“Istoria nu cunoaște copilăria nici unei rase.” / Ernst Curtius

Adevărat, nu cunoaștem chiar atât de mult din istoria umanității pe cât am dori. Vizitând locuri foarte vechi care au lăsat urme materiale uimitoare, desigur că ai o frustrare. Dar te mulțumești cu un minim de informație care presupui că are un procent mare de adevăr.  Oricum nu ai cum verifica așa că….accepți poveștile, legendele istoriei, studiile arheologilor după documente vechi autentice sau apocrife. Așa și aici la Myra pe unde au trecut civilizații misterioase încă.  Povesteam în articolul trecut despre Myra ca oraș creștin. Dar înainte Myra a fost un mare oraș păgân, normal de altfel, creștinismul nu exista atunci.  Istoria locului, atât cât se cunoaște, este  interesantă și plină de legende. Din toată strălucirea de altă dată astăzi încercăm să bănuim cum era viața lycienilor doar după mormintele lor tip casă sau templu.

Antropologul E.O.James spunea în cartea sa, Religia preistorică :  „Dintre toate situaţiile . . . cu care s-a confruntat vreodată omul, moartea a fost cea mai tulburătoare şi devastatoare . . . Nu este surprinzător, aşadar, că acest cult al morţilor a ocupat o poziţie atât de importantă şi a jucat un rol esenţial în societatea umană încă din primele etape ale existenţei sale“.

            

            

           

Aproape toate religiile lumii au ceva în comun, cumva inexplicabil pentru perioadele foarte vechi când se presupune că circulația oamenilor era redusă, anume credința în nemurirea sufletului, în ceva viață dincolo de lumea reală. Oamenii antici dar și cei din zilele noastre au credința că partea spirituală a omului nu dispare, ea trece într-o altă lume în care noi cei vii nu avem acces. Dar din acea lume, a spiritelor, cel plecat ne poate ajuta pe noi. În același timp și cei rămași pe pământ trebuie să ajute sufletul mortului să treacă prin toate încercările și judecățile la care este supus. Cam așa a fost și la lycieni și asta se vede din necropolele ce s-au păstrat în stare bună.

În istoria popoarelor Asiei și mai ales în Anatolia, în perioadele de dinainte de venirea grecilor, s-a practicat înhumarea morților în camere mari sculptate în stâncă, locuri care de obicei erau chiar în localitate, aproape de casele localnicilor și nu în afară cum au apărut mai apoi necropolele grecești și romane.

În Turcia de azi sunt încă bine păstrate peste 1000 de morminte lyciene – un material turcesc spunea de 1083 morminte bine păstrate. Cercetarea lor de specialiști, corelată cu textele găsite la fața locului și cu puțina literatură antică, au creionat oarecum religia acestor oameni. Pentru că am vizitat două zone cu morminte în stâncă, trebuie amintit de ce aceste feluri de a înhuma morții. Lycienii unei anumite epoci credeau că sufletul nu pleacă din trup decât dacă acesta este depus în casa lui, pe o pantă importantă și foarte vizibilă a muntelui, de unde o sirenă înaripată, un fel de zeitate a lumii de dincolo, venea și le transporta sufletul în veșnicie.  Mormintele au o arhitectură combinată, mult greacă, puțin persană, foarte puțin etruscă :

„Fațadele mormintelor tăiate în rocă se aseamănă cu fronturile templelor elenistice cu doi stâlpi ionieni, unul triunghiular, o arhitectură cu frize dințate și acroterioni în formă de frunze de palmier, ceea ce demonstrează o interacțiune între culturi diferite, care reflectată în final într-un nou și unic stil arhitectural. „/ Delegația Permanentă a Turciei la UNESCO

         

          

Influența greacă puternică se observă în această arhitectură căci grecii antici erau convinși că spiritul, sufletul celui decedat  va fi veșnic în lumea de dincolo dacă cei rămași pe pământ îi țin amintirea trează, dacă merg la mormântul lui și vorbesc îndelung cu el, povestind despre viața lor zilnică, cerând sfaturi. Și la mormintele lyciene s-a descoperit că așa se întâmpla, familia venea des și discuta cu cel decedat, urcînd în camerele unde lăsau și ofrandele.  Dar există oare culturi la care morții nu erau respectați și temuți, atât în istoria veche dar și azi în plin mileniu trei ?!

Se credea de lycieni că un mormânt cât mai mare și cât mai sus pe stâncă dădea dreptul sufletului să dețină cât mai mult loc în cer !! Bogatul se vedea tot bogat și dincolo de granița lumii neștiute. Asta nu se putea realiza decât de către cei bogați, săracii își făceau și ei un lăcaș mic ca o cutiuță  la baza muntelui.

Fațada mormântului este săpată în piatra muntelui sub formă de templu pentru cei bogați sau imitând casele de lemn pentru clasa medie, cu coloane, uneori statui și frontispicii pe care de obicei au fost trecute numele și meseriile celor ce au avut aceste morminte. Tot aici erau povestite cauzele decesului și unele întâmplări din viața celui decedat, înscrisuri descifrate parțial căci și alfabetul lycian are încă ceva taine. Plus se pare și o anatemă pentru cei ce veneau aici cu gânduri rele. La unele este sculptată Medusa pe fața exterioară, semn că deși se lăsau mortului puține valori, jefuitorii de morminte existau.  Intrarea în aceste morminte se făcea pe o singură ușă care se închidea cu un bloc de piatră. Interiorul avea una sau mai multe camere, după cât era de bogată familia celui decedat. Camerele mortuare erau de multe ori ascunse de pereți falși pentru a induce în eroare eventualii hoți. În aceste camere era doar un pat de piatră pe care se așeza mortul pentru veșnicie. S-au descoperit două moduri de a îngropa morții, una mai veche era prin incinerare și resturile se puneau într-o urnă verticală, sculptată fără a disloca piatra . Apoi a fost moda cu aceste case-mormânt unde,  după ritualuri  grecești, mortul era așezat pe acele paturi de piatră. În altă cameră se aduceau ofrandele. Urcarea la morminte și legătura dintre ele se făcea pe scări săpate în peretele muntelui. Astăzi urcarea de către turiști este interzisă din motive de securitate, existând pericolul prăbușirii sau faptul că sunt pe pante destul de periculoase, nu potrivite unui turist neechipat pe măsură. Plus faptul că civilizația lasă urme adânci căci de, turistul lumii noastre are, crede el, doar drepturi și lasă fără jenă sau milă ambalajele de plastic prin locurile nepermise.  Pe fațada mormintelor celor bogați se sculptau membrii familiei de obicei îmbrăcați în haine specifice meseriei pe care o practicau. Unul din mormintele de la Myra are sculptat un gladiator în armură, semn că localnicii au păstrat mult timp înmormântarea lor tradițională, chiar și după cucerirea greacă și legăturile cu romanii. Altul are un judecător care primește ceva. Când am fost noi, crescuse o plantă chiar în dreptul mâinii celui care dădea ceva judecătorului, părând că oferă un buchet de flori, așa că și natura are partea ei de frumusețe aici.

S-a descoperit că aceste morminte erau inițial colorate în roșu, galben, albastru și purpură. Chiar în grupul de morminte din estul teatrului este ultimul mormânt care a păstrat până în sec.XVIII – XIX urme ale picturii exteriorului. Oare ce tipuri de vopsele foloseau lycienii de acestea au rezistat aproape două milenii, până în epoca când a început poluarea industrială ?!     Mormintele lyciene nu sunt singulare, rar izolate, ci grupate iar aici în orașul vechi Myra arheologii au numit locul Necropola Mării.

Aveam să mai vedem de la bordul unui gulet (barcă) ce ne-a purtat spre alte locuri frumoase din zonă, Kaunos, încă un grup de șase morminte  lyciene săpate în stâncă, probabil din sec.IV î.Hr. Pe acel perete de stâncă sunt cinci morminte mai mici cu fațada imitând un templu, plus cel mai mare care a rămas neterminat din cauza invaziei persane în timpul lui Alexandru Macedon,  nici nu se știe dacă a fost folosit sau nu. Sunt păreri care spun că acestea au fost mormintele regelui din Kaunos. Pe la baza muntelui sunt mormintele mici, cuiburile de porumbei  ale celor nevoiași dar care își săpau și ei un locușor mic în speranța că zeii îi vor lua în seamă. Dar oare ce ofrande aduceau săracii zeilor în schimbul nemuririi ?! Ca și azi, probabil făceau foamea doar pentru a avea o înmormântare plină de speranțe de nemurire și poate chiar de a fi și ei regi în lumea umbrelor ! Problema locurilor foarte mici săpate în panta muntelui este încă controversată totuși. Unii cercetători zic că acelea au fost totuși locurile clasei de mijloc și că cei săraci nu aveau voie aici. Atunci unde au fost îngropați săracii de care vorbeam mai sus ?!     Aici sunt de fapt 170 de morminte de diferite forme și mărimi, dar doar șase sunt foarte mari și  bine poziționate pentru turiști.

        

         

         

Enigmaticii lycieni au avut și un alt tip de morminte, vizibile pe malurile apei spre delta Dalyan. Erau sarcofage mari, înalte cu cameră interioară și acoperiș în pantă. Unele dintre aceste morminte sunt parțial în apă.

          

         

         

Tot în oraș, alături de Necropola Mării,  teatrul din Myra este faimos în toată zona lyciană. A fost ridicat pe  temelia  altuia mai mic distrus de un cutremur. Este bine plasat astfel că o mare parte din el este cioplit în piatra muntelui. Interesant că probabil are cel mai vechi periaktos  din lume, adică un mecanism ce permitea schimbarea rapidă a decorului. Zeița Fortuna este des reprezentată în fresce, alături de măștile de teatru și de multe elemente florale. Artemis Eleutheria, Ganymede paharnicul zeilor sau Aetos, vulturul lui Zeus, Medusa, acestea sunt numai câteva dintre resturile de  sculpturi ce se află acolo. Are diverse texte care fac dovada legăturii orașului cu Liga Lyciană, unele legate de valoarea taxelor pe care le plăteau negustorii, altele adevărate reclame precum cea a vânzătorului de răcoritoare. Deosebit, fațada exterioară a avut numeroase fresce din mitologie și viața orașului, fiind singurul teatru lycian ornat astfel.

În apropiere se pot observa urmele unui apeduct impresionant construit de romani iar sub terenul pe care călcăm spre teatru este încă acoperită de pământ, agora.

O excursie la Myra este esențială pentru înțelegerea culturii acestei zone atât de îndrăgită de turiștii români.  Sunt locuri interesante, mormintele săpate în stâncă nu sunt unicate în lume dar cele lyciene, sculptate unele peste altele, ca un fagure cum spun arheologii, doar aici le găsiți.  Myra are încă multe de arătat lumii arheologilor istorici. Până acum doar 10 % din vechea Myra, Maura / orașul zeiței mamă cum au numit-o primii locuitori, a  fost excavat. Restul se află sub aluviunile aduse de Myros, râul numit azi Demre, Demre Çayı (çayı, râu), după cum scria în paginile unei reviste de arheologie americană,  căci aluviunile au acoperit cu un strat de 8 m vechea Myra ce se întinde pe sub tot orașul modern Demre. Poate surprizele ar putea fi mari chiar și pentru specialiștii care acum caută urmele dispărute ale unui înfloritor oraș bizantin.

Myra se spune că este cu mult mai mică decât Efes deși arheologi moderni au altă părere dar are strălucirea unei culturi mai vechi decât cea romană, spectaculoasă, cea a lycienilor încă misterioși dar și a culturilor anterioare acestora. Nu degeaba arheologii mileniului trei numesc Myra Pompeiul anatolian, oraș ascuns nu în cenușă ci în mâlul fertil .

Vacanțe frumoase să aveți !