Continuare de aici:  1și  2ᄿ 

După cum vă spuneam în articolul trecut despre Trieste, noi am putut vizita doar o mică parte din tot ce este interesant de văzut aici. Dacă Risiera di San Sabba  (orezăria) cu singurul lagăr al morții înființat de naziști pe teritoriul Italiei (1943 – 1945 ) chiar nu aveam starea necesară de a o vedea  (este în zona industrială, cartierul Valmaura), mai ales că nu puteam să o leg și de o vizită pe care o doream, la Sinagogă, în schimb nu am vrut să ratăm obiectivele de pe Colle di San Giusto. Dealul acesta San Giusto este de fapt  anticul nucleu al orașului Trieste. Așa se face că duminică dimineața am plecat la pas să urcăm pe pantele acestui deal. Am ales ca traseu Piața Unității Italiei prin spatele Primăriei unde i-am salutat încă o dată pe falșii văduvi 😅 Jakeze și Mikeze punându-le că mergem la cei originali, apoi  ne-am îndreptat spre Arco di Riccardo și de acolo pe străduțe foarte înguste cu  vechile clădiri medievale. Am ajuns în partea de jos a Via della Catedralle pe care am urcat cu destule pauze căci este într-o pantă neplăcută și pavată cu piatră veche, probabil medievală la care trebuie să fii atent pentru a nu săruta fără voie pământul lor sfânt. Ne-am oprit să ne tragem sufletul în părculețul San Giusto de unde am avut o frumoasă vedere spre mare și oraș, ne-am minunat cum urcă mașinile pe așa pantă mai ales iarna, ne gândeam cum este când Bora își dezlănțuie durerea iubirii pierdute și lovește cu furia celor poate 160 – 200 km/oră acele vehicule care stau parcate gata să se răstoarne pe o parte. În sfârșit am ajuns la o intersecție unde drumurile se împart dar de fapt duc la același complex, Via del Castello și Via della Catedralle. Am ales a doua variantă și după încă ceva sute de metri am ajuns în linie dreaptă cum s-ar spune pe o alee cu bătrâni arbori ale căror coroane ne-au făcut mai ușor urcușul pe pietre, ascunzându-ne de razele soarelui. Ultima porțiune, treptele din Piazza della Catedralle și  avem în față, măreață, tainică, sobră,  Catedralle di San Giusto Martire, primul obiectiv ce doream să-l vedem aici. Nu a fost să fie, o ceremonie funerară aduna-se câteva autocare în zonă, unele cu cei veniți la ceremonia funebră. altele cu turiștii și ghizii destul de necivilizați ce au intrat în imensul lăcaș și se înghesuiau cu  participanții la slujbă, fotografiind în neștire până cineva a luat inițiativa de a-i îndepărta. Noi am intrat doar în ușă să ne lămurim dacă merită să așteptăm terminarea ceremoniei. Merita din plin, așa că ne-am îndreptat pașii spre celelalte locuri de vizitat pe această colină. Dacă tot am amintit drumul pe care am urcat cu piciorul, să știți că se poate și urcarea cu mașina deși nu este la fel de spectaculoasă:  din Corso se urcă pe Via Capitolina, sens unic, parcarea este pe Via San Giusto lângă biserică iar coborârea se face tot pe un sens unic, Via Tomasso Grossi.

Tergeste

Spuneam că orașul Trieste are o istorie legată strâns de Imperiul Roman când acesta era în plină glorie. Dealul cu vedere largă la Golful Trieste, faptul că zona permitea trecerea terestră a armatei spre Asia au fost  factorii decisivi pentru ca Roma să stabilească aici o cetate cu rol militar, Tergeste

Resturi ale forumului roman.

Cele mai vizibile urme ale ocupației romane, pe lângă Teatrul Roman  și   Arco di Riccardo rămân Forumul și Templul de pe Colina San Giusto. Ridicate în prima parte a sec. I.e.n. aceste ruine antice  se află între Catedrală și Castelul San Giusto. Acolo se presupune, după dovezile arheologice, că ar fi fost marele templu al cetății Tergeste și forumul. Templul a fost descoperit târziu, în sec. XX când s-au făcut ceva săpături în zonă. Din ce a fost cândva  templul, o mare parte se află sub clopotnița catedralei și așa va rămâne. La vedere sunt resturi ale forumului și în special al propileus, adică poarta principală prin care se intra în zona sacră. Aici în acest spațiu ce pare mic astăzi, era centrul politic, administrativ și religios al cetății romane Tergeste. Locuințele erau pe panta dealului și urmele se mai pot vedea în unele magazine sau hoteluri, prin pardoseala de sticlă securizată.

Despre  Castelul San Giusto 

Planul Castelului San Giusto

Castelul di San Giusto este construit pe dealul de unde vederea asupra golfului este spectaculoasă. Alegerea locului pentru construcția medievală austriacă nu a fost întâmplătoare, rolul de bun punct de observare a mării fiind cel ce a influențat alegerea locului atunci când locuitorii cetății Trieste, în sec. XIV,  au ales printr-o petiție să fie conduși și apărați de austrieci, sătui de desele atacuri ale Republicii Venețiene. Împăratul Austriei a hotărât ridicarea cetății militare aici și a ales locul unde în trecut fusese deja o altă fortăreață, tot militară dar a Imperiului Roman, Tergeste. Lucrările încep la jumătatea sec. XV cu prima construcție, Casa Căpitanului, o clădire fortificată și care, pe parcursul următorilor 200 de ani este înconjurată de ziduri puternice cu trei bastioane diferite ca arhitectură (Rotondo sau Veneto, sec. XVI, numit așa pentru că a fost construit de venețienii care au ocupat orașul un an în 1508, apoi bastionul Lalio / Hoyos  tot sec XVI și Fiorito / Pomis , triunghiular în sec XVII ), în final rezultând o fortăreață triunghiulară. Aici a locuit Căpitanul imperiului până în 1750 când sub domnia Mariei Tereza cetatea Trieste cunoaște o dezvoltare deosebită, conducerea austriacă este mutată în palate noi pe țărmul mării și în Casa Căpitanului se stabilește o garnizoană militară și închisoarea.

Mikeze și Jakeze în original.
Spre casa de bilete.

Castelul San Giusto a intrat oficial în patrimoniul cultural-turistic al orașului Trieste în anul 1930. A fost după consolidare reamenajat ca muzeu cu mai multe secțiuni, i-a fost modificată compartimentarea interioară astfel că scara în spirală ce unește parterul cu etajele a fost construită în anii 1935-36 special pentru a ușura vizitarea clădirii. În forma inițială accesul spre etaje era mult mai dificil, tocmai pentru că a fost concepută clădirea în scopuri militare defensive. Este pe toate ghidurile turistice ale agențiilor dar și în atenția ghizilor privați ce te abordează pe străzile din jur sau chiar în complex. Este o zonă aglomerată de regulă. 


Muzeul Civic al Castelului San Giusto

Muzeul Civic al Castelului San Giusto este accesibil publicului începând cu podul de lemn și poarta mobilă de la vechea Casă a Căpitanului de unde apoi se intră într-un spațiu larg ce face legătura cu camerele castelului, curtea interioară, sala armelor. Aici în așa zisul vestibul sunt originalele Jachez și Michez de care vă povesteam legat de turnul primăriei din Trieste, sunt grătare de jar cu care se încălzeau soldații, ghiulele, câteva steme și impresionante  acoperite cu o plasă solidă de metal, locuri pe unde se ajungea în beciuri. Este destul de simplu locul dar aici sunt și casele de bilete.

Capela Sf. Gheorghe

Capela Sf. Gheorghe este simplă, în stil gotic, cu stema împăratului Frederick al III-lea care în 1468 a dat ordinul începerii construcției clădirii administrative imperiale. Stema este originală iar sub ea este o inscripție tot originală, anul 1471 și literele AEIOU asupra descifrării cărora încă nu s-a ajuns la un consens, se pare că traduse din latină, o variantă ar fi Austria va stăpâni lumea.. Ceva asemănător dacă s-ar lua în seamă varianta în limba germană ,tiind că AEIOU era motto-ul împăratului german.  Sunt și două lucrări în lemn, un crucifix din sec.XVII și Sf.Petru sau Sf.Giovani, nu se știe sigur, din sec. XV, aduse din catedrala San Giusto. Altarul nici el nu este original, este adus dintr-o casă demolată în 1907. Asupra rolului ei sacru sunt tot felul de variante, mai mult sau mai puțin credibile. În  

Camerele Caprin

Camerele Caprin, numite după un intelectual și revoluționar al sec.XVIII care a locuit în Trieste  și de la moștenitorii căruia s-a achiziționat mobilierul deosebit merită un loc de popas pentru a admira exponatele dar și de meditat. Pentru a amenaja aceste săli, s-a  schimbat chiar și forma și orientarea ferestrelor inițiale ale castelului tocmai pentru a pune în valoare mobila în stil renascentist adusă din oraș. 

Printre cele mai importante exponate din camerele Caprin, de departe este tavanul pe care se află pictura pe pânză Triumful Veneției. Este aparte și de neratat pentru că aduce în atenție o perioadă a Republicii Venețiene când dogaressa / soția dogelui Veneției avea propriul său birou, depunea un jurământ de credință și conducea, mai mult sau mai puțin real, alături de soțul ei.  O formă ce s-a impus pentru a promova în primul rând valorile familiei dar care a avut și părțile ei negative asupra statului. Și, de ce nu, o formă deosebită de emancipare a femeii, e drept de origine nobilă. Rolul acesteia în politică și administrația venețiană a ținut ceva timp, câteva secole în Evul Mediu și a fost desigur o problemă foarte controversată în lumea bărbaților. Dar vorba unui cântec popular românesc, cu femeia să nu te pui 😅! Pictura este valoroasă și din punct de vedere al simbolisticii. Veneția este reprezentată de o dogaressă, protejată de zeul mării,  Neptun și de zeița pământului cultivat, Ceres iar deasupra sa este Duhul Sfânt și îngeri cu ramuri de măslin. Ce m-a atras însă este modul cum se vedea Republica Venețiană față de restul lumii : cele patru continente cunoscute atunci îi dau onorul! Europa pe taurul lui Jupiter, doi bărbați cu turbane reprezentând Asia pe elefant și Africa pe dromader și al patrulea, America cu un personaj cu pielea aproape roșie, semnificând indienii amerindieni.  

Arsenalul

Arsenalul, o secția a castelului în care regret că nu am putut face poze din cauza prețului exagerat, este interesantă dacă sunteți pasionați de aspectul și funcționalitatea armelor de-a lungul ultimelor aproape nouă secole. Colecția este expusă în mai multe spații, pasaje de trecere, alcătuită  cronologic și tematic, începând cu cel mai vechi exponat, o sabie din sec. XII, cu pumnale, halebarde, săbii de diferite mărimi și bogat ornamentate aparținând Germaniei, Elveției, Spaniei și altora. Urmează apoi colecția armelor de foc, de la cele mai primitive până la cele din sec. XIX. Adevărate opere de artă unele dintre ele,  având decorate povești reale de luptă sau din mitologie. Deosebite sunt pungile de pulberi din stomac de cerb sau cutile din fildeș ori lemn, coarne de animal. Toată colecția a fost adunată în sec. XX din donațiile colecționarilor sau din achiziții publice. Merită să-i treceți pragul.
Deci Casa Căpitanului este departe de a arăta originalul cu atâtea modificări făcute în sec. XX doar pentru a atrage turiști.


Bastionul Lalio

Bastionul Lalio și Grădina Căpitanului sunt  din 2001 Muzeul Lapidario și aici sunt expuse artefacte din fostul forum roman, templul zeilor puternici descoperit pe locul catedralei, bucăți din propilee (anteporțile templului roman se bănuiește), bucățile unei biserici creștine din sec.XIV vândută la licitație prin ordin imperial și transformată în locuință în sec.XVIII, steme, însemnele palatului episcopal medieval, multe alte obiecte interesante.     Lapidariul din bastionul Lalio, / Lapidario Tergestino/ are 130 de piese recuperate din forumul roman expuse în 4 camere, pe epoci, plus statuiele de marmură ce decorau scena Teatrului Roman / Venus, Bacchus, Apollo, Minerva, Esculap și Igeea, alături de cele descoperite în alte locuri, Jupiter, Marea Mamă, Hercules și altele ale căror nume nu le mai știu .  Muzeul Lapidario are exponate în mai multe săli la care se ajunge și pe scări.

Grădina Căpitanului

Grădina Căpitanului este expoziția mult mai bogată din partea opusă castelului, lângă catedrală, unde sunt expuse și protejate de intemperii lucrări colectate din tot orașul/ pietre funerare catolice și evreiești din sec. XV – XVIII, pietre omagiale legate de vizitele împărătești, în special ale Mariei Tereza pe care și anul acesta orașul o sărbătorește cu fast pentru cei 300 de ani de la naștere, o stelă islamică cu inscripții vechi din anul 1115 adusă nu se știe cum din Magreb, apoi sunt tot felul de artefacte din demolările caselor ce au fost în zona Pieții Unificării Italiei, ghetoului, Lazzareto. Fotografiatul este destul de scump, descurajator. La castel taxa vizitării este de 3 € /pers. dar  fotografiatul era undeva în jur de 15 €, +/- după ce secțiuni doreai să fotografiezi așa că, asemeni majorității turiștilor, ne-am mulțumit doar cu retina umană ! Sincer, vizitarea castelului în interior nu merită, după părerea mea, timpul pierdut decât pentru bogata colecție de arme albe și pentru frumoasa panoramă a orașului văzută de pe platoul deschis, Cortile delle Milizie / Curtea soldaților, folosit de soldații sec. XVIII. Cortile delle Milizie are o formă triunghiulară, atipică pentru instrucția militară dar asta a rezultat din multele construcții adăugate de-a lungul secolelor. Aici, pe lângă intrarea în actualul lapidariu, est vizibilă intrarea în marea cisternă de apă din care se alimenta orașul medieval. Printre câteva tunuri și alte artefacte, aici s-a deschis un mic local Bottega del Vino, cu program 10 – 18. N-am intrat așa că nu știu prețurile.

Castelul și zona istorică din jur a devenit proprietatea orașului Trieste, a fost renovat și o bună parte din el este deschis azi publicului pentru vizitare, fiind pe toate ghidurile turistice. Este un loc aglomerat unde se vine organizat prin agenții sau cu ghizii care te abordează pe străzile din jur, tururile  fiind accesibile zilnic vara și de marți până duminică pe timpul iernii. Pentru a vă face o impresie, vedeți https://www.youtube.com/watch?v=V6XenEmfDEU

Parco della Rimembranza

O parte din copacii plantați pentru memoria eroilor.

Parco della Rimembranza sau Parcul Memoriei este un loc sacru, locul unde memoria nu moare,  cum scrie pe una din pietrele de forme și mărimi diferite răspândite prin iarbă. Pietre care au scrijelite numele celor căzuți pe front și unitatea de care au aparținut sau doar câte o cruce, un semn pentru acei soldați neidentificați. Este o zonă nu foarte mare pe panta dealului San Giusto, între Via Capitolina și Viale  Ragazzi del 99, amenajat în anul 1930 pentru comemorarea eroilor primului război mondial, ulterior dedicat memoriei generale, tuturor eroilor din Trieste care au luptat în Europa și Africa în acel secol scurt, sec. XX. Parcul are 26 de sectoare.  Partea cea mai impresionantă este paralelă cu forumul roman, o alee largă cu plăci de marmură și panouri ce povestesc despre eroii triesteni și care se termină spre mare cu monumentul lui Attilio Selva dedicat voluntarilor de aici care au luptat în primul război mondial, statuie la dezvelirea căreia a luat parte și Vittorio Emanuele al III-lea. Un parc impresionant unde pietrele scrise și vopsite cu roșu, unele deja acoperite de mușchi sau alte plante, la altele scrisul șters, unele cu flori, panglici tricolore și candele proaspete, altele pur și simplu sparte sau întoarse…un loc al memoriei făcut la indicația Ducelui, acel Mussolini,  cu un monument făcut de un sculptor din Trieste care a lucrat mult pentru fasciști ! Însă meritul în istorie pentru crearea acestor parcuri ce se găsesc în toate orașele italiene, aparține unui avocat și politician, Dario Lupi din elita Cămășilor Negre, cel care a ordonat înființarea lor după modelul canadian, adică plantarea de copaci de către elevi după numărul soldaților căzuți între 1915 – 1918. Mult mai târziu acele parcuri au trecut în administrarea statului.

 Parcul se termină cu fântâna simplă, neatractivă ziua, făcută pentru vizita lui Mussolini din 1938 când a anunțat promulgarea legilor rasiale. Fântâna este de forma unui obelisc care seara are un joc simplu  de trei culori după cele ale drapelului italian. 

Exceptând emoționantele pietre ale memoriei, parcul nu ne-a prea atras. Mult mai plăcut a fost să stăm în vârful colinei San Giusto de unde am admirat îndelung Adriatic Cera, să ne răcorim cu bere și limonadă alături de câte o pizza, serviți impecabil la un chioșculeț deținut de un italiano vero. Care de fapt s-a dovedit a fi un arabo vero ce ducea dorul unei beri de-a noastră, gustată zicea el, în Banatul românesc. Ce mică-i lumea și ce frumos este să-ți placă să interacționezi cu oamenii din drumurile tale !!


Scala dei Giganti

Nu pot încheia cu poveștile acestei zone fără să amintesc  un loc ce ar putea fi încântător dacă ar fi curățat mai des de mizerii, Scala  dei Giganti / Scara Giganților. Este și acest loc o emblemă mai puțin importantă a orașului Trieste dar atrage prin monumentalitatea sa. Scara Giganților a apărut în sec. XIX, pe atunci servind mai mult bisericilor din zonă și de aceea localnicii îi ziceau scara călugărilor. Treptele acelei scări erau foarte înalte și inegale, cam la 60 cm, așa că nu putea fi folosită decât de oameni înalți și de aici numele devenit oficial cu timpul,  Scara Giganților.  În sec. XX s-a pus problema fluidizării  circulației orașului așa că s-a hotărât săparea unui tunel prin dealul Montuzza, actualul tunel urban Sandrinelli, fapt ce a dus la reproiectarea scării. În final a apărut această construcție gigant, se spune că având 226 trepte pe mai mult secțiuni dar tot pentru ….giganți ! Am încercat și eu să o cobor dar am renunțat, căci o parte din trepte sunt foarte înalte iar trecerile erau blocate cu lanțuri. Plus că era deja seară mai târzior când zona nu este chiar atât de sigură.

Nu pot încheia cu poveștile acestei zone fără să amintesc  un loc ce ar putea fi încântător dacă ar fi curățat mai des de mizerii, Scala  dei Giganti / Scara Giganților. Este și acest loc o emblemă mai puțin importantă a orașului Trieste dar atrage prin monumentalitatea sa. Scara Giganților a apărut în sec. XIX, pe atunci servind mai mult bisericilor din zonă și de aceea localnicii îi ziceau scara călugărilor. Treptele acelei scări erau foarte înalte și inegale, cam la 60 cm, așa că nu putea fi folosită decât de oameni înalți și de aici numele devenit oficial cu timpul,  Scara Giganților.  În sec. XX s-a pus problema fluidizării  circulației orașului așa că s-a hotărât săparea unui tunel prin dealul Montuzza, actualul tunel urban Sandrinelli, fapt ce a dus la reproiectarea scării. În final a apărut această construcție gigant, se spune că având 226 trepte pe mai mult secțiuni dar tot pentru ….giganți ! Am încercat și eu să o cobor dar am renunțat, căci o parte din trepte sunt foarte înalte iar trecerile erau blocate cu lanțuri. Plus că era deja seară mai târzior când zona nu este chiar atât de sigură.

 Este greu de apreciat ce simbolizează tot acest amestec din Parcul Memorial ! Poate că este chintesența orașului care îmbină atâtea etnii și atâtea religii, Trieste ! 

Vedere de pe dealul San Giusto spre Farul Victoriei, un alt loc pentru care nu am mai avut timp să-l vizităm.

Însă Colle di San Giusto atrage mulți turiști și pelerini printr-un templu creștin aparte, Catedrale di San Giusto. 

  Memoria nu moare !

Urmează  aici:  4ᄿ