Thessaloniki, Salonic  mai familiar, este unul din orașele grecești în care mi-am dorit mereu să stau mai mult timp dar doar l-am ocolit sau am dat câte un tur fără să oprim. Grecia este slăbiciunea mea, a noastră, ne  place să colindăm pe acolo, să-i simţim aromele moderne dar mai ales pe cele ale trecutului, ne plac grecii, gastronomia lor, legendele, satele mai puţin colindate.

    Salonic este un oraș plăcut unde vizitarea monumentelor istorice nu este atât de complicată, acestea sunt grupate în centrul istoric și cum altfel decât aproape de malul mării. Doar urcarea spre Ano Poli  poate fi mai dificilă dacă este o zi prea călduroasă de vară dar odată ajunși sus, priveliștea merită efortul. Noi ne-am început plimbarea cu albastrul nemărginit al apelor, am traversat Piața Eleftherias, până am ajuns pe malul mării, în zona portului. Ne-am uitat puțin spre zona interzisă publicului apoi ne-am îndreptat spre cele două rânduri de clădiri vechi ce au aparținut portului și care azi servesc drept săli pentru activități artistice, ceva birouri și cele două muzee, cel dinspre stradă este Muzeul Fotografiei, celălalt Muzeul Cinematografiei. N-am intrat în nici unul deși programul, culmea, ținea până la ora 20 sau și peste, nu-mi amintesc. Am dat ocol clădirilor vechiului port, am admirat Turnul Alb văzut de la așa distanță mare apoi am luat la pas str. Leoforos Nikis până la Piața Turnul Alb.

Promenada

     Promenada cred că este locul pe care trece obligatoriu fiecare turist, indiferent cât stă în Salonic. Este zona pietonală și a pistelor de bicicletă bine marcate, de pe str. Leoforos  Nikis, partea dinspre mare, dreapta mergând spre Turnul Alb. Pe partea cealaltă a bulevardului Nikis sunt blocuri moderne cu multe cluburi, cafenele și restaurante unde poți sta și privi marea dar printre mașini. Tot pe partea cu blocurile este frumoasa Plateia Aristoteous și statuia pe la care se opresc toți turiștii să facă o poză, unii chiar uitând să mai plece cu toate că văd bine cum se așteaptă liberarea locului!  Bietul Aristotel, are o privire filozofică dar parcă tot se vede puţin disperarea!!! Promenada și-a căpătat fața de azi în anii 1990 – 2000 când zona a fost reconstruită. După aproximativ 1.5 km de la Muzeul Fotografiei, ne-am apropiat de turnul unde turiștii așteptau apusul soarelui. Promenada însă este mult mai lungă.

Turnul Alb

Turnul Alb, Lefkos Pyrgos, simbol al Salonicului, ridicat din porunca lui Suleyman Magnificul după unele informații și data 1535 existentă până în 1912 pe zid.  După alte informaţii chiar de Murad al II-lea,  cuceritorul Salonicului, pe temelia unui alt turn menționat în documente ca existent deja în 1185 ce se bănuiește că a fost construit de francezi după cucerirea de cruciați a Constantinopolului sau de către venețienii ce au stăpânit scurt timp orașul. Sunt bănuieli că autorul proiectului ar fi Mimar Sinan. Nu este dovedit doar s-a făcut analogia cu alte turnuri de acest fel despre care se știe sigur că au fost proiectate de celebrul arhitect. Seara nu puteam urca în turn dar a doua zi am revenit aici special pentru asta și am văzut astfel și expoziția din interior.  Turnul a servit ca loc de observare pe mare   dar și pentru multe execuții chiar ale propriilor ieniceri în vremea otomanilor, de aceea s-a numit și Turnul Roşu, Turnul însângerat / Kanli Kule sau Turnul Ienicerilor. Uciderea ienicerilor în 1826 ordonată de sultanul Mahmud al II-lea s-a făcut doar pentru creștinii trecuți la islamism și pe care sultanul îi bănuia de trădări. La sfârșit de sec. XIX și nu după 1912 cum apare pe multe site-uri (Am fost acolo în turn, deci pot adeveri ) a fost zugrăvit în alb pentru a simboliza purificarea, la ordinul sultanului Abdul Hamid al II-lea presat de criticile internaționale (care sultan însă a fost exilat și încarcerat chiar la Salonic unde a și murit). Cel ce a zugrăvit turnul   a fost deținutul evreu Nathan Guildili și a fost eliberat după terminarea vopsirii iar turnul s-a numit Begiaz Kule. Încă înainte de cedarea Salonicului către statul Grec, Turcia dărâmă celelalte două turnuri și zidurile în care erau prinse, Turnul Alb rămânând singurul în picioare. Astăzi este bej spre gri, culorile naturale ale pietrelor dar numele rămâne simbolic Turnul Alb.

Felul cum arată este rezultatul muncii de recondiționare începută în1985, an când Salonicul a celebrat 2300 de ani de la înființare. Azi este folosit ca spațiu expozițional aparținând Ministerului Culturii. Nu m-a impresionat în interior și nici exponatele despre toată istoria orașului nu erau deosebit de interesante, poate doar partea despre istoria gastronomică a locului dar priveliștea oferită merită efortul de a-i urca cele 92 de trepte dacă am reținut bine și cei 4 € de persoană plătiţi acum un an (iarna sunt 2 € pers).  Dacă colindaţi mai mult în Salonic, puteți lua un bilet combinat pentru a vizita mai multe muzee, valabil 3 zile. Sunt intrări libere în primele duminici ale fiecărei luni în perioada programului de iarnă dar și cu ocazia unor zile dedicate muzeelor grecești și internaționale, fapt ce ar trebui verificat la fața locului sau pe site-urile muzeelor, căci se poate schimba oricând oferta.                                                                                                                                       

Piața  Turnului Alb este aproape mereu plină cu localnici sau turiști, seara mai mulți sunt cei ce vin să admire apusul soarelui. Chiar cântăreți stradali, fotografi pasionați, vânzători de mărunțișuri și, dacă doriți, o plimbare cu trăsura de-a lungul promenadei. În apropiere este Teatrul de Stat Macedonean, o clădire frumoasă și destul de modernă. Cu toate că ne propusesem să ne întoarcem a doua zi să vedem și interiorul, contra cost 3 € , timpul nu ne-a mai permis în schimb am remarcat afișul premierei în pregătire “La răscruce de vânturi”, singura operă a celebrei Emily Bronte și pe care grecii o consideră inspirată după tragedia antică. Teatrul Regal ridicat în 1900 şi  Clubul Ofițerilor sunt două clădiri ce mărginesc această piață. Importantă pentru locuitori – avea flori proaspete și două candele mici – este statuia guvernatorului militar Vostis, cel care prin faptele sale de arme a ajutat le eliberarea Salonicului de otomani în 1912.  În 2016 în Thasos am vizitat casa și muzeul sculptorului Polygnotos Vagi care a trăit mult în exil. Ei bine, aici la intrarea în curtea Teatrului Macedonean este o operă a lui ce reprezintă familia greacă în exil.

Alexandru Macedon pe Bucefal

Grupul statuar  Alexandru Macedon pe calul său Bucefal  este tot în zona promenadei. Dar demn de reţinut deşi pe multe site-uri apare eronat că Thessaloniki e oraşul întemeiat de frumosul cuceritor, marele Alexandru din bronz veghează  asupra unui oraş pe care adevăratul Alexandru nu l-a cunoscut. Statuia  este acolo din anul 1974 când a fost dezvelită, autorul ei fiind Evangelos  Moustakas. Despre Alexandros Megalos cred că nu e nevoie de povestit prea mult. Macedonean după celebrul lui tată, Filip al II-lea, cu o mamă grecoaică legendară, Olympia, prințesă din fabuloasa zonă  Epir, a fost unul din cei mai mari comandanți militari ai antichității, geniul lui militar încă naște studii și controverse.

Despre Bucefal (boukephallus/ cap de taur), calul legendar care a fost îmblânzit de copilul de 12 ani Alexandru care i-a ghicit necazul – se speria de umbra sa – nu cred că am ce spune, sunt atâtea legende frumoase, căutați-le căci merită !   Alexandru și Bucefal au fost nedespărțiți în cucerirea lumii timp de 16 ani, între 343 î.Hr. și 327 î.Hr. stăpânul murind 4 ani mai târziu decât eroul său cabalin. Și dacă tot am amintit de legătura minunată, miraculoasă dintre cei doi, poate citiți și despre câinele lui, Peritas,  care se arunca în luptă alături de stăpân. Dar m-am dus spre o zonă care-mi place, legendele istorice ! Monumentul Alexandru călare pe Bucefal (unele texte zic Ducipal, cal frumos și sprinten) are în jur celebrele falange macedonene, “sarissa” perpendiculare pe micile scuturi. Această parte este la fel de importantă ca și statuia. Sarissa a fost arma inventată de Filip al II-lea și perfecționată de Alexandru al III-lea, cel Mare și cu ea au cucerit Egiptul, au învins armatele de elefanți asiatici de luptă și a fost de neînvins încă mult timp, până în 168 î.Hr. când legiunile romane au reușit să distrugă  “synaspismos”, renumitul și temutul zid de sarisse specific macedonenilor (Alexandru a trăit între anii 3// – 3/î/H). Sulița aceasta, sarissa, era așa cum o vedeți lângă statuie, avea între 5.5 m și 7 m lungime, era făcută din două bucăți ce se îmbinau pentru luptă și trebuia ținută și manevrată cu ambele mâini. De aceea sunt expuse acolo modele de mici scuturi, soldații ce luptau cu sarissa aveau îmbrăcăminte ușoară și doar aceste mici scuturi legate pe piept și de gât pentru protecție dar soldații celebrei falange erau special antrenați și deosebit de bine plătiți. Mulți turiști se uitau la acele scuturi și sulițe considerându-le un ornament dar ele sunt pot spune, de bază în victoriile macedonenilor așa că dacă ajungeți acolo, aruncați o privire și spre ele. Și poate vă întrebați ca și mine – ce cârcotașă sunt – de ce picioarele anterioare ale calului sunt ridicate în aer că doar Alexandru n-a murit pe câmpul de luptă după cum ar fi regulile statuilor ecvestre !! Dar şi grecii au curiozităţile lor !   

Plateia Aristotelous

Aminteam mai sus de  Plateia Aristotelous, locul plăcut pentru întâlnirile de orice fel, aceasta este aproximativ la jumătatea distanței dintre Muzeul Fotografiei și Turnul Alb. În dreapta ei, dacă stai cu spatele la promenadă, este statuia lui Aristotel.  Același deget mare de la picior ca la multe alte statui de prin lume este lustruit și strălucește în soare. Turiștii, aproape toți trec pe aici și fac poze, uneori multe, mângâind acest deget, “nu pentru Poetica lui….ci sperând în înțeleaptă contaminare”, superbe cuvinte citite pe România Literară și de care, culmea, mi-am amintit chiar în apropierea statuii unde o familie pur și simplu i s-a suit în poală bietului filozof.   

Istoria acestei piețe este legată de marele incendiu din 1917, atunci când vântul puternic a dirijat flăcările spre clădirile de pe țărmul mării și totul a devenit cenușă. La reconstrucția orașului și la aspectul de azi, contribuția esențială aparține arhitectului francez Ernest Hebrard în 1918, cel care a propus modernizarea, crearea de spații largi și ridicarea de clădiri care să îmbine elemente ale culturilor ce au trecut pe aici cu cele moderne europene. Clădirile ce mărginesc piața aceasta au fost terminate abia în 1950 iar faptul că azi arată așa frumos se datorează renovărilor din 2000. De ce se numește piața  Aristotel, nu știu, ghizii spun că pe aproape de acest loc s-a născut filozoful ! Dacă vă uitați pe hartă, vedeți că de fapt nașterea a fost cam la 100 km depărtare ! Dar este un loc plăcut unde puteți sta pe bănci și să hrăniți porumbeii sau la o cafenea, în tihnă, asemeni grecilor. Sau puteți avea parte de concerte sau alte spectacole așa cum noi am asistat la dansurile echipei din Lovech, Bulgaria. Noi am ales să mergem de aici spre bulevardul Egnația pe strada pietonală Aristotelous, cred că mai mult de 500 m până la biserica Panagia Chalkeion și de acolo spre casa temporară, hotel Augustos. Ne-am apropiat puţin şi de Turnul OTE  dar, deşi ne propusesem, am amânat vizita în cafeneaua lui rotitoare pentru un alt sejur mai calm.

Mitropolia Salonicului

Mitropolia Salonicului și Catedrala Sf. Grigorie Palama sunt într-o locație frumoasă, pe str. Mitropoleos, paralelă cu promenada și situată între cele două bulevarde mari, L. Nikis și Tsimiki. Aproape de mare și cu mulți palmieri, complexul Mitropoliei Salonicului este un loc mai puțin vizitat de turiști.Clădirea pe înălțime și curtea văzute chiar din stradă atât cât se poate, sunt frumoase și emană mult calm. Sunt zugrăvite în nuanțe de  crem și puțin alb, fără ornamente inutile și îți dai seama că și interiorul este luminos deoarece cupola are un număr mare de ferestruici. Cupolele mici sunt în număr de patru iar pe una este ceasul care funcționează. Pot să spun că este o biserică ce mi-a plăcut deși în interior erau schele, încă nu era  terminată refacerea picturii. Are multă lumină naturală în interior, un aspect plăcut și îmbietor. Același tip de iconostas mai nou, grecesc, lucrat minunat în marmură albă pe care sunt fixate icoanele pe lemn ale ortodoxiei,  după normele canonice ale acesteia, cu ușile împărătești aurite.

Vulturul bicefal

Deasupra ușilor împărătești se află o pictură, Cina cea de Taină dar şi crucea greacă. Și, ca la toate bisericile refăcute în sec.XX, aceeași formă de absidă reprezentând Fecioara cu Pruncul. Cupola mare, luminată de micile ferestruici are pe fond auriu pe Isus Atotputernic, Pantokrator înconjurat de o pleiadă de sfinți și mucenici ai calendarului ortodox. Naosul bisericii construit în forma unei cruci cu brațe egale, are într-o firidă același tip de racle ca și la bis. Sf. Dimitrie, în care sunt rămășițele pământești, moaștele, arhiepiscopului de Salonic, Sf. Grigorie Palama.  Grigorie Palama, sec. XIII – XIV a fost arhiepiscop al Salonicului, unde s-a retras după ce otomanii au atacat Muntele Athos. Este considerat unul din cei mai buni teologi al tuturor timpurilor și unul din părinții ortodoxiei. Biserica aceasta a fost construită după planurile unui arhitect german între anii 1891 – 1912 pe locul fostei biserici care a ars în 1890 (dacă sunteți atenți la anii construcției, veți remarca ceva interesant, era exact perioada de sfârșit a ocupației turcești și chiar de la sultan s-a obținut firmanul de reconstrucție a lăcașului creștin, cam tot atunci când s-a vopsit și Turnul Alb,  căci a fost timpul când otomanii doreau să arate o altă față occidentului). Pictura bisericii este din perioada de sfârșit a sec. XX, necesară căci  biserica a suferit avarii la cutremurul din 1978. Am ajuns la poarta mitropoliei de trei ori cred dar am intrat o singură dată în biserică. În prima seară aici era o nuntă și, alături de alți turiști, am admirat și noi din stradă frumosul aranjament din curte special pentru un astfel de eveniment. Biserica este frumoasă, vă îndemn să-i treceți pragul.   Dacă vă plac expozițiile de artă religioasă, în curte este și un muzeu cu un program destul de scurt. Nu l-am vizitat, era închis dar cred că merită după fotografiile pe care le-am văzut pe un pliant

Trecut și prezent

Zona Salonicului de azi a fost populată din neolitic iar în sec.VI î.Hr. aici a fost prima așezare stabilă, Therma,  Thermi de azi, cea care a dat numele golfului, sat nu foarte însemnat după cum arată artefactele găsite de arheologi. Zonele locuite permanent se înmulțesc, marea fiind o bună piață așa că, în anul 315 î.Hr. Kassandros Antipatrou, regele Macedoniei, unul dintre diadochoii/succesorii lui Alexandru cel Mare dar și ucigașul moștenitorului cu drepturi la tron, în lupta lui pentru putere, o ia de soție pe fiica lui Philip al II-lea și sora vitregă a cuceritorului lumii, Thessaloniki. Aceasta primise numele Thessaloniki chiar de la tatăl ei, Philp al II-lea, imediat după victoria împotriva Thessaliei, când solul l-a anunțat că s-a născut fiica sa (Thessalia și nike/victorie). Salonike, Salonic  i sa spus mult mai târziu. Kassandros unește mai multe sate, se zice că 26 și întemeiază cetatea Thessaloniki cu centrul la golful Thermaikos, loc pe care vecinătatea mării avea să-l favorizeze mult. Cunoaște o puternică dezvoltare în timpul stăpânirii romane când ajunge capitala unui sfert din imperiu, este creștinat de Apostolul Pavel prin anul 50 d.Hr. Devine cel mai mare oraș grecesc în care s-au stabilit evreii sefarzi alungați din Spania. Se dezvoltă aproape permanent deși a cunoscut atacurile grele ale ostrogoților, avarilor, slavilor, piraților arabi, bizantinilor, normanzilor și o lungă perioadă de timp, otomanii. Ultimii, germanii între 1941 – 1944 au lăsat alte răni adânci. Stăpânirea otomană i-a adus și distrugeri dar a avut și beneficii care se văd şi azi

Salonicul de azi este un oraș ce se vrea grecesc. Nu căutați autencitatea greacă acolo (oare mai există ea pe undeva ?!).  Salonic, asemeni  multor alte zone ale Eladei de azi,  este rodul suprapunerii și întrepătrunderii multor civilizații care au stat mai mult sau mai puțin pe aici, otomanii, evreii, romanii, macedonenii în primul rând dar și alte popoare mai mici au creat acest oraș important și minunat. Și gândiți-vă că Salonic nu are încă 100 de ani de când aparține oficial doar grecilor.  Alexandru cel Mare probabil ar fi fost mândru de cetatea Thessaloniki dacă ar fi apucat să o vadă în perioada ei de glorie macedoneană. Doar că Alexandru a murit cu 8 ani înainte de unirea satelor sub numele Thessaloniki de crudul și neloialul lui Kassandros. Și cred că nici numele nu i-ar fi plăcut căci relaţiile cu sora lui vitregă erau proaste! 

Dar pentru noi cei de azi, Salonicul este un oraş interesant, plăcut, modern și totuși vechi, un loc unde se mănâncă bine chiar pe stradă și unde oamenii locului au un mod aparte, mai relaxat,  de a privi viața. Este un oraș care, dacă nu-i cunoști ceva mai mult istoria, etniile care şi-au purtat sufletele pe aici, nu prea îl înțelegi. Şi istoria lui e importantă pentru noi românii dacă poţi să citeşti mesajul de pe resturile kamarei, Arcul lui Galerius, căci acolo suntem şi noi. Despre strămoşii noştri ce au înobilat Arcul lui Galeriu, într-o poveste viitoare.

Călătorii minunate să aveţi!

%d blogeri au apreciat: