Urmare de aici

Vă spuneam în articolul trecut că frumosul oraș Kavala a avut încă din antichitate monedă proprie pe reversul căreia era un chip de gorgonă, de fapt una din cele două gorgone nemuritoare și nu Medusa. Se pare că acea alegere a fost inspirată, Kavala a rezistat eroic timpului și timpurilor căci rasă fiind până la temelii de otomani, își datorează aspectul de azi tot turcilor: ei au făcut sau refăcut kamaresul, casele peninsulei Panagia, au dat o dinastie Egiptului, au aprobat construirea unei biserici în afara orașului vechi și asta a dat ocazia isteților greci să-și extindă localitatea cu ceea ce astăzi este orașul modern. Kavala modernă însă a beneficiat cel mai mult de pe urma unei prăpădite plante ce a făcut istorie în toată lumea, tutunul și mai ales specia asiatică.

Unul din locuitorii Kavalei. Mare bătăuș, acesta era supărat pe turiștii care mâncau, pe câinii care au primit resturile de la bucătărie, pe pisici, pe toți cei care aveau mâncare.

Când am ajuns în Kavala un parfum plăcut și cunoscut ne-a învăluit, acoperind mirosurile de la terase, mașini sau eu știu ce. Era un parfum ce-mi amintea de acasă, de teiul meu din muscele, de fapt erau teii Kavalei, mulți, toți în floare. Credeam că acela este singurul parfum care ne va fermeca simțurile pentru cele două nopți pe care urma să le petrecem acolo. Dar o vizită la un muzeu local avea să ne încânte pe noi nefumătorii cu un alt miros, acela de tutun curat, uscat, fără alte amestecuri, doar substanțe volatile din multele pachete cu frunze de tutun expuse acolo.

Kavala, cea care a devenit în timp o cetate înfloritoare, datorită poziției ei la mare și a drumului dintre marile orașe ale lumii antice și medievale, cea care cu multul aur scos din minele munților din jur, a susținut două imperii, Macedonia lui Filip al II-lea și Imperiul Roman, avea să cunoască cea mai înfloritoare perioadă, epoca de aur apărută din cultivarea și comercializarea tutunului!

Primăria

Tutunul nu a fost cunoscut în Europa până la așa zisa descoperire a Americii de către Columb. Grecii și turcii, dar și alte popoare fumau, sau cum se zicea atunci, beau fum făcut din frunze uscate de mentă, eucalipt, dafin. Odată ajunse semințele pe continentul nostru, în sec. XVI, se plantează și se înmulțesc rapid, astfel că la peste un secol deja producția de tutun cuprinsese Asia și Europa iar Imperiul Otoman a fost una din puterile vremii care a intuit uriașele câștiguri generate de această umilă plantă.

O legendă a unui trib de indieni Huron pare interesantă: când pe Pământ a fost mare foamete și secetă, Marele Spirit s-a îndurat și a trimis o fecioară frumoasă din cer; aceasta a pus o mână pe sol și au răsărit cartofii, la cealaltă a răsărit porumb și alte plante, apoi fata s-a așezat jos și pe tot pământul rămas liber, a apărut tutunul. Tot indienii au două interpretări: prima, zice că divinitatea le-a trimis hrană pentru stomac – cartofi și porumb dar și hrană pentru minte – tutun; a doua interpretare spune că Marele Spirit a trimis oamenilor cele necesare supraviețuirii – cartofi și porumb dar le-a dat și tutunul cu toate efectele lui căci nimic din ceea ce primim bun în viață nu rămâne neplătit!

Legenda a devenit realitate în Kavala. Turcii au reușit aclimatizarea unui soi de foarte bună calitate de tutun – basmas – foarte aromat, cu puține zaharuri, apoi cum Grecia era sub Imperiu Otoman, a trebuit să cultive și ea, monopolul fiind al turcilor. Dintre toate orașele grecești, Kavala a avut un port care permitea oricărei nave comerciale să acosteze. Atunci populația locală era formată din turci, greci, evrei, armeni și bulgari, oameni care aveau un simț al comerțului dezvoltat, deci au „mirosit” viitorul. Nu întâmplător comunitatea ortodoxă cere aprobare sultanului pentru înființarea unei noi parohii în afara zidurilor cetății și foarte rapid o primesc, construiesc biserica și apar multe case, unele, așa cum le vedem azi, foarte impunătoare și deloc după normele arhitecturii turce. Chiar Muhammad Ali Pașa (Mehmet în turcă), provenea dintr-o familie de mari negustori de tutun și el a fost vânzător de tutun în tinerețe. Dar această dezvoltare rapidă a plantării, pregătirii și comercializării tutunului, a antrenat o mare masă de oameni din zona rurală, ducând la schimbări dramatice în clasele sociale și la crearea unei burghezii cosmopolite; muncitorii s-au organizat rapid, au apărut marile greve și odată cu ocupațiile bulgare, Kavala începe să piardă din ce câștigase, apoi intrarea în țară de cantități masive de tutun de slabă calitate duce treptat la slăbirea comerțului cu tutun, acesta dispărând definitiv în jurul anilor 1960.

În urma epocii de aur  a tutunului, orașul rămâne cu zeci de depozite de cărămidă ce nu-și găsesc proprietari, cu clădirile frumoase ale negustorilor, cu birourile elegante ale multor consulate venite aici doar pentru a supraveghea negoțul cu tutun. Și astăzi se văd urmele acelei perioade, unele înfiorător de triste, altele renovate de municipalitate și folosite.

Muzeul Tutunului

Câteva clădiri și un muzeu țin trează amintirea acelor ani care au dus la extinderea orașului dincolo de zidurile Panagiei, în sec. XIX. Toate sunt în zona centrală și se ajunge ușor la ele per pedes.

Muzeul Tutunului.  Kavala perioadei de prelucrare și comercializare a tutunului a constituit un fenomen aparte, cu implicații sociale, politice și economice și a devenit un studiu important pentru mulți istorici și sociologi. Fiind, așa cum am spus, cea mai bună perioadă economică a orașului din toate timpurile, municipalitatea a organizat expoziții tematice cum a fost cea din 1996 Kavala, orașul tutunului de ieri, urmată de strângerea de materiale din donații, pentru deschiderea unui muzeu, fapt împlinit la 5 aprilie 2003 când acesta se deschide, la parterul unei clădiri din centru. Colecția cuprinde elemente de cultivare, mașini de prelucrare, cam 3000 de fotografii, 2000 de cărți și reviste de specialitate, 40 de hărți, 6000 de acte bancare ale muncitorilor, documente rare cum este pachetul de înscrisuri otomane Monopolul Regiei, sigilii, mobilier, contracte ale asociațiilor de muncitori, desene. Are vitrine cu țigările grecești – cred că unii vă amintiți de Papastratos – are  vitrine cu chibrituri haioase, cu pipe și multe altele. Toate sunt învăluite într-o aromă plăcută, ușor înțepătoare dar și liniștitoare ce vine de la multele cutii de lemn sau carton și de la sacii cu tutun uscat. Muzeul este singurul de acest fel din Europa și grecii susțin că singurul din lume, adică nu este alt muzeu care să înceapă cu planta, să-i arate transformările, prelucrarea și în final produsul de ars, adică banul muncit transformat în fum.

Intrarea este 2 € de persoană, fotografiatul gratis, fără flash.

Depozitul Municipal de Tutun, clădire ce a fost construită la început de secol XX de negustorul turc Kizi Eimin, pentru a depozita tutunul. Abandonată, este apoi preluată de municipalitate, renovată și momentan este locul unde se găzduiesc diferite expoziții temporare. Pe lângă acest depozit restaurat, există multe altele în stare jalnică pentru care momentan nu s-a găsit o rezolvare.

În fața depozitului, în piața Koumperatis , este o sculptură, doi bărbați și o femeie, Fumătorul, ridicată la sfârșit de sec. XX și dedicată tuturor muncitorilor din industria tutunului, bărbați și femei. Alături este lucrarea Mâini, simbolul muncii depuse de muncitori, mâinile lor fiind cele ce le asigurau salariile !

Primăria

Primăria (Dimarhio) este o impozantă clădire albă din centrul orașului, ridicată de baronul maghiar Peter Hertzoch în 1890 pentru afacerile sale cu tutun, clădire vândută de fiul acestuia unei companii anonime care la rândul ei o pierde la o licitație în timpul crizei din 1929. Devine una din proprietățile municipalității și din 1937 aici funcționează primăria Kavalei. Este aparte de stilul arhitectonic macedonean, aici predomină un melanj de turnulețe, ferestre mai deosebite, ornamente, majoritatea în stil gotic.

Casa Wix este o clădire de lângă primărie, ridicată în 1899 pentru baronul german Adolf Wix, servindu-i acestuia de birou comercial și locuință. Și aceasta este luată de primărie și aici funcționează mai multe birouri.

Conacul Tokou

Casa Tokou, construită în 1879 de către negustorul Dimitris Tokos, a aparținut pe rând lui Tokos, apoi Consulatului Italiei, a fost școală particulară, în prezent aparține municipalității și se va amenaja un muzeu de antichități.

Mânăstirea Lazariștilor

Mânăstirea Lazariștilor   construită prin anii 1890, a apărut tot în perioada de dezvoltare a orașului în perioada tutunului. Aparține călugărilor  Lazariști, unul din ordinele înființate după dogmele Sf. Vincențiu de Paul. A fost școală întemeiată de Ambasadei Franței, aici fiind primul loc de predare al limbii franceze în Kavala și un timp a adăpostit chiar consulatul francez. Astăzi este singura biserică catolică din oraș.

Muzeul Maritim, un muzeu micuț, am înțeles că este în mutare, actualul sediu, acolo unde l-am vizitat și noi, este în Depozitul Municipal, la parter. Prezintă tradițiile pescuitului și a construcțiilor de ambarcațiuni mici, de asemeni prezintă și istoria marinei comerciale a zonei Kavala. Am primit la plecare o cantitate apreciabilă de pliante să le împărțim prietenilor, pe care recunosc că le-am „uitat” pe o bancă în stația trenulețului turistic.

Vizitarea este liberă, fotografiatul după cum aveți noroc, adică unul din supraveghetori zice „free”, celălalt vrea să știe la ce trebuiesc și aici intervine inspirația vizitatorului. Noi am fost inspirați 😂! Intrarea și totuși fotografiatul sunt gratis.

Conservatorul Municipal este una din cele mai vechi clădiri din Kavala, construită în 1864 de doi frați, primii negustori greci de tutun din oraș. După război a fost sediul unei bănci iar din 1987 municipalitatea a dat-o conservatorului. Are o arhitectură neoclasică deosebit de frumoasă.

V-am amintit aici și în articolul trecut câteva clădiri care merită căutate și care fac parte din istoria Kavalei. Sunt și altele, unele abandonate, altele în curs de renovare, se pare că administrația locală se mișcă totuși cu folos.

În a doua seară, căutând Muzeul Municipal – închis de câțiva ani de fapt, deci nu se poate vizita – am dat peste finalul unei expoziții cu fotografii din muzeele arheologice grecești și am văzut întâmplător o poză care-mi părea cunoscută. Fotografiată cu telefonul într-o lumină nu tocmai potrivită, după multe căutări pe net la întoarcerea în țară, aveam să-i aflu misterul: pe fotografie erau alături o stelă funerară și un tablou, acesta din urmă îmi era cunoscut, de fapt era scena de pe Columna lui Traian în care Decebal se sinucide; stela aparține unui soldat, Tiberius Claudius Maximus, cel care avea sarcina să-l prindă viu pe regele dac și nereușind, îi taie capul și mâna dreaptă pe care le duce la Roma. Stela funerară, originalul, cu textul în care-și spune povestea soldatul și în care amintește de misiunea lui celebră în Dacia, este expusă la Drama, un loc pe care atunci, în ultimele două zile de vacanță nu puteam să-l mai vizităm dar cred că este bine de cunoscut pentru cei ce au drum pe acolo.

Muzeul de Arheologie

Despre Muzeul Arheologic nu pot să vă spun aproape nimic căci n-am reușit să-l vizităm, din cauza timpului scurt, l-am lăsat pe altă dată; și când mă gândesc că era doar la 100 m de noi, încă îmi e necaz. Dar cerea timp.

Kavala este un oraș dominat de marea albastră, are multe plaje în afara orașului și aproape de hotelurile din centru este plaja organizată Rapsani. Dar are și altele pe care nu le-am văzut. Portul vechi, în centru, este destul de aglomerat seara fiind locul de promenadă al localnicilor. Portul comercial nu deranjează fiind la 5 km distantă de oraș, la  Nea Karvali.

Despre cum ajungeți la Kavala nu vă spun, știe toată lumea. Vă spun doar că în oraș găsiți multe parcări publice  iar în orele de program ale grecilor găsiți mai ușor loc în parcarea din port. Există și parcare publică gratuită, undeva la margine dar cred că nu merită.

Primul drum pe care ar trebui să-l faceți este la punctul de informare turistică unde primiți răspuns bun la toate întrebările, aflați orarul actualizat și prețurile la cele 3 muzee, gratis este harta turistică a orașului, restul materialelor se plătesc. Are program vara în zilele de luni – sâmbătă de la 8 la 21, iarna doar până la 20.30. Punctul de informare se află puțin lateral de stația trenulețului turistic cu care se poate urca în vârful Panagiei, acesta circulând din oră în oră, cu pauză la prânz (are program de vară, este afișat.) Este gratis iar pentru locul unde vreți să coborâți, anunțați din timp șoferul.

În Kavala găsiți foarte multe bancomate, în general se acceptă plata cu cardul dar magazinele mici preferă plata cash. Transportul în comun pare destul de aerisit iar cursele pe distanțele intraurbane sunt dese.

Depozitul Municipal de Tutun și statuia Fumătorul
Mâinile lucrătorilor cu tutun

Muzeele, ca multe altele din Grecia, au un program scurt, în general de 6 ore. La fel și băncile, în caz că aveți de schimbat ceva bani (eu chiar am avut lire, cursul era mai bun la bancă și singura la care se putea face schimbul a fost Banca Națională a Greciei dar doar prezentând pașaportul și nu C.I. Noroc că-l aveam la mine.)

Către Insula Thasos există cursă ferry directă, mai scumpă și mai lungă ca timp decât cea din Keramoti. La fel și spre alte insule, dar programul îl aflați din port.

De mâncat am preferat tavernele din port, nu ne-au părut grozave deși mâncarea a fost bună, sunt însă mai scumpe decât în Thasos. Iar produse de patiserie am luat de la un magazin unde am fost invitați să vorbim românește.

În prima seară,  în drum spre hotelul Esperia unde eram cazați, am întâlnit un magazin tip fournos, adică brutărie în grecește, în vitrinele căruia am văzut încă din stradă și pâine dar și produse de patiserie și prăjituri cu cremă. Deși aveam cazare cu mic dejun inclus – așa era oferta – soțul a preferat să-și ia pentru dimineață ceva lactate grecești la care avea nevoie de produse de patiserie.

Intrăm în magazinul măricel și până să-i servească pe cei ce erau la rând înaintea noastră, ne-am învârtit printre vitrinele cu prăjituri, comentând destul de încet dar suficient pentru a fi auziți de urechile grecului. Nu aveam grijă că ne-ar înțelege cineva, noi vorbeam în română restul persoanelor în greacă. Rămânem doar noi cu cel din spatele tejghelei și până să apucăm să zicem, din politețe, unul din puținele saluturi în greacă pe care le știm, urechile  și sufletul ne sunt încântate de un Bine ați venit în magazinul meu, plăcut spus, cu un ușor accent grecesc. Crezând că este doar o formă de politețe, doar grecii sunt foarte buni comercianți, mulțumim în română și dăm spre o altă adresare, mai universală. Păi n-am apucat să zicem un cuvânt că tânărul ne lămurește, este vorbitor de limba română pentru că a stat șase ani în România, la Facultatea de Medicină Veterinară din București. Și de ce brutărie acum? întrebăm noi într-un glas. Este mai rentabilă și necesită mai puține investiții, vine răspunsul rapid. Cum după noi nu a venit nimeni o bună bucată de timp, am discutat despre România, despre Grecia, despre familia lui.

Aristidis, patronul și vânzătorul de seară, cunoștea și aveam să constatăm, iubește România. În primul rând a vrut să știe în ce cartier locuim în București, i-am răspuns că am plecat undeva într-un sat din afara orașului. A insistat și când i-am spus zona am înțeles că el chiar cunoștea județul Ilfov. Ne-a povestit că i-a plăcut mâncarea noastră – sarmalele – apoi că cea mai bună prăjitură mâncată la români a fost cremșnitul și că îi e poftă de aceasta. Bineînțeles că replica mea a fost „de ce nu-l prepari aici” dar  răspunsul, parcă cu ceva regret, “grecii nu consumă astfel de prăjituri și nu s-ar vinde”.

Am ales din vitrine ce ne-a atras și ne-a iritat papilele, am luat și o pâinică cu semințe, am plătit cash – nu știu dacă se poate și cu card. Aristidis ne tot punea în pungă încă trei prăjituri de alte feluri. La una ne-a spus că este asemeni cozonacului din Moldova – alt preparat pe care-l adoră – dar că este mai slab la gust decât rețeta noastră. A avut dreptate dar tot bun a fost. Am lăsat o parte din rest pe tejghea, el a mai pus ceva în punga noastră și noroc că a venit alt client și lanțul s-a întrerupt. Între timp ne-a povestit că a preluat de curând afacerea familiei de care se ocupă singur, că are muncitori români de care este foarte mulțumit. Am vorbit despre oraș și locuri de vizitat, ne-a dat informații bune, cu plăcerea care i se citea în ochi. Eu am făcut exact unul din acele lucruri despre care se spune că este bine să le treci sub tăcere când mergi la alte etnii acasă: am întrebat de tabăra de refugiați din acel an, la marginea orașului, pe lângă care tocmai venisem la prânz și despre care nu știam nimic înainte de a o vedea. Privirea lui s-a schimbat atunci, într-o secundă am priceput că este bine să trec peste un eventual răspuns și am înțeles ceva din adevăratul spirit grecesc mai vechi, care nu se va schimba prea mult în esența lui dar care mie îmi place, așa că am trecut rapid la altă întrebare, ce genera un răspuns mai frumos, istoria afacerii.

Afacerea a început în 1903 când străbunicii Agelliki și Pavlos Patenidis, care locuiau în Istanbulul de azi, în cartierul Kadıköy – un fost cartier cosmopolit al turcilor, armenilor, grecilor – au deschis prima lor brutărie; soarta nu a fost prea darnică, în 1922 au trebuit să-și părăsească casa și locul de muncă în schimbul forțat de populații urmare a tratatului de la Lausanne și ajunși în Grecia, deschid a doua brutărie, „fournos”, în 1923, pe numele Anastasia Patenidou. Aceasta a fost menținută din generație în generație, până azi, un obicei al grecilor care a ținut mereu familia unită și care i-a salvat în momentele istorice grele. De fapt pereții magazinului sunt plini de tablouri cu bunicii în brutărie, la muncă.

I-am spus lui Aristidis că vom trece și a doua seară să ne luăm rămas bun și așa am făcut. Am cumpărat pentru acasă, în România, câteva pâini diferite la compoziție, ceva produse de patiserie, atunci am mai discutat despre România și Grecia, am făcut iarăși un schimb de felurite amabilități, ne-a dat numele lui zâmbind șăgalnic la interpretarea românească. Eu vi-l spun doar în română Aristidis, fiul lui Kalfo, poreclit de colegii români din vremea studenției cu obișnuitul grecu‘.

Alpha Bakery / artisan bread este un loc în care m-aș întoarce cu plăcere pentru a cumpăra un mic dejun mai aparte și cald (pâinici în care se prăjesc cârnați și ou sau legume, un iaurt grecesc, pâine cu semințe sau alte produse de patiserie), acestea se dădeau la pachet la vizita noastră. Anul acesta am avut de gând să-i trecem pragul dar am nimerit în Kavala în duminica Floriilor când totul era închis, mai puțin tavernele și cafenelele.  Dacă în vacanțe vreți să-i călcați pragul ( sper să fie tot așa de bună brutăria), magazinul este la intersecția străzilor Eleftheriou Venizelou (strada cu intrarea în parcarea subterană a hotelului Esperia) colț cu strada Dagki, vizibil din orice loc al intersecției datorită firmei rotunde cu un A mare în mijloc. Programul este foarte lung, de dimineața devreme până după miezul nopții, singura pauză de prânz este doar duminica. După o vizită pe la cetate și muzeele interesante despre care v-am povestit anul trecut, poposiți și la grecu’ dar nu cereți și usturoiul aspectuos  care este atârnat de unele vitrine sau pe cuptorul de cărămidă.  El este ornamental, doar pentru ochiul rău…adică așa cum ziceți voi românii, pentru …cum îi zice …ăăă….deochi !!!

Să nu vă fie de deochi 🤭, vizitați Kavala !