Primăvara asta harnică cheamă iubitorii de soare afară, să le încălzească trupurile și sufletele, să-i pregătească cumva pentru vacanțe. Am urmat și eu invitația stăpânului lumii și m-am întins pe bancă lângă magnolia îmbobocită, alintându-mă ca o pisică ce sunt (de fapt sunt leoaică, dar e secret). Cum stăteam cu ochii închiși sub razele aceluiași soare bătrân care cunoaște toate tainele lumii acesteia, un bătrân uneori vesel, uneori trist sau furios, îmi simt obrajii mângâiați de o pală de vânt și fără să-mi dau seama cum, mă văd în alte lumi, în alte timpuri. Eram iarăși fetița cu codițe ce privea speriată spre bărbatul grăsuț cu mâini mari și părul aproape alb ce contrasta cu fața destul de tânără. Și el privea spre noi, grupul de copii smeriți, cântărea chipul fiecăruia  căutând dincolo de spaimele noastre de prichindei ce începeau clasa a V-a, să ne pătrundă visele nevinovate. Domnul era cel ce avea să ne fie diriginte pentru patru ani și să ne călăuzească pașii cu dragoste, cu dăruire, fără să știe că Moira îi hărăzise ca noi să fim ultima lui serie de elevi. Tovarășul diriginte   ne-a spus din acea primă oră de dirigenție că el este tatăl nostru de-al doilea pentru patru ani de zile, că nu-i va deranja cu jalbe pe părinții noștri care sunt ocupați cu procurarea pâinii  și hainelor noastre, că va trebui să-i spunem lui tot ce ne doare, ce ne lipsește și că va fi mereu liber pentru noi : “Dacă vre-unul din voi omoară pe șeful broaștelor, veniți întâi la mine și-mi spuneți cum s-a întâmplat. Și eu voi avea grijă de voi.“ Fraza asta mi-a rămas în minte și acum, nu știam că broaștele au și ele șef !  Târziu, după ce am început să ne cunoaștem, i-am înțeles mesajul. Și ne-a mai spus că atunci când suntem doar între noi să-i spunem simplu, Nea Costică !

Nea Costică, dirigintele și profesorul nostru de limba română a devenit idolul nostru. Orele de română erau sfinte. Muncea cu fiecare dintre noi să fim tobă de gramatică, făceam literatură mult peste manual și culmea, nimeni nu se supăra, nimeni nu rămânea corijent, notele erau pe drept de la șapte în sus chiar la cel mai îndărătnic elev. Dar marele talent, marele miracol era la orele de dirigenție. Nea Costică ne-a spus de la începutul clasei a cincea că dacă suntem cuminți și silitori, la acea oră vom vorbi despre pasiunile noastre și ale lui (pe atunci hobby era un cuvânt nefolosit în limbajul obișnuit al românilor). Pasiunile noastre erau puține și neînsemnate. Ale lui ne-au fermecat și ne-au ținut cuminți și uniți patru ani. Și pe unii dintre noi ne-a marcat pe viață. Nea Costică iubea vacanțele, drumețiile, viața în natură cu cortul și ceaunul. Avea o mașinuță cu care colinda țările comuniste europene că doar acolo avea voie dar și pe acelea tot cu cortul și sarsanalele cu mâncare de acasă. Patru persoane căci în vacanțe mergea cu soția și fetele lui. În timpul școlii ne scotea pe noi în excursii mai mici sau mai mari. De la Nea Costică am prins gustul cartofilor și porumbului copt în spuză. Domnia sa ne-a învățat cum să alegem apa de băut, locul de cort sau cum să facem focul fără să ardem tot prin jur. Am făcut curs de mestecat mămăliga și de pansat juliturile de la genunchi, de orientat pe câmp și în pădure, ne-a învățat să fim politicoși cu oamenii satelor pe unde treceam, să iubim animalele, să iubim și să protejăm natura. La orele de dirigenție ne povestea de vacanțele lui din țară și din afară, ne aducea poze dar mai ales frumoase albume de la muzeele pe care le vizita atunci în Iugoslavia sau Cehoslovacia. Nici unul dintre noi nu avea șansa să vadă așa ceva atunci dacă n-ar fi fost Nea Costică al nostru care ne pregătea parcă pentru o lume liberă.

Pe mine Nea Costică m-a marcat pe viață. Întâi m-a încurajat cu versurile publicate în revistele locale, la secțiunea Mugurași. Apoi, după doar un trimestru de clasa a V-a, m-a împins discret spre lumea recenziilor de carte, spre povestirea în fața mai multor clase a isprăvilor amuzante din lumea călătorilor-scriitori. Prima a fost Amantul nestrămutat al naturii !! Codana timidă de atunci nu știa sensurile cuvântului amant și i se părea imposibil să vorbească în fața a cinci clase de elevi și mulți profesori. Nea Costică a șters cu gingășia uriașului lacrimile elevei și cu tact a obținut ce și-a propus: lecția deschisă despre Calistrat Hogaș !!  Am început sub zodia piftiei dar am trecut incredibil, ca vrăjită, la o veritabilă părtașă a amantului, a Pisicuței lui și la ciudații călugări și mai ales focoasele ori acrele măicuțe unde poposea călătorul Hogaș, prin inegalabilii munți ai Neamțului ! Vrăjită eram eu dar și colegii, chiar și profesorii mai ursuzi ce se așezaseră împreună cu Nea Costică în ultimele bănci aduse pe coridorul școlii.

Aceste lecții deschise au continuat până în trimestrul doi al clasei a opta. Apoi Nea Costică a făcut intens cu noi limba română și chiar istorie, pregătindu-ne pentru admiterea la liceu. Ne-am despărțit cu lacrimi la ultima serbare de sfârșit de an, cu promisiunea din partea dânsului că după ce terminăm cu examenele, vom face un picnic de pomină în codrii pădurii nebune   dar întâlnire cu temă,  să ne organizăm câte doi și să facem, ca un ultim examen ….turistic, coșurile de picnic !

Luna de examene a trecut, s-au afișat rezultatele, toți eram liceeni ! Fericiți am dat fuga la școala noastră dragă, am bătut veseli la ușa cancelariei și când aceasta s-a deschis i-am făcut semn lui Nea Costică să iasă afară. Idolul nostru ne-a privit absent, parcă nu ne cunoștea. De fapt chiar așa era. O profesoară a ieșit repede, ne-a luat cu binișorul și ne-a spus că Domnul Diriginte al nostru e puțin bolnav. Și cu picnicul nostru cum rămâne ?! Doamna ne-a asigurat că se va face bine curând și atunci vom face și picnicul. Am plecat supărați, triști și convinși că nu vrea să ne mai vadă, doar misiunea lui cu noi s-a încheiat ! Un părinte priceput făcuse câteva coșuri pentru picnic și unul special, altfel, de patru persoane să-l dăruim dragului nostru Nea Costică, ca să-și amintească de noi și în vacanțele lui.

Noi, proaspeții liceeni ne-am împrăștiat care pe unde au putut părinții să ne  trimeată, majoritatea la bunici la țară. Telefoane nu erau ca acum, scrisorile ajungeau rar la sate.  Abia în toamnă am aflat că la o lună de când l-am văzut pentru ultima oară în cancelarie, bunul nostru Nea Costică a plecat singur în ultima lui excursie, și-a văzut visul de a trece dincolo de granițele comunismului, dincolo de marginile presupuse ale lumii noastre !

În cei patru ani de liceu, nu-mi explic de ce, n-am făcut nici un picnic. Nimeni dintre noi n-a dorit și nici n-am acceptat invitațiile noilor noștri colegi. Orice distracție numai picnic nu ! Coșurile au rămas la cel care le lucrase, nu le-am mai dorit din moment ce Nea Costică nu-și putea primi darul nostru, un coș de nuiele cu capac, un ștergar lucrat de noi fetele  și un blat rotund de lemn pe care se trecuseră numele noastre, special pentru răsturnat mămăliguța în vacanțe.

Trecut-au ani ca norii lungi pe șesuri / Dar nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară…  Luceafărul poeziei noastre avea dreptate. Copilăria aceea de-a lungul a patru ani mi-a rămas în suflet, mi-a modificat adn-ul,  s-a chircit într-un colțișor de memorie și doar din când în când murmură Mulțumesc pentru tot Nea Costică ! Multumesc tov…, adică nu tov ci  Domnule Diriginte !! 

Ei dar razele soarelui s-au ascuns și vântul s-a mai întețit, eu totuși nu vreau să mă desprind din amintiri. Am și acum  sentimente ciudate care văluresc în subconștientul meu asemeni luminilor boreale:  că sunt datoare, sufletește, cu un coș de picnic. Vin Floriile pe care atunci nu aveam voie să le sărbătorim dar Nea Costică ne ducea chipurile la plantat 10 pomi  sau trandafiri, un veritabil picnic când îi serbam pe colegii cu nume de flori. Voi lua un coș alb de răchită , culoare nobilă, pe care am să cer celor de la Borealy să îl  decoreze cu o plăcuță rezistentă la intemperii, cu câteva cuvinte din poezia unui elev, dedicată unui profesor iubit :

  Iubite dascăl, onoare și recunoștință

  ‘Ți-aduc prin versul meu de ucenic….

https://www.borealy.ro/cadouri-pe-comanda/cos-picnic-alb-pentru-4-persoane.html

Voi duce coșul de picnic lângă crucea pe care familia are grijă să fie viu numele lui Nea Costică. Mă voi așeza pe pământul ce l-a primit cândva pe dragul nostru diriginte și-i voi spune că-i mulțumesc, că l-am purtat mereu cu mine prin lume și flacăra învățăturilor lui a pâlpâit slab de multe ori dar nu s-a stins, este asemeni soarelui care apune dar nu moare niciodată ! Măcar atât să-i ofer  Omului  care m-a învățat ce înseamnă dăruirea, lucrul făcut cu pasiune, m-a făcut dependentă de povești, legende, călătorii, literatură și mai ales de bunătatea umană ! Și asemeni rarei aurore boreale roșii sângerii, voi picura pe țărâna biblică câțiva stropi de vin adevărat, după cum ne-a povestit dirigintele nostru că era obiceiul păgân al strămoșilor !

————————————————-

Articol scris pentru proba 4 / Spring SuperBlog 2019.

Fotografii preluate de pe Pixabay.