Râsul și veselia sunt piperul și sarea vieții și, în același timp, singurele lucruri omenești.

     Calistrat Hogaș

Casa Memorială Calistrat Hogaș

Datorii de suflet ne-au dus cu câțiva ani în urmă prin zona Neamțului. Ne-am gândit că n-ar fi rău dacă am deschide câteva uși ale unor oameni dragi. Primul la care m-am gândit, păi cine altul dacă nu amantul?! Nu oricare ci amantul adolescenței mele în brațele căruia m-a împins un profesor drag.

„Amantul?!”, doar atât a putut exclama soțul meu. După zeci de ani împreună nevasta îi spune că vrea să meargă cu ea la amant! Cum sperietura părea serioasă, zic să îndulcesc puțin situația: Da, vreau neapărat la tataia! Mai bine, mai rău, adică după ce că vreau la amant, acesta e și bătrân, acum nu că eu sunt tânără dar oricum! Nu pot da înapoi căci abia l-am ambiționat: hai s-o văd și p-asta, ce isprăvi mai făcu’ nevastă-mea!

Ajunși în Piatra Neamț, legarăm Pisicuța, pardon mașina, de aparatul alimentat cu fân monetar – întâmplător aveam doar monede mici, mici de tot, printr-un buzunar din mașină așa că făcurăm și curat. Ochirăm locuința amantului tataie la numărul 1 pe strada de-i poartă numele, deci amant de rang – și intrarăm în curtea plină de încă iarba verde pe care bruma de peste noapte nu apucase să o termine. Ne uităm la castronașele cu apă pentru pisici – semn că Sidonia veghează de sus – urcăm treptele vechi și sunăm la ușă, după îndemnul din bilețelul afișat la vedere. În cele două minute de așteptare, privind prin curtea casei, văd chipul împietrit al amantului ce nu prea semăna a tataie dar, până să zic ceva, se deschide ușa și o tânără moldoveancă ne invită în casă.

Intrați în holul mic, soțul meu se luminează la față privind tabloul din care un bărbat frumos, cu pălărie și pelerină, privește parcă prin noi, căutând să vadă de știm că am pășit într-un ținut plin de istorii și legende, ținutul Neamțului, cu munții și mânăstirile pe care le colinda în anii tinereții și maturității lui, cu oameni frumoși sau hidoși, cu călugări învățați sau cu unii proști, cu călugări și măicuțe aproape copii, tineri care-i înmoaie dureros sufletul:

Un fel de milă și de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar, înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; și tot atunci, și tot fără voie, îți pui singur o mulțime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde, decât ridicând din umeri/ Hogas

Eram dar în casa celui ce cândva s-a autodenunțat scurt dar foarte clar:

Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor priveliști ale naturii.

Calistrat Hogaș

Ceahlăul
Ceahlăul și Hogaș (pixabay)

Și ce amant! A rămas fidel naturii timp de 31 de ani, între anii 1869 și 1900, căruia C. Ciopraga îi numără 14 călătorii mari prin natura sălbatică a Neamțului, acolo unde întâlnește personaje de poveste precum părintele Ghermănuță, evreul Avrum și soția sa Sura, sprințara Axinia și câți alții. Un povestitor unic al călătoriilor prin munții Neamțului în special, care a îmbinat perfect măreția tainică a naturii cu reprezentanții speciei umane.

                    Prin camerele obișnuite

O prezentare mai veche a http://www.viziteazaneamt.ro/

Simpatica doamnă ce ne-a deschis ușa, după formalități, ne invită să pătrundem întâi în camera mare / salonul, acolo unde iarna sau pe vreme rea se strângea familia și prietenii.

Salonul este o cameră ce îmbină mobilierul autentic, specific celei de a doua jumătăți a sec. XIX, alături de obiecte, înscrisuri, tablouri, fotografii, tapițerii ce au aparținut familiei și care ne dau o primă idee despre stilul de viață al lui Calistrat și a soției lui, Elena. Soba impunătoare ne atrage atenția și pe peretele de lângă aceasta, portretul fiicei lui iubite, preferata, cea care-i moștenise aproape în întregime talentele, fiică ce visa să devină medic dar care moare la terminarea cursului gimnazial, Cornelia. Tot acolo este pianul cumpărat pentru copii, pentru Sidonia, una din fiice cu vocație de mare pianistă dacă un accident de iarnă nu i-ar fi creat probleme la o mână. Un covoraș cu familia regală ne duce cu gândul la Carmen Silva, cea pe care Hogaș a apreciat-o mult.

Alături e o cămăruță mică, austeră, a Sidoniei și a altora dintre copiii mici, cu mobilier puțin, cu pictura-portret a Sidoniei Hogaș, fiica în mâinile căreia și-a lăsat sufletul să zboare spre natură și cea care își dedică toată viața memoriei părintelui iubit.

Trecem într-o altă cameră nu foarte mare, camera soției, Elena, tot așa mobilată simplu, nu foarte bogată, cu mobilier puțin. Cufărul de călătorii, portretele ei și ale copiilor, dulapul de haine unde privirea mi-a rămas pe botinele purtate, lampa cu fitil rotund și nu panglică – ne atrage atenția muzeografa – tapițeria moldovenească de pe perete și icoana, un amestec de orășenesc și țărănesc destul de modest.

Apoi sufrageria de iarnă, locul unde în vitrină strălucesc ceșcuțele mici și elegante de porțelan, din care atunci se bea cafeaua sau, tot cum ne povestește însoțitoarea noastră, Hogaș bea cacao bine fiartă la care se adăuga puțină cafea, rețetă aflată de la o evreică din zonă, negustoreasă de delicatese. Tot acolo sunt listuțe cu plăcerile lui culinare, nu chiar atât de simple și nu în totalitate moldave. Dar oricum nu lipsea cafeaua Mocca și dulceața în pragul serii.

  

Biroul amantului nestrămutat al naturii

Biroul lui Calistrat Hogaș. Aici este tot ce-l reprezintă cu adevărat. Ne oprim asupra biroului propriu zis unde ne atrag atenția colile de scris, puțin împrăștiate, în mai multe culori pale și doamna ne spune că Hogaș iubea scrisul pe hârtie colorată. 

Tot acolo un bust al lui Homer dar și un buchet de floricele false de nu mă uita, albastrul cerului și speranței, floarea și culoarea preferată de călătorul-drumeț. Bustul lui Homer este un dar de la elevii unui liceu ieșean și pe el este scris Domnului Hogaș, un Homer al nostru. O vitrină cu cărți pe care le-a scris, o măsuță pentru șah și un pupitru reglabil stau pe lângă perete. Pupitrul era atât pentru copii mici cât și pentru flăcăii pe care profesorul Hogaș îi medita. În mijlocul camerei de lucru a scriitorului, o vitrină cu obiecte personale, unde ne este indicată cana pentru mustăți, un obiect atât de necesar în acea vreme pentru bărbați, adică o cană realizată astfel ca posesorii de mustăți să nu-și murdărească frumusețe de podoabă. Tot aici sunt, printre alte obiecte și micile dar elegantele punguțe pentru bani, necesare doamnei și domnișoarelor când ieșeau în târg.

Cana pentru mustăți

                               Holul

Holul casei, cel prin care am intrat și la care revenim la finalul vizitei noastre, este dedicat pasiunii de călător a lui Hogaș, având expuse diverse obiecte ce-l însoțeau dar și tablouri reprezentative, semnate de doamna acuarelei românești, Iulia Hălăucescu. Alături de pelerina largă, de pistolul ce-l purta permanent în călătorii, boxul și de alte obiecte, o copită de cal, adevărată, este la loc de cinste. Este copita dragei lui Pisicuțe, iapa cuminte ce l-a însoțit în munții Neamțului și despre care a povestit atât de frumos în Florica. Celebră nu atât prin aspectul nobil cât prin mersul la gebea, de poți să dormi pe ea sau poți să duci pe palmă paharul de apă, sau cum i-a explicat geambașul, un fel de mers armenesc, împrăștiat și legănat, fără să salte. Iapa care i-a fost atât de dragă, a fost îngropată în curtea casei, mult mai mare în acele vremuri, Hogaș păstrând doar o copită, azi la loc de cinste dar care un timp a fost folosită de Hogaș drept scrumieră. Pisicuța avea, în mișcări agerimea gândului iar în faptă iuțeala fulgerului… 

Vizita în această parte de casă se termină dar noi zăbovim în hol ascultând alte povești ale drăguței doamne.

Casa a fost ridicată în 1885 și, alături de alte două corpuri și un teren mult mai mare, erau zestrea adolescentei Elena, alintată Elencu, fiică de preot, cea care a fost soția ce i-a dăruit cei opt copii și care i-a înțeles pasiunea călătoriilor. 

                              Scurtă biografie

…silueta sa de bărbat în floarea vârstei, cu mersul grav, cu portul maiestos şi cu figura… invizibilă, căci umbra aruncată de o pălărie fenomenală îi ascunde chipul şi ar fi descurajat pe observatorul cel mai neobosit… o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprâncenele stufoase… vorbind cu discernământ ales, despre poezia lui Eminescu în comparaţie cu a lui Alecsandri, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Hâşdeu, despre noul curent simbolist… şi mereu îmi dovedea că posedă cunoştinţe aprofundate, o erudiţie vastă…”
Există oare vreo tainică relaţiune, vreun raport misterios, între cap, pălărie şi geniu…?

N. Gane – O mare inteligenţă sub o mare pălărie

Calistrat, născut în 19 aprilie 1847 la Tecuci în familia preotului Gh. Dimitriu, primește la înscrierea la școală drept nume de familie, porecla bunicului dinspre tată, Hogaș. Se spune că învățătorul satului ar fi sugerat acest schimb de nume, prezicând că va ajunge un om important care va avea nevoie de un nume aparte. 

Este un elev eminent, urmează Academia Mihăileană la Facultatea de filozofie și litere. Are o susținută dar și tumultoasă activitate didactică – printre alții I. L. Caragiale i-a fost revizor școlar – rebelul Hogaș fiind obligat să schimbe mai multe orașe cu serviciul: … va rătăci ca dascăl până în pustia câmpie a Dunării, prin Alexandria, și apoi prin alte orașe din nou ale Moldovei ca Roman și Iași, cum avea să scrie criticul literar Vladimir Streinu. 

Cât de apreciat a fost de elevii lui, se poate vedea în însemnările unuia dintre cei mai culți clerici ortodocși din perioada interbelică, mitropolitul erou Visarion Puiu (a spus  N.Iorga), în cartea autobiografică Însemnări din viața mea.

Printre foștii lui elevi s-au numărat multe celebrități din cultura română:  Cezar Petrescu, Demostene Botez, Mihai Ralea, Mihail Sevastos, Victor I. Popa, Dimitrie Gusti, Alexandru și Ionel Teodoreanu sunt doar câțiva dintre cei care l-au păstrat în inimă toată viața: …s-a vorbit ani de zile, și după plecarea de la acest liceu a lui Calistrat Hogaș, de lecțiile lui ca de o mare delectare spirituală, care înalță mintea tuturor. Orele lui nu mai erau de 50 de minute, ci parcă de o clipă. De s-ar fi putut, elevii ar fi cerut prelungirea, bisarea orei. Se simțeau toți mai liberi, mai ușori, mai apți parcă de zbor, mai împliniți, cu o viziune mai largă a lumii care cuprindea pe Horațiu, și pe Ovidiu, și pe Virgiliu…

 În pragul pensionării este rugat să-și prelungească activitatea la catedră deoarece orele sale de limba română erau greu de egalat de dascălii vremii.

De altfel meritele sale în slujba învățământului românesc au fost răsplătite de regele Carol I cu medalia Răsplata muncii pentru învățământ, cl. I.

În literatură a debutat cu poezie, Legenda lăcrămioarei, Ideal pierdut, dedicate personajului Florica, în spatele căreia se ascundea o iubire reală, neîmpărtășită. Mai târziu s-a dedicat prozei. Deși apreciat puțin în timpul vieții, succesul literar l-a primit după moarte când, în 1921, Sadoveanu îi face o recenzie serioasă la două lucrări reunite sub numele Pe drumuri de munte.  Un an mai târziu familia primește premiul Academiei Române în valoare de 5000 lei, bani grei atunci, la recomandarea lui Liviu Rebreanu:

Nici un scriitor român n-a avut, ca Hogaş, darul de a cuprinde în scrisul său natura împreună cu toată viaţa ei. Unii au descris poate mai pitoresc frumuseţile munţilor, alţii vor fi zugrăvit mai puternic viaţa oamenilor… Hogaş singur a izbutit să strângă în pagini de carte viaţa însăşi, viaţa cea mare în cadrul căreia cerul, omul, gângania, floarea, bolovanul trăiesc la fel, într-o armonie divină.

Premiul îi fusese refuzat când Hogaș era în viață, gurile rele spun că din cauza lui Caragiale, care nu-l avea chiar la suflet pe fostul dascăl.

Locuința de bază rămâne în centrul orașului Piatra Neamț. Aici sunt dramele familiei – moartea copilei favorite – aici sunt marile împliniri și tot aici Calistrat Hogaș trăiește durerea îndrăgostirii nepermise de o tânără, colegă a uneia dintre fiice dar care moare într-un sanatoriu la București.   

Aici își scrie operele importante ce aveau să fie publicate și premiate abia după moartea sa. 

Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă… – Calistrat Hogaş

La 28 august 1917, în plin război, moare la Roman, în casa uneia dintre fiice, Cecilia și acolo este și îngropat, sicriul fiind lucrat dintr-un brad plantat de el în tinerețe. Dar Sidonia Hogaș îi respectă ultima dorință, aceea de a fi îngropat la Piatra Neamț. Cu mari eforturi, obține aprobarea de la Marele Cartier General de la Iași și își dezgroapă tatăl după 42 de zile; îl transportă la Piatra Neamț, cu o căruță militară, după programul și traseul întocmit de un ofițer francez, un lucru obositor și greu în vreme de război. După o zi de stat în biserica Precista este reînhumat în cimitirul ce azi se numește Eternitatea, drumul de la biserică la cimitir fiind făcut cu un car tras de boi, dorința lui.

Fiica lui care l-a adorat, Sidonia, rămâne în casa din Piatra Neamț, amenajează întâi o cameră drept muzeu, apoi toată casa principală, devenind chiar custodele muzeului. În 1940 editează Tataia – amintiri din viața scriitorului Calistrat Hogaș. Tataia era felul în care îl strigau copiii, soția, nepotii (nu și amanta ?). 

În 1967 Sidonia donează statului casa părintească, se retrage la bloc și moare la 94 de ani, în 1976, la 19 aprilie, ziua de naștere a tatălui.

Drăguța noastră povestitoare ne invită să vizităm curtea din spate, acolo unde în alt corp de casă acum este administrația, să vedem chioșcul unde probabil mai coboară spiritele familiei, să vedem fântâna ce avea ciutură, statuia calmă a amantului,

Făcuse tata din acest petic de pământ rai pentru că niciodată nu lăsa să cosească iarba înaltă şi înflorită din care nici creştetele celor mai năltuţi dintre noi nu se zăreau. Doar numai pentru că, supărată foşnea pe alocuri iarba, sau pentru că ici-colo, înaltele şi palidele spice tremurau înfricoşate, după puzderia de petale răvăşite, sau pentru că cenuşie de mânie, pufnea păpădia … înţelegeai că pe acolo-i nebunatic furnicar de oacheşe şi bălăi creştete.
Apoi, într-o coastă a ogrăzii, tăinuită de un paravan de lilieci cu parfumaţi şi viorii ciorchini, iată fântâna cu ciutura şi cumpănă cu pietroi atârnat de coadă. De cealaltă parte a liliecilor, o altă bucurie a noastră tot după placul tatei: se răsfaţă într-o balie mare cristalul în mii de feţe al apei zilnic împrospătată.
/ Sidonia C. Hogaş – Tataia

Ne spunea doamna că anul ce urma, casa de paiantă și lemn intră în consolidare deoarece au primit fonduri și, binevoitoare, ne indică alte locuri de vizitat în oraș. Tot ea ne povestește că în memoria Sidoniei care avea zeci de pisici, și ei, administratorii locului, hrănesc azi câteva feline.

Așadar, cu sufletele împăcate, plecăm singuri prin curte și atunci îi povestesc soțului că dragul meu Calistrat Hogaș m-a săltat în ochiii colegilor mei și a unui inspector școlar, în primul an de ciclu doi când profesorul meu de română, dirigintele, m-a pus să susțin singură un referat despre Hogaș, să citesc cu intonație din toate povestirile Pe drumuri de munte, fapt ce i-a reușit elevei de atunci. Poate că undeva, prin filele acelei cărți, era încă activ spiritul dascălului Hogaș căci, alături de natură, a iubit cu pasiune munca cu elevii. A fost o fire visătoare dar un profesor desăvârșit care și-a iubit elevii, le-a predat din pasiune și de aceea poate a intrat în multe conflicte cu superiorii, ajungând să predea în orașe îndepărtate de locuința lui moldavă. Cât și-a iubit ciracii se vede și din dedicația la Pe drumuri de munte:   Închin această scriere foștilor mei elevi, în semn de dragoste și aducere aminte.   Așa că l-am păstrat și eu în inima mea toată viața pe hâtrul amant nevinovat, acuzat doar că a slujit zeița supremă, Natura dar și tinerele vlăstare  ale ființelor umane, elevii

Caricaturi făcute de elevii lui. La dorința lui Hogaș.

Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor.

C. Hogaş

Uneori mă întreb cum a fost relația lui cu scriitorul Ion Creangă pe care l-a cunoscut în casa unei rude a Veronicăi Micle? Doi oameni cu dragoste de viață, de Moldova, de elevi. Și mai ales privind prin cuvintele lui Tudor Vianu: Hogaș era un Creangă trecut prin cultură.

Vă invit, dacă ajungeți pe plaiuri nemțene, să treceți pragul căsuței în care a locuit, iubit, muncit un scriitor călător ce l-a cunoscut pe Eminescu, Xenopol (fost elev), Creangă, Rebreanu, Topârceanu, mulți alții. Programul de vizite este iarna de la 9 la 17 iar vara 10-18, se plătește o sumă modică pentru vizită și 10 lei fotografiatul. Casa este pe strada ce-i poartă numele, la nr. 1, locuri de parcare sunt destule doar să aveți monede de orice valoare pentru automate. Muzeografii sunt plăcuți și buni povestitori, pare că spiritul lui Hogaș i-a ales.

Am povestit și despre Mihai Tican-Romano, un alt călător-scriitor român pe care l-am adorat în adolescență pentru drumurile și poveștile lui despre Africa dar Calistrat Hogaș este pe primul loc în sufletul meu. Dar lista călătorilor-scriitori nu se oprește aici.

Timpul lui de petrecut în Munții Neamțului a fost mereu limitat:

fără să uite că timpul liber …. nicăieri nu se ocupă mai delectabil decât în preajma locurilor Neamțului. E cea mai puternică legătură a vieții lui. / V. Streinu.

Sunt bolnav de timp. Așa se numește cancerul meu: timp!

Calistrat Hogaș