câinelui care este nimeni altul decât Kangal, ciobănescul anatolian, o rasă frumoasă pe care am admirat-o și noi când am fost în Cappadocia. Și totuși această rasă a ajuns în Turcia după mult timp de la lucrarea statuii ! Undeva e un nod gordian căci sunt multe aspecte ale statuii care au dat de gândit specialiștilor, cel puțin așa lasă să se înțeleagă textul de pe o pagină a administrației locale din zona Pamukkale și semnat de arheologul d’Andria. Care arheolog a descoperit această grotă punând în practică ce scria Strabon, că păsările care vin aici chiar și iarna, atrase de căldură, mor imediat ce intră în zona dioxidului de carbon. Unde este șarpele nu știu, nu se specifică în text. Ar fi interesant de aflat, știut fiind că mulți ani echipele de arheologi au avut contracte cu turcii care le-au permis să rețină artefactele, sărăcind cultural statul turc dar și pe noi, vizitatorii acestor locuri importante istoric și cultural.

  Și tot arheologul italian a refăcut traseele izvoarelor termale care îmbracă în bumbac alb colina pe care o admirăm cu toții, la fața locului, în poze sau filme. Mi-ar place dacă ați avea o idee de unde vine apa zis miraculoasă ! Sau mai bine să vă spun ce a zis  dl. d’ Andria în conferința de la Istanbul în 2013:

„Am găsit Plutoniul prin reconstruirea traseului unui izvor termic. Într-adevăr, izvoarele din Pamukkale, care produc faimoasele terase alb travertin, provin din această peșteră „, a declarat D’Andria pentru Discovery News.

„Am văzut proprietățile letale ale peșterii în timpul săpăturilor. Câteva păsări au murit pe măsură ce au încercat să se apropie de deschiderea caldă, ucisă instantaneu de fumul de dioxid de carbon.”

Săpăturile din 2014 au scos la lumină și alte dovezi că acest loc, Poarta Iadului, era templu încă dinaintea întemeierii orașului Hierapolis. Un cap de Cybela și alte artefacte din sec. V – III î.Hr. demonstrează asta.

Povestind aici m-am întors la editoriale turcești pentru a afla cu totul alte lucruri decât despre Hierapolis. Dar, surpriză. O știre mică anunța că replici ale statuii lui Hades găsită și ea la Plutonium și cea a Cerberului cu trei capete au fost plasate pe locurile lor la Poarta Iadului, la sfârșitul lunii octombrie a.c. Păi doar câteva zile după ce am trecut eu pe acolo să-l salut pe Hades / Pluton și să-l mângâi pe Cerberuț!! Ghinion pentru Pluton că nu ne-am întâlnit la o cafea ?

Nimpheum

Nimpheum,  o fântână mare, pe două etaje după cum spun arheologii, asigura apa unei părți a populației. Era adusă aici printr-o conductă mai mare, de ceramică, apoi pe altele mai înguste direct în casele localnicilor înstăriți !   Era ca un templu dedicat nimfelor apelor din zona orașului Pamukkale, a naiadelor, cele ce stăpâneau apele curgătoare mici, de la râu la izvorul cel mai mic. Pe lângă rolul practic de aprovizionare cu apă potabilă, aveau și rolul de a îmbuna naiada sau naiadele zonei, căci legenda spune că izvorul seacă dacă naiada moare sau este batjocorită. Două statui feminine au fost găsite aici și sunt expuse acum la Muzeul de Arheologie.

Martirionul Sf. Filip

Martirionul Sf. Filip    Un loc de pelerinaj pentru credincioșii creștini sau doar un loc demn de văzut pentru unii dintre turiștii care vor să facă mișcare multă prin zonă, biserica și fostul mormânt al Sf. Apostol Filip se află pe dealul Sacrificiului. Este ceva de mers până acolo, pornind de la Muzeul de Arheologie.

Domnul Roșulescu pe care îl citesc cu multă plăcere,  amintește în scrierile sale un lucru interesant și care dă de gândit, anume  că Asia Mică, pe vremea Imperiului Roman era destul de sigură pentru primii creștini, deoarece aici nu s-au cantonat legiuni mari romane, zona nefiind invadată de popoarele migratoare asiatice și nici populațiile locale nu se chinuiau prea mult să-i izgonească :

Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.

După vizita mea în Cappadocia, cuvintele de mai sus au un sens.

Apostolii lui Isus au pornit încă de la Înălțare,  la propovăduirea credinței creștine, ajungând pe rând în diferite zone ale Anatoliei. La Efes a ajuns Sf. (apostol) Pavel iar la Hierapolis a ajuns Apostolul Filip. Filip a fost  unul din cei 12 cei mai apropiați lui Isus, care l-au cunoscut la trup pe Isus, cum zice biserica  sau cum zicem noi azi, l-au cunoscut personal, i-au fost alături la răstignire și Înălțare apoi i-au propovăduit credința și învățăturile. Filip, Filipos,  (un nume care a prins la greci, phil/ iubitor, hippos/ cal), și-a sfârșit viața la 87 de ani fiind martirizat cu capul în jos pe o cruce, unii zic în formă de X ca și Sf. Andrei  dar nu-i dovedit. Legenda spune că în anul 80, atunci când Filip, sora sa Mariamni și apostolul Bartolomeu erau misionari în Hierapolis, Sf. Filip a ucis prin rugăciune un șarpe uriaș, o viperă în care credeau localnicii, șarpe care avea templul și preoții lui și căruia i se aduceau ofrande mari. Pentru că locuitorii se închinau șerpilor, Hierapolis a fost numit și Ofiorima, adică orașul șerpilor.  Acum povestea creștină are o bază, un sâmbure de adevăr: dacă vă place să scormoniți prin trecutul omenirii, pe toată planeta noastră, ați aflat deja că șarpele a fost prezent în religiile și culturile umane încă de la începuturile civilizației, aproape mereu era forța binelui, a vieții. Doar creștinismul l-a privit ca pe o ființă stranie, aducătoare de păcate și moarte și atunci e de înțeles atitudinea localnicilor în acei ani tulburi pentru religiile anatoliene . Misionarii au fost schingiuiți, s-a iscat o furtună mare, pământul s-a despicat și judecătorul alături de cei ce-l chinuiau pe Filip, Mariamne și Bartolomeu au fost înghițiți de groapă. Restul s-au speriat, i-au dezlegat și s-au convertit la creștinism. Pentru Filip a fost însă prea târziu, el a murit pe cruce.

Există multe variante ale legendei chiar pe paginile autorizate ale cultului creștin așa că am ales doar pe aceasta că-i mai scurtă. Sf.Filip a fost  înmormântat într-o necropola romană, spune legenda.

Câteva sute de ani mai apoi, la  început de sec. V, s-a ridicat biserică pe locul unde se bănuiește că a fost omorât Filip și acolo au fost mutate rămășițele lui pământești. Biserica a fost mare de la început, octogonală ca spațiu interior și asta înseamnă că s-a dorit să fie eternă. Simbolul numărului opt este eternitatea, spune d’Andria. Avea cupola acoperită cu plumb și fresce impresionante dovedesc  înscrisurile.

Martirionul a fost un întreg complex cu pod de acces special pentru pelerini pe timpul iernii când zona se inunda, cu poarta de acces, scara de 70 trepte către vârful dealului pentru atenuarea unei  diferențe de nivel de 16 m, fântâna sacră Aghiasma, băi și mici piscine încălzite, la fel locuri de cazare pentru pelerini, camere de tratare a diverselor boli prin somn pentru a lua legătura cu sfântul. Și toate conectate la sisteme de încălzire  de tip roman, hipocaust, la un canal de apă și la canalizare !! Toate cele de mai sus au fost ridicate în sec. IV-V. Au fost completate cu alte clădiri în secolele următoare dar, la fel ca întreg orașul Hierapolis, martirionul a fost părăsit după marele cutremur din sec.XIV.  Creștinii spun că rămășițele pământești ale Sf. Filip au fost mutate din Hierapolis la Constantinopol și apoi la Roma în anul 560 . De câțiva ani – 2011 – s-a găsit o inscripție care adeverește că aici a fost biserica Sf. Filip, sfântului și gloriosului apostol și teolog Philip. Și tot atunci arheologii italieni au anunțat găsirea mormântului Sf. Filip la 40 m distanță de biserică. Se pare că mormântul este cel roman în jurul căruia s-a ridicat micuța capelă. Și totuși aici nu s-au găsit urme că ar fi fost îngropat înainte de a fi mutat… Să fie adevărată legenda că sora sa Mariamne i-ar fi incinerat corpul?! Posibil, era o perioadă de început, de aranjare a regulilor  cultului creștin când incinerarea nu era blamată, așa că rămânem la varianta catolică.

Arheologii au ales și  un mormânt roman vechi pentru a fi deschis și studiat,  în apropierea Martyrionului. Aici erau schelete umane în poziție verticală dar și o cruce bizantină de bronz plus insigne de pelerinaj din sec. XIV, indicând orașele europene din care veneau pelerinii, respectiv Franța, Germania, Italia. Așa cum amintesc cercetătorii norvegieni care au făcut această descoperire, prezența artefactelor creștine datând din sec. XIV, demonstrează o intensă activitate religioasă creștină în perioada ocupației turcilor seljuk, deci se presupune că exista un fel de înțelegere și acceptare a cultului în anumite condiții.

Piscina Cleopatrei

Piscina Cleopatrei, piscina antică, piscina sacră este de fapt  un fost lac cu apă termală bogată în ioni de fier dar și în radon, motiv pentru care nu este recomandat să stai mai mult de 10 minute în apă, apoi o pauză ceva mai lungă pe margine. Sau așa era cândva, pe vremea Cleopatrei !!  Dar ghidul nostru a insistat pe acest aspect. Numele piscinei vine de la celebra Cleopatra, ultima regină a Egiptului antic pe care Marc Antoniu a adus-o o singură dată aici, spun bârfitorii de legende. De altfel zona Antalyei este plină de locuri care amintesc povestea de dragoste dintre un general roman și ultima regină egipteană. Se spune că atât de bine s-a simțit Cleopatra la izvoarele termale  încât a cerut să-i fie adusă apă de aici pentru băile ei de înfrumusețare. De altfel despre apele termale de aici se leagă multe legende. Una povestește că un localnic avea o fată tare urâtă pe care nu o dorea de nevastă nici un bărbat, chiar bătrân. Fata a vrut să se sinucidă dar a căzut în apele piscinei antice. Când a ieșit pe mal era de o frumusețe răpitoare. Prințul zonei tocmai trecea pe acolo și s-a îndrăgostit pe loc de ea, chiar a luat-o de soție.

Acum dacă e să fiu cârcotașă, Cleopatra n-a fost o femeie frumoasă. doar interesantă, inteligentă și pricepută în a-și etala părțile bune și a le ascunde pe cele mai puțin plăcute. După băile termale Cleopatra  n-a devenit mai frumoasă iar de întinerire nu a mai fost timp de aflat….   Așa că legenda înfrumusețării e cu două sensuri, probabil după sufletul femeii …..

Piscina are farmecul ei cu acele coloane și resturi de construcții sub apă, provenite și de la cutremurul din sec. XIV, aspect  pe care azi îl vând bine turcii. Apa de obicei este limpede deși izvoarele care o alimentează sunt bogate în fier și sulf, printre altele iar temperatura este aproape constantă se zice la 36℃, ciudată precizie! Și din categoria breaking news, doar sunt la modă, la ultimul cutremur din Turcia, în luna septembrie a.c., câteva coloane de aici s-au prăbușit în apă. Fără a afecta frumusețea vre-unei doritoare însă. Legat de acest loc, singura piscină ce a rămas nedemolată după ce autoritățile au hotărât să redea naturii drepturile ei, am o întrebare: oare și Cleopatra a folosit peștii sanitari Garra Rufa când o mâncau degețelele de la picioare?!

Intrarea la această piscină se plătește separat cu lire, destul de mult. În jurul piscinei sunt magazinașe și restaurante dar, pentru cei cu portmoneul strâmtorat este indicat să nu le calce pragul, prețurile sunt la unele mai mult decât dublu față de sat.

Necropola

Necropola a fost ultimul loc pe care l-am străbătut prin soarele mult prea darnic atunci dar pe care-l regret acum când afară e ceață și frig. Așa sunt oamenii, nemulțumiți ?!  Dacă vă pasionează istoria antică, dacă vreți să faceți o paralelă între cultul morților acum mii de ani și azi, nu ocoliți necropola de la Hierapolis. Este un loc interesant, întins pe o suprafață enormă – doar drumul ce o străbate  are peste 1.5 km – dar este un mixt de cultură elenă, romană și bizantină deosebită, cele aproximativ 1200 de morminte descoperite până acum dovedesc asta. Aici sunt trei tipuri principale de morminte: tumulus, casă și sarcofag. Acestea sunt după perioada istorică dar și după poziția socială a celui înmormântat acolo, singur sau împreună cu familia sa (mormânt casă). Multe au încă inscripții lizibile, au ornamentații bogate, simbolice. Simbolul pe care l-am întâlnit de cele mai multe ori este Gorgoneion, capul Meduzei  în poziție normală.  Acele morminte aparțin epocii romane și bizantine iar unele sarcofage purtând acest simbol sunt expuse și la muzeu.  Ați putea să mă luminați de ce așa și nu întors ca la Basilica Cisternă din Istanbul?! Nu că mi-ar lipsi informația totuși ?! Tumulii se pare că sunt cele mai vechi morminte de aici. Nu am văzut nici unul în interior, probabil în viitor se va amenaja unul pentru informare. Mormântul casă are ceva asemănător cu cavourile supraterane din cimitirele noastre, am privit unul din exterior. Sarcofagele sunt mult mai elaborate, mai bogat ornate, se diferențiază de celelalte prin opulență.

Pe o latură a drumului principal din cimitir, sunt morminte de gladiatori, ușor de recunoscut după însemnele specifice. Dar nu sunt niște morminte chiar simple ori sărace cum ne-am aștepta.

Se spune că mulți dintre cei bolnavi veniți aici la tratament, erau bătrâni și le era greu să se întoarcă în țările lor. Aici se simțeau bine în apele termale așa că preferau să rămână până la moarte și erau înhumați în această necropolă.

Despre Pamukkale cu al său antic Hierapolis ar fi multe de spus. Literatura abundă în informații, unele se bat cap în cap dar în final, cu puțină atenție ne putem lumina asupra pietrelor cenușii gălbui ce stau încă suprapuse fără lianți în resturi de ziduri ce ascund în răceala lor istorii și destine. Și asta după 2000 de ani !! Nu poți străbate orașul vechi fără să te gândești că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, că istoria pe care o descoperi uneori este uimitoare și culmea, diferită mult de ceea ce am învățat în școală

Părăsit de toți, chiar și de creștini, acoperit de țărână și carbonat de calciu dar redescoperit de călătorii pasionați de istorie antică în sec. XVII, este încet adus la viață. Munca primilor cercetători a fost foarte grea, mare parte din zonă era acoperită de travertin. Îmi pare rău că nu pot încărca – drepturi de autor – o poză surprinsă de un fotograf  pasionat și în care să vedeți cum roca albă a cuprins până la jumătate o casă mormânt pe o culme de deal. Dar oamenii pasionați au readus treptat la viață un oraș mort. În 1887 au început aici cercetări și săpături sub îndrumarea inginerului și apoi arheolog autodidact, Karl Humann care a și publicat o lucrare doi ani mai târziu (Human, din motive personale și-a dedicat viața cercetărilor arheologice pe teritoriul Imperiului Otoman iar statul turc l-a onorat mutându-i rămășițele pământești la Pergamon, aproape de altar. Însă finanțarea lucrărilor a fost făcută de europeni așa că muzeele occidentale s-au îmbogățit). Au urmat anii grei ai războaielor și nimănui nu-i prea păsa de pietroaiele antice, plus că decopertarea ruinelor necesita și sume mari de bani. Dar în 1957, sub conducerea lui Paolo Verzone de la Universitatea Politehnică din Torino se scot la suprafață multe statui, basoreliefuri, obiecte antice ce au rezistat mileniilor, din păcate multe adăpostite azi în muzeele din marile capitale europene. Apoi se implică serios în decopertarea ruinelor și studiu cu tehnică modernă a artefactelor chiar prof. Francesco d’Andria, directorul misiunii arheologice italiene la Hierapolis. Acesta contactează diverse instituții internaționale de prestigiu precum Institutul de Biologie de la  Oslo și se implică în acest mileniu III în cercetarea amănunțită a orașului romano-bizantin, privind clădirile, extinderea și dezvoltarea construcțiilor dar și populația, ADN-ul scheletelor fiind prelevat pentru studii despre sex, vârstă, nutriție, boli și malformații legate și de influențele factorilor geo-climatici ai zonei.

Pe măsură ce se finalizează cercetările pe câte o zonă, sunt deschise locuri noi de vizitat iar unele artefacte sunt expuse la muzeu. Deci ce vedem astăzi va arăta puțin în plus peste câțiva ani doar că la piscinele de travertin de alături, priveliștea va fi mult mai tristă. Sau frumoasă dar falsă!

Profesor Francesco d’Andria a venit în Turcia în anul 1978 pentru două luni de studiu  la șantierul arheologic Pamukkale- Hierapolis. Dar a fost dragoste la prima vedere! A rămas aici până în această toamnă, totuși cu o prelungire de încă două luni peste termenul de pensionare, la 75 de ani. Este mulțumit de ce a reușit să facă aici și spune că locurile cele mai dragi lui, descoperite de el sunt Plutonium și Martyrion :

Acesta este ultimul meu termen; Am terminat aici. Am venit aici doar pentru două luni, dar am găsit ceva special aici. Există natură și istorie în Hierapolis , care mă surprind. Turcii au fost foarte prietenoși cu mine, așa că am continuat să lucrez. Am condus săpăturile timp de 18 ani. Patruzeci de ani este foarte lung, am multe amintiri. Îmi pare rău, dar sunt fericit pentru ceea ce am lăsat în urmă. Am lăsat mulți prieteni aici. După 40 de ani, mă simt jumătate italian și jumătate turc. Turcia este a doua mea patrie.

Zona este bogată în vestigii istorice dar și naturale, printre ele ar fi izvorul cu depuneri de fier, izvorul roșu Karahayit  pe care l-am văzut și noi , Laodikya la 10 km de Pamukkale spre Denizli, un loc plin de ruine menționat în Biblie ca una din cele șapte biserici ale Revelațiilor. Apoi sunt câteva peșteri interesante, multe alte locuri ce vă pot face o vacanță frumoasă dacă vreți să îmbinați cultura cu plăcerea.

Sper ca articolele acestea două care au rezultat din documentarea mea înainte de călătorie, din poveștile ghizilor și din restul izvorelor mărturisite  mai jos, să vă fie un bun  îndrumător pentru un popas aici anul viitor. Mai apoi sunt convinsă că Hierapolis va arăta altfel, mai bine , mai atractiv dar și mai plin de spectacole moderne. În ceea ce privește drumuri, distanțe și condiții de călătorie cred că le puteți afla foarte ușor de pe hărțile actualizate ale inteligenței voastre externe, la fel programul și taxele de vizitare care sunt actualizate în luna ianuarie, anual (de obicei se mențin sau cresc).

Vacanțe minunate să aveți!!

Sursele mele de informații: Wikipedia dar cu moderație din anumite motive, ghiduri cumpărate la fața locului, panourile din muzeu și ghizii locali, plus….net de dincolo de granițele românești   ??