„Nimeni nu vrea să moară. Chiar și cei care doresc să ajungă în cer, nu ar vrea să moară pentru a ajunge acolo. Și totuși, moartea este destinația pe care o împărtășim cu toții. Nimeni nu a scăpat vreodată. Și aşa şi trebuie, pentru că Moartea este foarte probabil cea mai bună invenție a Vieții. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea şterge pe cele vechi pentru a face loc celor noi. În momentul ăsta noul eşti tu, dar într-o zi, nu peste mult timp, vei deveni treptat vechi, și vei fi şters la rândul tău. Îmi pare rău că sună aşa de dramatic, dar este cât se poate de adevărat. Timpul tău este limitat, așa că nu-l irosi trăind viața altcuiva. Ai grijă să nu fii prins în dogme – trăind prin rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul opiniilor altora să înece propria ta voce interioară. Și cel mai important, ai curajul să urmezi inima și intuiția ta. Ele știu cumva deja ce îți dorești tu cu adevărat să devii. Orice altceva este de importanţă secundară.”
Îmi place să cred că fiecare dintre cei ce veți intra pe acest blog, la acest articol, știți destul de multe despre cine a fost și ce a însemnat Steve Jobs pentru lumea calculatoarelor, deci și pentru noi. Dar acum nu acesta este aspectul despre ceea ce vreau să scriu ci despre… moarte! Despre resturile pământești ale creației Divine. Mai precis despre ce aport are moartea în viața comercianților și în final la dezvoltarea turismului mondial. Pare ciudat. Dar adevărat! Moartea oamenilor aduce destui bani în buzunarele celor care știu să se folosească de ea nu sub forma pompelor funebre ci sub alte aspecte. Și cum să nu atragă când vizitarea cimitirelor diverselor culturi face parte din turismul istoric? Chiar și turismul religios. O istorie completă a artelor și științelor, a legendelor și misterelor. Toți suntem atrași de cea mai bună invenție a Vieții: Moartea, după cum afirma Jobs! Și pentru că tot l-am amintit pe acest rebel, el chiar și-a șters urmele pământene, lăsând indicații clare ca numele lui să nu fie trecut pe nicio piatră de mormânt. De aceea prietenii și fanii l-au celebrat în fața unui magazin Apple, aducând flori, cuvinte scrise de mână și, ce altceva decât mere? A reușit ce și-a propus, să nu fie o celebritate într-un cimitir! Și cred că a ales ceea ce se numește înmormântarea verde, după legile creștinismului sec.I.
Cimitirele, unele, sunt într-adevăr spectaculoase prin monumentele vechi și, de ce nu, prin literatura de pe pietrele sau crucile de căpătâi. Le vezi, poate le fotografiezi (mormântul lui Nureyev de exemplu cu celebrul lui kilim lucrat în piatră), te emoționezi citind ori doar râzi precum la Săpânța și nu numai. Dar în afara de asta cimitirele nu au nimic înfiorător. Sunt grădini ale sufletelor lucrate în flori vii, lemn și piatră. Iar cele mai frumoase au fost introduse în Ruta Culturală a Cimitirelor Europene şi în Asociaţia Cimitirelor Semnificative în Europa, rută în care au fost incluse și câteva cimitire din România, primul fiind Bellu. Dar dincolo de lumea grădinilor sufletelor în care vorbim doar cu amintirile despre cei plecați, există o altă lume a morților, de fapt tot a resturilor umane pământești, expuse oricui dorește să le vadă, de obicei și contra cost: osuarele!
Osuarele
În Marea Trecere, cum o numea Blaga, fiecare om, iar eu cred că și frații noștri de regn, doar ultimele observații ale specialiștilor confirmă, că ceva se împarte în două din întregul celui drag ce pleacă definitiv din lume: aburul sufletului netangibil de cei vii, așa cum a fost descris, pleacă în lumi divine, necunoscute; partea ce s-a format din țărână, după religia creștină și nu numai, cutia purtătoare de suflet, este un fel de balast ce trebuie întors obligatoriu în locul de unde a fost luat, în pământ. Cum este întors acolo, adică îngropat, ars, lăsat hrană altor ființe vii precum vulturii, sunt doar cutume specifice fiecărei religii. Dar esențial, fiecare comunitate de pe acest pământ, de-a lungul mileniilor lui, a încercat să scape de cadavre ori să le conserve, pentru a evita bolile. Oricum a făcut-o, câte ceva tot a mai rămas un timp: oasele! Zoroastrienii lăsau trupurile decedaților în așa zisul turn al tăcerii, dakhama, în aer liber, pentru ca păsările să consume carnea și restul părților moi iar atunci când oasele erau goale, le adunau și le depuneau într-un osuar comun. Resturile osoase ale corpului uman în special, au nevoie de foarte mult timp pentru a se distruge. Și, de-a lungul secolelor ultimului mileniu încheiat, acest fapt a creat mari probleme comunităților întemeiate în zone montane, zone pietroase unde țărâna umedă plină de alte ființe minuscule ce se hrănesc cu leșuri, cea transformatoare, lipsește. Cimitirele sunt prea mici iar religiile, poate fără un calcul al viitorului, au interzis incinerarea și au promovat doar înhumarea. Greu azi când prelungirea artificială a duratei vieții prin medicamente și suplimente alimentare chimice, mumifică majoritatea corpurilor. E cazul multor comunități ortodoxe care nu acceptă incinerarea morților dar nu au nici locuri de înhumare, cum e cazul Atenei unde cei 3 ani de stat în mormânt nu mai sunt suficienți pentru căderea cărnii de pe oase.
O problemă a întâmpinat religia creștină în totalitatea ei. Cutumele creștine vechi, cel puțin cele ortodoxe, au spus că morții se îngroapă până la a doua venire a lui Isus iar formula slujbei practicată în multe zone, deși neliturgică, este categorică: „Se pecetluieşte groapa adormitului robului lui Dumnezeu (numele) până la a Doua Venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin” Mormântul lui Isus a fost pecetluit, conform scripturilor, așa că și muritorii și-au dorit inițial asta. În primele secole de creștinism, niciun mormânt nu a fost deschis decât din motive străine credinței. Cum spuneam, multe comunități creștine s-au format în zone de munte unde piatra și spațiul nu permiteau cimitire întinse. Așa că în comunitățile monahale a apărut criza de locuri de veci. Atunci, pe Muntele Athos s-a inițiat prima dată deshumarea călugărilor, spălării oaselor cu vin sfințit și așezarea lor sub biserici ori în clădiri speciale pe care le-au numit osuare, de la latinescul ossarium. Cu alte cuvinte pecetluirea mormântului nu se mai respectă! În timp și aceste osuare, în unele părți, au devenit neîncăpătoare. Administratorii au început să aleagă doar anumite oase de la fiecare cadavru, desigur cele care rezistau mai mult și mai bine timpului: craniul și oasele lungi ale picioarelor. Multe au fost stivuite pur și simplu, precum bolovanii, în încăperi subterane, așa cum cereau cutumele creștine, adică sub nivelul pământului; din altele s-au consolidat ziduri precum este cel mai mare osuar european din catacombele Parisului. Din altele s-au creat altare. În unele mănăstiri craniile au fost pictate cu motive florale plus numele și anii în care a trăit … aparținătorul, precum este osuarul de la Hallstatt, Austria (aici misterul originii este total, se pare că nu spațiul ori piatra au dus la crearea lui; bărbații au picturi cu iederă pe craniu, femeile au flori viu colorate iar ultimul craniu pictat și depus, la cererea expresă din timpul vieții posesoarei, a fost al unei femei care a murit în a doua parte a sec. XX).
Primul osuar pe care l-am văzut a fost cel de la Marele Meteoron. Micuț, atât cât se arată publicului printr-un ochi de geam. Nu-mi mai amintesc dacă m-a impresionat ori ba, citisem destul despre osuare, plus că eram puțin surprinsă neplăcut de laicul modern al lăcașului și slujitorilor ei. Al doilea a fost la Faro în Portugalia, Capela de Ossos. Apoi Evora și nu mai știu, cred că întâmplător prin Trieste. Dacă aș alege să văd altele? Nu cred, doar dacă, așa cum s-a întâmplat deja, aș merge cu un grup căruia merită să-i respect programul.
Osuarul din Sedlec, Sedlecká kostnice
În recenta mea vizită la Praga, era în program și osuarul de la Sedlec. Fiind o excursie de grup, am mers să-l vizităm. Nu știu dacă la următoarea vizită în Cehia m-ar mai atrage să vizitez un alt osuar, deși se spune că cel de la Brno este mult mai mare și poți privi în ochi ? mumiile unor foști călugări capucini, primari ai orașului, foști ofițeri de renume, biete leșuri bătrâne de peste 400 de ani ce zac cu capetele pe câte una-două cărămizi! Fiind creștină, consider că iarăși, pentru a nu știu câta oară, slujbașii pământeni au făcut legi anti dumnezeire care pun în pericol existența celor vii. Nicăieri în cărțile sfinte nu scrie că leșul uman nu poate fi ars ori lăsat hrană păsărilor. Scrie doar că trebuie să se întoarcă întreg în țărână!! Din păcate nu doar laicii nu respectă acest fapt, ci chiar cei care ar trebui să-i îndrume, clericii. Unii!
«Natura tratează moartea ca pe un fenomen normal, temelia lanțului trofic, care este de o importanță crucială. Numai noi, oamenii, reacționăm la moarte prin șoc și o amplificare a situației, ca și cum nu ne-am putea obișnui cu această realitate. Îmbrăcăm cadavrele în haine noi, le îmbălsămăm și le îngropăm în sicrie ermetice și în cavouri de beton, pentru a încetini descompunerea naturală. Manifestăm un refuz îndărătnic de a ceda în fața acestei experiențe, care este cea mai puternică din viață… Într-un mod care este specific speciei noastre, noi, aici, nu suntem pe deplin acasă. Ca un simptom al acestui fapt, tânjim după ceva mai măreț și mai durabil» / Philip Yancey
Dar cum a ajuns celebrul osuar cehesc să fie atât de căutat de turiști? Simplu, oasele umane s-au folosit aici precum lemnul, din ele s-au făcut altare, candelabre, s-a semnat artistul. Povestea pe scurt este următoare:
Kostnice /osuarul este o capelă subterană a Cimitirului Bisericii Tuturor Sfinților și inițial a făcut parte din mănăstirea cisterciană din Sedlec, care a fost fondată în 1142. Dar biserica ce o vedem azi a fost construită în sec. XIII, într-o perioadă de mare sărăcie. Este alcătuită din două capele una peste alta, una sub pământ și una deasupra, alături de alte clădiri, având ca inspirații biserici din Ierusalim. Tot în acel secol unul dintre călugării Sedlec a descoperit argint pe pământul mănăstirii, ceea ce a dus la o rapidă îmbogățire a abației. Fiind la vremea aceea singura mănăstire creștină, a avut și un cimitir uriaș pentru adepții acestei religii, cam 3.5 ha. Faima abației a crescut atunci când starețul Heidenreich a călătorit la Ierusalim, anul 1278 și, după legendă, a adus o traistă de pământ de la Hakeldama pe care l-a aruncat prin cimitir, înființând astfel primul câmp sfânt din Europa Centrală. ( Hakeldama în aramaică, tradus Câmpul de Sânge, este locul unde a murit Iuda, trădătorul care-l vându-se pe Isus pe 30 de arginți. Pe scurt, povestea biblică spune, după Matei 27:6,7 că preoții evrei au luat banii de argint pe care Iuda „îi aruncase… în sanctuar” și „au cumpărat cu ele ogorul olarului, pentru a îngropa pe străini. Considerând că sunt bani pătați cu sânge, ilegal de folosit potrivit tradiției ebraice, inacceptabil să fie vărsați în vistieria lor, ei i-au folosit în schimb pentru a cumpăra un câmp ca loc de înmormântare pentru pelerinii străini. Câmp pe care mai târziu creștinii au construit o mănăstire. Alții spun că pe acel câmp s-ar fi spânzurat Iuda dar funia s-a rupt și, în cădere, și-ar fi despicat pântecul.) O altă legendă spune că pământul era adus de pe Dealul Căpățânii, Golgota.
Dintre cele două legende, mai plauzibilă pare prima. Iar motivul este. foarte simplu: Pe acel loc numit Câmpul de sânge se află și azi o ruină a unei clădiri destul de mari. Pământul de sub ea și din împrejurimi era recunoscut pentru proprietățile deosebite în descompunerea foarte rapidă a cadavrelor. Reputația sa era atât de mare încât, după legende, cantități uriașe de pământ de aici au fost duse în 1215 la Campo Santo din Pisa. Din sec. IV până aproape de sfârșitul Evului Mediu, cadavrele umane au fost coborâte prin cinci deschideri ale acoperișului clădirii din Câmpul Sângelui și apoi lăsate să se dezintegreze. Un pic la sud-est de această ruină se află o nouă mănăstire grecească ridicată în ultimii ani peste rămășițele unui număr mare de morminte rupestre; multe dintre oasele de la „Akeldama” sunt acum îngropate acolo.
Starețul dorea ca slujitorii Domnului să doarmă somnul de veci în pământul suferințelor lui Isus, probabil o altă indulgență la păcatele lor lumești! Dar își dorea și descompunerea rapidă a cadavrelor celor înhumați, pentru ca locul să fie rapid vândut. Laicii, neștiutori despre proprietățile naturale ale pământului bogat în valoroasele bacterii saprofite (de putrefacție), doar despre sfințenia lui, și-au dorit și ei să beneficieze de darul veșniciei, că doar plăteau taxe bisericii ce deținea cimitirul! Taxe în arginți precum Iuda, doar era orașul minelor de argint! Și cum banul este ce este, sutanele au fost de acord… Dacă stimabilele bacterii s-au acomodat noii reședințe, sfințite, e un mister.
Micuțul cimitir fost doar al mănăstirii, a devenit neîncăpător, mai ales după teribila epidemie de ciumă din sec. XIV când se spune că aproximativ 30 000 de cadavre au fost îngropate aici. După ce lumea și-a mai revenit în urma prăpădului Morții Negre, au început și războaiele husite ori boemiene cu cele trei-cinci cruciade împotriva localnicilor, fapte ce au adus un număr mare de morți, cimitirul tot lărgindu-se. (Apropo de războaiele husite, una dintre cererile husiților din Praga, are un paragraf care mi-a plăcut, mai ales dacă s-ar actualiza și azi: pct.3 Puterea lumească asupra bogățiilor și bunurilor pământești pe care clericii le posedă în contradicție cu preceptele lui Isus Cristos, spre paguba cinurilor lor și în detrimentul ramurii seculare, vor fi luate și retrase de la ei, iar clericii vor fi reîntorși la legea evanghelică și la viața apostolică pe care au urmat-o Cristos și apostolii Săi. V-aș recomanda să citiți câteva fapte interesante despre husiți și religia lor, dacă vizitați Cehia, să aflați cum creștinismul până la ei a fost unul pentru săraci și altul pentru cei bogați! Nu că după ar fi fost mai bun!)
După aceste două mari blesteme, ciuma și războaiele, pământul găsindu-și o întrebuințare mult mai practică fiind și fertil, cimitirul a fost chiar desființat iar scheletele umane, o mare parte, au fost mutate la grămadă în capela de la subsol. În 1511, un călugăr a format o piramidă din aceste schelete. Biserica abației a suferit de pe urma războaielor și conducătorilor țării dar s-a refăcut rapid în sec. XVIII, perioadă când artiști celebri au fost chemați să organizeze artistic…. osuarul! Așa au apărut marile piramide din oase umane. Doar că la conducerea imperiului, implicit Boemia, a venit fiul Mariei Tereza, împăratul Iosif al II-lea, cel care a redus drastic avantajele uriașe ale bisericilor imperiului, a secularizat o mare parte din averile acestora și le-a supus controlului financiar al statului, mai ales pe acelea care nu efectuau nicio activitate de învățământ pentru săraci ori medicală. Și abația din Sedlec este secularizată în 1783 iar obiectele valoroase vândute la licitație publică, pământul sfânt aducător de bani clerului este redat agriculturii, oasele fiind adunate în capela osuar ori într-o groapă comună. În anul 1870 osuarul a fost inaugurat dacă pot spune așa, având aspectul de azi. Angajat de proprietari, František Rin, un lucrător în lemn, a fost cel care a realizat „decorul” din biserică pe cheltuiala prințului Karl Schwarzenberg. Se spune că a dezinfectat temeinic cele aprox. 40 000 sau 70 000 de oase cu var clorurat… doar multe trecuseră prin Moartea Neagră! A lucrat mulți ani alături de soție și copil, în ceea ce azi se vrea artă! În final și-a pus și semnătura de artist, desigur că din același material, oase umane!
Schwarzenberg – cehă: ze Švarcenberka – a fost – încă are urmași – o familie nobiliară francă și boemiană a cărei existență acoperă aproape un mileniu din istoria Europei și de a cărei poveste vă loviți dacă vizitați frumoasele castele cehești și nu numai. Dacă ați mai citit presa cehă chiar și după anul 2000, ați aflat de celebra Lex Schwarzenberg, altfel spus cum își cinstesc conducătorii, indiferent de etnie, eroii războiului anti Hitler.)
Începând cu anul 2014, osuarul a intrat în renovare dar și a unor ample cercetări arheologice și antropologice, ocazie cu care s-au descoperit în jur noi gropi comune – se zice 17 – cu peste 1200 de schelete. Cercetările pe acestea au dovedit că așezarea Kutna Hora a fost de tip minier, cu un flux continuu de mineri veniți pentru lucrul în minele de argint, cu o populație ce suferea frecvent de tuberculoză și meningită. De asemeni sub piramidele de oase din capelă, s-au descoperit încă cinci gropi comune, cu schelete mai vechi de sec. XIV, nemenționate în catastifele bisericii. Renovarea capelei a fost necesară deoarece clădirea se înclinase periculos de mult, se afirmă în pliante iar unele oase, cranii în special, începuseră să se fărâmițeze din cauza umidității, de fapt își continuau procesul de integrare în marea natură, așa cum hotărâse divinitatea…. Renovarea a creat destule probleme specialiștilor, oasele în finalul lucrării nu vor mai fi așezate la fel deși aspectul nu se va schimba. Piramidele de oase vor avea interiorul solid, din lemn și nu din alte oase…. Nu se va umbla la emblemă și candelabru. Urmărind câteva înregistrări video din anii de început ai renovării capelei oaselor din Sedlec (sunt pe youtube), am simțit cumva că spiritul creștin din mine, atât cât mai este astăzi, începe să se disipeze și am început să înțeleg de ce vestul Europei este din ce în ce mai necreștin. Inclusiv Cehia!
„Capela cu oase a luat naștere, de fapt, pentru ca vizitatorilor să li se atragă atenția asupra inevitabilității morții și a duratei scurte a vieții omenești. Deoarece corpul uman este atât de sărăcăcios și trecător, o memorie a noastră onestă poate fi păstrată, în istoria omenirii, doar printr-un efort al sufletului” – scrie la Kutna Hora. Mesajul vizitării capelei este, susțin administratorii de azi, un Memento mori! Un memento pe bani!
Capela Oaselor se află în cartierul Sedlec, pe strada Zámecká. Aparține Bisericii parohiale romano-catolice Catedrala Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul din Sedlec și este monument UNESCO din anul 1995. Am plătit cu card 270 czk/persoană, preț pentru studenți și seniorii din UE (senior, adică vârsta de la 65 ani). Se pot rezerva și bilete online dar nu cred că merită căci la intrare se vând destul de repede deși sunt mulți vizitatori. Până acum ceva timp, fotografiatul era permis în Capela Oaselor. Acum nu, așa că pozele, unele, sunt preluate de pe pliantul cumpărat la fața locului (3 sau 5 €, nu-mi mai amintesc). N-am îndrăznit să fotografiez pe ascuns deși mai fac chestia asta dar capela avea destule camere de supraveghere. Ei bine, cu toate astea, unii turiști mai fură câte un oscior, ba chiar și un craniu care, ciudat, a fost returnat prin colet poștal din afara granițelor Cehiei! La bântuit ceva pe hoț ?!
Cehia abundă în osuare ce se pot vizita. Și nu dintre acele locuri ale memoriei cum le numea un istoric, adică ale eroilor patriei, ci pur și simplu depozite de oase păstrate contra legilor naturii. Cel mai mare, descoperit în acest mileniu, se spune că este la Brno iar altul, cu oase aranjate în diferite forme, chiar inimioare, frunze de palmier ori cuvinte precum „Ecce mors”, ar fi la Mělník-ul cehesc, nu cel bulgăresc despre care am povestit cândva. Dacă le voi vizita? Acum zic categoric NU dar …. never say never! Vă răspund la sfârșit de septembrie ?.
Aparent înfiorător pentru doamnele și domnișoarele turiste, osuarul este foarte vizitat de călători și călătoare. Se spune că este aproape la egalitate ca număr de turiști cu celebrul castel din Český Krumlov. De ce nu dacă și osuarul face parte din imensa listă de foste proprietăți celebre ale familiei Schwarzenberg, recunoscută pentru simțul ei artistic?
„Pentru un creștin, moartea nu înseamnă decât o schimbare a adresei…” spunea Anne Lamott. Neplăcut să nu știi pe mâinile cărui nebun îți ajung resturile pământești ?. Căci oasele, cele mai greu degradabile părți ale trupurilor regnului animal, aș putea să zic țărâna pietrificată, până la urmă, sunt materiale excelente pentru comerț, pentru câștiguri financiare. Mă opresc aici pentru că aș cita ceva din Biblie care sigur ar fi nu doar împotriva osuarelor, ca idee dar și a cimitirelor moderne, laice și bisericești, pline de betoane, marmură și termopane, mult mai costisitoare și în același timp un mare pericol pentru Pământ și sănătatea umană…. Și totuși, în nimicnicia mea de minusculă trestie gânditoare, nu pot să nu (mă) întreb:
Quo vadis, fides christiana?!
Însă având și genele veseliei în ADN-ul propriu, nu pot să nu mă amuz, gândindu-mă la ce mișcare browniană va fi în aceste osuare la momentul Marii Judecăți creștine, la ce mare încurcătură vor fi supuse sufletele care nu-și vor găsi lutul modelat în numărul total de oase ale unui om ….. așa cum scrie în vechile cărți sfinte ale creștinismului primar!
Comentarii recente