Mihai Tican-Rumano:

Nesațul meu de a călători n-a fost alimentat de nici o ambiție deșartă, pentru că pe acest tiran l-am purtat în mine, așa cum își poartă licuriciul lumina.

Am început o pagină nouă, un gând pe care l-am avut cu mult înainte de a face blogul,

Scriitori-călători     sau    Călători-scriitori   !  

Nimic nou în lumea povestitorilor de turism. Pentru mine este important căci prima mea carte citită despre călătorii a fost una din operele lui Mihai Tican-Rumano și am primit-o cadou în clasele primare de la un unchi pasionat de umblat cu sacul în spate prin munți și văi. Tot de la acel unchi am primit apoi și ceva cărți despre istoria triburilor mayașe și așa am devenit fan Winnetou.  Apoi prin clasa VI-a dirigintele meu de atunci, Nea Costică cum ne cerea să-i spunem când eram doar noi, clasa cu domnia sa, era un împătimit al călătoriilor de orice fel, pe vremea aceea în afară doar statele comuniste. N-am uitat nici azi frumoasele ore de dirigenție care se transformau în ore de povești cu poze și albume din fosta Cehoslovacie, Ungaria, Polonia dar și din toate zonele României noastre. Când clasa făcea năzbâtii prea mari față de alți profesori, pedeapsa era unică și amară pentru toți, fantastica oră de povești devenea o adevărată oră de dirigenție cu disecarea fiecărei note proaste primite sau a derapajelor de la uniforma școlară,  cu o mutră acră și un ton ridicat al dragului nostru Nea Costică !

Dar totul revenea curând la normal, făceam o mică excursie prin zonă, așa de împăcare, moment când eram instruiți cum să facem focul și cum se mestecă mămăliga în ceaunul de pe trepied, cum trebuie să stingem jarul, să adunăm gunoiul, să și să, lucruri care mi-au rămas pe vecie în minte. Nea Costică, ți-am trimis de multe ori gândurile mele de lângă un foc de tabără, în multe nopți înstelate petrecute lângă cort.

Mie Nea Costică mi-a mai făcut un dar :  m-a pus să fac recenzii pe care să le susțin colegilor din mai multe clase, toate după cărțile haioase ale unor scriitori-călători !  Acolo am început cu amantul nestrămutat la naturii, Calistrat Hogaș, apoi Tican Romano, Mihail Sebastian și alții mult mai grei. A fost o perioadă frumoasă care m-a marcat pe viață. A durat puțin, trei ani, căci ne-am despărțit de dirigintele nostru drag aproape neașteptat, noi plecând la licee iar dumnealui în ultima călătorie, spre stele de unde poate ne-a vegheat acele prime examene grele din viața noastră. De aceea această pagină este în memoria călătorului și povestitorului meu preferat, Nea Costică !

Mihai Tican-Romano, primul scriitor-călător cu care am făcut cunoștință,  s-a născut în Berevoieștii de Argeș, în Valea Satului, în anul 1895. Orfan de tată de mic copil, își necăjește mama cu năzbâtiile sale teribile, concurente cu cele ale lui Nică a Petrei din Humulești și cu faptul că  este un elev total neatras de școală. Doar puțin de geografie unde visează ca orice copil călătorii fabuloase, Argentina fiind una din hărțile apreciate după cum spune el în amintiri: contururile fiind „abia pipăite cu ochii în modesta carte de geografie de clasa a IV-a”. Mama, în disperarea de a-și vedea copiii bine, încearcă să-l îndrume ba spre tăietorii de lemne, ba spre biserică sau pe lângă învățătorul satului, toate aceste fapte bune terminându-se rușinos pentru adolescentul care, profitând că este luat de rude ca băiat de prăvălie la Câmpulung și apoi în București, se ascunde la vârsta de 13 ani în magazia de cărbuni a unui vas italian în portul Constanța și, după unele popasuri prin porturi străine, ajunge la Buenos Aires. Aici își câștigă pâinea ca hamal, lustragiu, vânzător de ziare, are norocul să fie ajutat să-și continue studiile și învață câteva limbi străine, tot aici începe să scrie și chiar publică prima sa carte. Totuși nu este statornic. Până în 1922, deși practic locuia aici în Buenos Aires, colindă lumea: America de Nord, Mexic, Australia, Italia, Grecia, Turcia, Antile. Revine în România de două ori apoi urmează marea lui întâlnire cu Africa, marea lui dragoste devenită apoi marea bucurie a lecturii de călătorie a multor generații de copii și nu numai. Înainte de a vă spune despre aventurile lui africane, trebuie amintit că a locuit ani buni, cu intermitențe, la Barcelona unde a publicat în ziarele vremii promovând cu dragoste și talent România, a tipărit săptămânalul hispano-român Dacia în care au publicat, printre alți români, Iorga, Rebreanu, Minulescu, Eftimiu. Tican-Rumano  a publicat aici mai multe cărți, volumul Nopți barceloneze, Barrio Chino fiind foarte apreciat. Și tot pentru activitatea sa pe tărâmuri iberice este decorat cu „Cavaler al Ordinului Republicii” de președintele Republicii Spaniole în anul 1936. Este foarte legat sufletește de „a doua sa patrie” căreia îi dedică multe volume, mai mult documentare decât literare, superbe scrieri despre care nu pot să vă dau, din necesitatea de a nu încărca prea mult articolul, decât titluri: Corrida,  Arte, sangre y passion, (prefațată de Liviu Rebreanu), Peisaje iberice, Spania de azi . De fapt și numele de Rumano  este legat tot de Spania; se spune că într-un sat pe care-l vizita des, copiii strigau pe stradă: ha venido rumano /” a venit românul” iar lui i-a plăcut mult.

Despre marea lui călătorie în Africa, acolo unde aventura a atins cote înalte, unde viața lui a fost mereu în pericol, despre prietenia legată acolo și respectul ce i-a fost acordat chiar și după moarte, sunt multe de spus. Aventura africană, noroc chior, pornește de la bățul de chibrit oferit unui necunoscut în portul La Plata, necunoscut care era reprezentant al unei mari case de comerț ce opera pe continentul negru. Așa ajunge să petreacă 19 luni în Senegal, Mauritania, Congo, Guineea, Angola, Nigeria, Coasta de Fildeș, Gabon, observațiile  și aventurile fiind  redate în Viața Albului în țara Negrului. În 1934 revine în Africa, străbătând Somalia, Kenia, Madagascar, Tanganica, Zanzibar, Mozambic și țara de care a rămas legat veșnic, Abisinia, adică Etiopia de azi. Călătoria o găsiți în volumele Lacul elefanților, La vânătoare în Congo,   Dansul Canibalilor, Monștrii apelor și altele pe care unii dintre voi și le amintesc din copilărie. A fost un iubitor de țară căci multe din trofeele sale africane au fost aduse cu mari sacrificii în țară pentru a fi donate Muzeului Grigore Antipa.

Nu am uitat să amintesc volumul Abisinia  prefațat de Radu Rosetti, nici nu se poate altfel pentru că aici l-a cunoscut pe împăratul Haile Selassie I al Etiopiei (Leul de Fier al Sionului, despre care puteți citi o biografie interesantă pe net), cel care îi conferă „Steaua Etiopiei” în rang de ofiter și care împărat îl va scoate din prigoana comunistă pe Tican-Romano, la masa oficialilor, la loc de cinste, atunci când a vizitat România, în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej. Respectul ce i-a fost dăruit de abisinieni s-a văzut și la înmormântarea sa din 20 martie 1967 când studenții abisinieni din România au făcut gardă la coșciug și l-au purtat pe umeri în cimitir. Și asta spune multe.

Și-a dorit enorm să meargă și pe urmele Șeherezadei dar vremurile și bolile l-au oprit.

Dar acest celebru scriitor-călător-aventurier, oricum vreți să-i spuneți, nu a uitat nici o clipă să-și promoveze sărmana lui țară: Despre pământul drag al patriei mele,   Icoane dunărene, Hoinărind prin țară, nenumăratele articole despre lăcașurile de cult, monumentele istorice, geografia țării, publicate în periodice străine, arată că inima lui a rămas mereu pe plaiurile natale ducând în ea atât de românescul „dor”.

Grație, se spune, banilor soției, care i-a împărtășit pasiunile cu mult devotament, M. T. R. a fost și un împătimit colecționar de artă, în special românească, pe care, cu multe eforturi birocratice, a reușit să o dăruiască în ultimii ani ai vieții, Muzeului Câmpulung Muscel dar și satului natal, Berevoiești. La muzeul orășenesc și-a supravegheat mereu operele donate, chiar a reușit să stopeze modificarea unui tablou care se părea slujbașilor vremii că este prea burghez.

Și acum vă spun de ce am ciudă pe cei din Berevoiești. Aici, cu mari eforturi, după moartea scriitorului, s-a reușit transformarea casei părintești în muzeu, unde se află multe din lucrurile personale, din ultimii săi ani de viață. Tot aici, bolnav fiind, Tican-Rumano a reușit să înființeze un muzeu de artă donând 120 de lucrări ale unor artiști cunoscuți. De mai mult timp doream să vin aici la locurile lui natale, să văd măcar butoiul în care se ascundea cu ceasurile când chiulea de la școală. La ultima încercare m-am lovit de același zid de nepătruns. Prevăzătoare, să nu fac drumul degeaba – foarte prost – am telefonat pe rând celor ce păreau a deține cheile muzeului de artă și ale casei părintești. Răspunsurile au fost de neînțeles pentru mine, ba că la casa părintească nu este nimeni care să deschidă, nimeni nu știa unde este așa zisul custode  iar la muzeu cheia se află la un „cineva” care este veșnic ocupat, ba că „doamnă, drumul este atât de rău”, asta în condițiile în care pe paginile de publicitate figurează cu numere de telefon – mobilul nu era valabil – cu taxă de vizitare dar și cu un program cum n-am întâlnit până aici : deschis luni – joi, sâmbăta și duminica închis! De ce m-a deranjat cel mai mult: pentru că există o societate culturală în Berevoiești care și-ar dori dirijarea celor 2% de care știți către pușculița lor, care pușculiță ce face cu darul primit? Îl pierde, voit.

Repet și eu ce a scris Cezar Petrescu în 1929:  

 Mihai Tican-Romano, un explorator și călător celebru, un scriitor de călătorii la fel de celebru, NECUNOSCUT în România !!