Puțin din trecutul locului
O vorbă românească spune că omul sfințește locul. Datorită unui astfel de om astăzi Valea Prahovei este o zonă atât de căutată de turiști în special. Fiecare dintre cei care blamează venirea unui monarh german pe tronul României, să se documenteze înainte de a spune prostii. Pentru că numita azi Valea Prahovei era la venirea prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, o zonă sălbatică, ocolită în general de călătorii simpli deoarece era zona lotrilor, cum se spunea atunci, adică a tâlharilor la drumul mare. Pe Valea Prahovei era drumul comercial ce lega Transilvania de Balcani, drum folosit în primul rând de negustori. Pe coastele bogat împădurite umblau doar ciobanii cu turmele de oi, animalele sălbatice, lotrii și undeva după sec. XV sihaștrii. A existat o primă clădire de lemn numită potrivit legendei, Schitul lui Molomâț. Se spune că era locul unde trăiau câțiva sihaștri iar ctitorul și cel ce le aducea cele trebuincioase era un tâlhar. Nu era nici o localitate, nici un cătun măcar, poate unde zona era și aproape de granița Imperiului Austro-Ungar. Dar la sfârșit de sec. XVII spătarul Mihai Cantacuzino ridică o frumoasă mănăstire pe care o va numi Sinaia, impresionat fiind de pelerinajul făcut la Muntele Sinai, ipoteticul loc unde Moise a primit cele 10 porunci recunoscute de toate cele trei mari religii monoteiste. Apoi încep să apară case răzlețe, astfel că în sec. XIX erau destule locuințe în satul Podul Neagului. Câteva decenii mai târziu, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de câteva luni domn al țării în locul lui Al. I Cuza, face o excursie să zicem tematică și prin munții Bucegi, mai mult pentru a cunoaște țara pe care o conduce, cazat fiind noaptea la Mrea. Sinaia. Îi place foarte mult zona, revine iar singur și a treia oară își aduce și soția, pe Elisabeta. Amândoi hotărăsc că este locul ideal pentru a-și construi un palat după gusturile lor și cerințele lumii civilizate. Aș aminti pentru cine nu știe, când Carol a ajuns la București, conacul boierului Golescu în care a fost cazat și prezentat drept palat, era în centrul Bucureștiului, actuala Piață a Palatului, într-o zonă plină de noroaie, găini libere și porci.
Așa că prințul Carol vinde o moșie din Germania și cu banii obținuți cumpără un teren mare la poalele munților Bucegi, de-a lungul râului Peleș și mai sus de mănăstirea Sinaia, în locul pitoresc cunoscut ca masivul Piatra Arsă și care se afla în afara perimetrului comunei Podul Neagului. Regele a evitat să folosească bani din vistieria țării, astfel că domeniul nu a făcut niciodată parte din Domeniile Coroanei (proprietăți ale statului puse la dispoziția unui suveran), așa cum s-a speculat în perioada comunistă și chiar după. Mai târziu, după războiul ruso-turc, Carol va mai vinde o proprietate din Germania pentru a finanța lucrările la Castelul Peleș.
De aici, de la achiziția făcută de prințul german, începe adevărata dezvoltare a localității Sinaia, așa cum se numește din anul 1874, din ordinul Domnitorului Carol. Un an mai târziu, în satul cu case proaste, împrăștiate pe vale, apar primele case boierești, iar în 1876 începe construirea căii ferate Ploieşti-Predeal, care străbate și Sinaia. Astfel, Sinaia va deveni Orașul Regal al României care amintește și azi despre familia regală și primii noștri regi, cei mai importanți, Carol I cu soția sa Elisabeta și Ferdinand Întregitorul cu regina Maria.
Carol I al României, 48 de ani la cârma țării
10 mai 1866 – 10 octombrie 1914
La 10 mai 1866, Prințul Karl von Hohenzollern–Sigmaringen devenea domnitor al României prin voința poporului (mai greu de înțeles căci la acea dată puțini aveau drept de vot) şi mai apoi era încoronat ca Rege al României, la 10 mai 188, începând cea mai lungă domnie din statele românești, 48 de ani, perioadă în care a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii.
În acest timp, în 1877, România a fost proclamată o națiune independentă și suverană cu ajutorul lui Carol I, cel care și-o organizat nemțește săraca armată română și a îndrumat-o de la un birou și un pat de campanie în Războiul de Independență. I se păstrează memoria vie la Pordim »?, am fost în acel loc, acolo unde a fost casa lui săracă în timpul acelui război și două nații, românii și bulgarii, încă îi mulțumesc pentru priceperea și îndârjirea cu care a condus armata. După aceea, în 1881, Carol I a fost proclamat primul rege al României, țara noastră devenind astfel regat.
Cum a schimbat Carol I fața multor localități din România se vede doar mergând la pas prin București. Una din măreţele sale realizări, a reprezentat-o însă ridicarea Castelului Peleş, care a rămas și acum unul dintre cele mai impresionante edificii istorice de pe continent. Cum bine scrie Cătălin Oprișan, Carol I, neamțul care ne-a scos din peșteră! a fost cel care a cerut și obținut prima Constituție a țării noastre, a obținut independența față de Înalta Poartă, a alipit Dobrogea și astfel a asigurat ieșirea la Marea Neagră (și plajă pentru cei ce azi îl hulesc pe rege cum că ar fi fost un sărăntoc nemernic) și a construit cel mai mare pod din Europa acelor vremuri, podul Anghel Saligny. În vremea lui s-a înființat Banca Națională, s-au dezvoltat Universitățile și Academia și s-a construit o rețea de căi ferate și drumuri echivalentă cu cea din statele occidentale ale acelor timpuri. Și câte altele!
Reușitele domniei lui s-au datorat și soției, regina Elisabeta, cunoscută în lumea artistică locală și internațională sub pseudonimul Carmen Sylva / Cântecul Pădurii, cea care s-a implicat total rolului primit, acela de a fi prima femeie regină a unei țări cu obiceiuri balcanice greu de corectat. Conform constituției din 1866, regele era obligat să-și ia o soție străină și nu româncă, tocmai pentru a nu avea obligații oneroase față de o anumită familie de boieri români. Elisabeta a avut un cuvânt greu în decorarea interioară a Castelului Peleș, așa că tehnicul Carol și artista Elisabeta au lăsat în urmă cel mai frumos palat din România.
Carol I al României, cu toate greșelile lui, mai ales față de țărănime, și-a respectat jurământul urcării pe tronul românesc, și-a ascuns sentimentele și obligațiile față de familia germană și a fost întemeietorul statului român modern. Castelul Peleș a fost opera lui de suflet la care a lucrat aproape cât toată domnia sa: oficial lucrările la Peleș s-au terminat în anul morții regelui Carol I.
Castelul Peleș
Pe locul cumpărat în anul 1872 Carol și Elisabeta se pregătesc să construiască palatul Peleș, denumit mai mereu castel. Se spune că ar fi fost întrebat Carol de ce a ales un loc aproape de granița austriacă iar răspunsul lui a fost ca o premoniție: ”Graniţele nu sunt definitive” . Prin politica urmașilor săi, regele Ferdinand și regina Maria, Sinaia și Castelul Peleș au ajuns în centrul României!
S-a pierdut timp dar și bani, căci locul era destul de impropriu unei construcții de acest fel, alunecările de teren fiind frecvente, numeroasele izvoare subterane au trebuit captate, plus că a fost o perioadă extrem de ploioasă. Construcția a început în 1873 sub conducerea arhitectului vienez Wilhelm Doderer. Carol a angajat cei mai buni specialiști în astfel de lucrări și a întărit întâi terenul, folosind metode și materiale moderne la acea vreme. Când totul a fost gata, a pus piatra de temelie a clădirii, în august 1875, la câteva luni de la moartea unicului lui copil, Principesa Maria. Dar urmând sfatul tatălui său, sfat primit într-unul din momentele de deznădejde politică legată de balcanismul românilor, regele de fier a înțeles că un Hohenzollern nu renunță niciodată.
Ceremonia de punere a pietrei de temelie a fost o adevărată sărbătoare la care au participat nu doar personalități românești, chiar și străini. Se spune că atunci au fost îngropate două pergamente (declarația de intenție și actul de fundație al Castelului Peleș), închise într-un tub de sticlă prins la rândul lui într-unul de plumb. Alături au fost îngropate monede de aur cu chipul domnitorului, o serie limitată, acestea fiind primele monede românești cu chipul lui.
Lucrările au fost continuate în 1876 de Johann Schultz din Lemberg dar războiul balcanic cu Imperiul Otoman a dus la o pauză din lipsă și de fonduri personale, pe care domnitorul Carol le-a îndreptat și spre armata română. Castelul a fost oarecum finalizat de cehul Karel Liman, devenit arhitectul casei regale.
Primele trei proiecte ale Peleșului au fost refuzate de Carol deoarece erau copii ale altor palate din Europa de Vest, iar Carol I le-a refuzat pe toate, căci le lipsea originalitatea și aveau costuri prea mari. În final, proiectul a fost atribuit arhitectul german Johannes Schultz, care a prezentat un plan mai original și mai apropiat gusturilor regelui: un castel alpin grandios care combină diferite caracteristici ale stilurilor clasice europene, urmând în principal eleganța italiană și estetica germană, pe linii renascentiste. Prin formă și funcționalitate, Peleșul este un palat, dar el este numit în mod constant castel. Stilul său arhitectural este o combinație de inspirație romantică între neo-renascentism și neo-gotic, similar cu Schloss Neuschwanstein din Bavaria., spun specialiștii. Acest stil îmbină, in opinia contemporanilor, confortul cu esteticul si, nu in ultimul rand, permitea inserarea ultimelor realizări din domeniul tehnicii.
Carol a supravegheat personal muncitorii pe care i-a adus din întreaga Europă: Erau acolo zidari din Italia, români care se ocupau cu terasarea, muncitori țigani necalificați, tâmplari germani și unguri, muncitori turci care ardeau cărămizile. Apoi au fost aduși meșteri polonezi și meșteri pietrari din Cehia. În paralel, francezii trasau schițele și englezii făceau măsurători. Cât despre rege, el era totdeauna pe schelele cele mai înalte și dirija în persoană lucrările, avea să scrie viitoarea regină Elisabeta în memoriile sale. Iar Carol a cerut să se treacă într-un document făcut public, toate cheltuielile, de la prețul materialelor la salariile tuturor lucrătorilor.
Inaugurarea
La 7 octombrie 1883, Castelul Peleș a fost inaugurat oficial deși nu era terminată amenajarea sa. Trecuseră deja doi ani de când domnitorul Carol a fost proclamat rege, regele Carol I. A fost o inaugurare fastuoasă, cu participare bisericii ortodoxe și a întregii clase politice, a demnitarilor străini acreditați în România, a celor implicați în construcție.
În toastul său, regele a spus: Am clădit acest castel ca semn durabil că dinastia liber aleasă de națiune este adânc înrădăcinată în această țară frumoasă și că recompensăm dragostea poporului nostru prin încrederea nelimitată pe care o avem în viitorul scumpei noastre patrii… Este pentru mine o datorie sacră şi în acelaş timp îndeplinirea uneia din cele mai sincere dorinţi ale inimei mele, să ridic, în această nouă casă a noastră, întâiul pahar plin de vin românesc, în cinstea şi pentru propăşirea României. Dumnezeu să ocrotească scumpa noastră Patrie !”
Acest document a fost semnat de către suverani, de mitropolit și de toți cei aflați acolo, cu această ocazie fiind bătută o monedă comemorativă.
După inaugurare lucrările au continuat, astfel că în anul 1884 este instalată rețeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, fiind primul castel electrificat din Europa, iar la 1897 este construită centrala electrică. Printre tehnologiile moderne de la Peleș se mai numără liftul, plafonul de sticlă mobil al Holului de Onoare și aspiratorul central de praf, ultimele două funcționând și în prezent.
Vitraliile au fost achiziționate între anii 1883 și 1914. O parte sunt originale, adică piesele elvețiene și germane din secolul al XV-lea, al XVIII-lea, altele datează din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea , fiind lucrate în atelierele din Zettler/ Munchen și Zwolfer /Viena.
45 de minute prin 35% din Castelul Peleș
Pășind în interiorul Castelului Peleș ca vizitator la peste un secol de când proprietarii lui au devenit praf de stele, ai o senzație stranie că pășești peste straturi de istorie și cultură care au pus România pe harta lumii, așa cum îi plăcea reginei Maria să spună. Am pășit cumva, în alt ritm, mai rapid desigur, peste pașii regilor Oscar al II lea și Gustav al V-lea, ambii ai Suediei, ai prințului de Wales, adică viitorul rege Eduard al VII-lea al Marii Britanii, ai reginei regentă Ema a Țărilor de Jos, ai împăratului Franz Joseph I al Austro-Ungariei care a fost încântat de realizarea regilor noștri, ai moștenitorului tronului austro-ungar arhiducele Franz Ferdinand și mulți alții din familiile regale ale Europei. Dintre umbrele trecutului nu poți să nu cauți prin memoria documentării vizita atipică a împărătesei Sissi, cea care a cerut discreție și a dorit să străbată pe jos drumul de la gara Sinaia până la castel. Și parcă auzi două regine cu același nume, spunând poezii sau cântând.
Dar Castelul Peleș a avut și altfel de musafiri decât capetele încoronate. În anii 1916 – 1918, Castelul Peleș a fost locuit de generalul Mackensen și de ofițeri germani care au folosit același personal numit de familia regală. Dacă și-au însușit ceva din operele de artă? Probabil că da.
Apoi nu pot să uit de faptul că și Ceaușescu s-a mândrit cu acest castel, deși tremura de frica unei ciuperci a lemnului, și i-a adus aici pe președintele SUA, Gerald Ford și pe secretarul de stat Henry Kisinger, locul unde se pare s-a hotărât acordarea „Clauzei Națiunii celei mai favorizate” pentru Romania. Cu câțiva ani înainte la Peleș în sălile de recepție a fost primit și Richard Nixon. Și lista a continuat, printre ultimii șefi de stat primiți aici ar fi fost și pretinul Moamar al-Gaddhafi.
Este un castel care atât în exterior cât și în interior arată cunoscătorilor sau celor documentați stilul renașterii germane. În interior este un melanj bine studiat, sunt săli în stilul renașterii italiene, barocului german, rococo francez, hispano maur, poate și pentru că s-au schimbat cei responsabili cu construcția și decorarea. Construcția castelului a început, cum spuneam mai sus, în 1873, sub conducerea arhitectului vienez Wilhelm Doderer, cel care a greșit destul de mult în aprecierea dificultății terenului, a fost continuată de Johann Schultz din Lemberg și finalizată de cehul Karel Liman.
Înainte de a povesti despre încăperile vizitate, amintesc că la Peleș, pe o suprafață de 3200 mp sunt 160 de camere din care 80 sunt dormitoare, plus 30 de băi, majoritatea au o tematică în funcție și de utilizare (dormitor, birou, bibliotecă, sală de teatru, etc.) sau stil (florentin, maur, turcesc, imperial, etc.). Există o cameră unde regina Elisabeta a promovat cultura noastră, pereții fiind pictați cu cele patru anotimpuri într-o modalitate folcloric românească.
Trecerea prin castel, chiar și în ritmul dictat de ghizi, este uimitoare. Cu toate sustragerile comuniste de obiecte de artă, azi încă se află în colecții peste 60000 de piese de mobilier scump, ceramică japoneză, austriacă, sticlă de Murano, fildeș, cam 2000 de picturi, tapiserii și covoare originale, etc. Recunosc că aș fi rămas mult timp în camera armelor, acolo unde sunt expuse o parte din cele aproape 4000 de arme aparținând unei perioade de 4 secole. Regele Carol I a fost cel mai avizat şi cel mai mare colecţionar al României moderne şi a reuşit să strângă în castelul Peleş obiecte de artă de o valoare inestimabilă. / spunea Narcis Dorin Ion, directorul muzeului. Păcat că multe s-au pierdut în perioada comunistă, atunci când incultii care au avut acces aici și-au bătut joc de lucruri, șmecherii și-au însușit ce au putut fura iar altele au ajuns prin muzee, birouri politice sau case ale breslelor, locuri unde nu au fost îngrijite.
Traseu pentru vizitatori
‘’Se aud în jur cuvinte în tot felul de limbi, de parcă ar fi un Turn Babel ‘’ nota regina Elisabeta în jurnalul ei despre perioada de construcție a castelului. Oare ce ar zice astăzi dacă ar fi printre turiștii din toată lumea care vin să viziteze locul?
Ghidul ne preia, un grup destul de numeros, de la o ușă laterală. Primim cipicii de plastic și pe unde ne-a dus nu m-am lămurit dar iată-ne în Holul de Onoare. Am zăbovit un pic aici ascultând cuvintele ghidului, punând întrebări și făcând câteva poze. Unii, cei care am ținut aproape de ghid, am apucat să vedem și holișorul principal de intrare, acolo unde sunt expuse plăcile cu versurile lui V. Alecsandri de la inaugurarea castelului și cea a lui O. Goga de la semicentenar.
Apoi admirăm Scara de Onoare ce duce spre Holul de Onoare, proiectată de Karel Liman, bogat sculptată în stilul neorenasterii germane. Este o copie a scării primăriei din Bremen, sculptată de românul Gh. Stănescu. Aici sunt pictați câțiva dintre strămoșii regelui Carol I iar tavanul are o alegorie, Știința și Arta.
Holul de Onoare, un loc impresionant deși se vede că cei responsabili cu refacerea, statul român conform contractului cu Casa Regală, nu se ocupă. Aici a fost o curte interioară în centrul corpului principal de clădiri inițiale, pe care arhitectul Karel Liman a regândit-o în 1911: înălțimea de 60 m, pentru cele trei nivele, este marcată de plafonul din sticla care se deschide manual dar și electric. În serile senine de aici se puteau admira direct stelele. Nu știi dacă să admiri frumoasele vitralii ale plafonului, decorate cu stemele județelor sau busturile primilor regi, Carol și Elisabeta, loja-oratoriu cu pereți lambrisați în lemn de nuc, intarsiile cu esențe nobile și exotice până la nivelul balcoanelor etajului 1, decorarea sălii fiind inspirată de una dintre cele mai reprezentative încăperi de locuit ale Renașterii germane și anume camera „Fredenhagen”, aflată în actualul Palat de Comerț din Lübeck. Privirea e trasă automat de scara în spirală din lemn de nuc, copie a scării Primăriei din Bremen, aceasta însă sculptată de un român. 2.000 de personaje sunt sculptate în lambriurile Holului de Onoare și au fost lucrate de 140 de artiști timp de șase luni. Statuete din alabastru redând subiecte mitologice, biblice și istorice, apoi friza cu panouri prezintă castele medievale germane și elvețiene ale familiei de Hohenzollern, plus 7 tapiserii franceze din sec. XVIII, toate îți atrag privirile. Dar nu e timp de zăbovit aici.
Sălile de Arme expun cam ⅓ din colecția regelui Carol I. Sala este decorată în stilul neorenașterii germane, cu lambriuri de lemn de stejar iar plafonul are casete cu steme și devize în limba latină. Colecția în întregime are aproape 4.000 de piese europene și orientale, piesa principală expusă aici fiind armura completă de turnir pentru cal și cavaler, de tip maximilian, unică în România, cu o greutate de 120 kg. Se pare că are o vechime de 5 secole și, alături de o parte a colecției, a fost adusă de rege din castelul familiei de la Sigmaringen. Căminul monumental, decorativ, are la partea superioară un basorelief ce redă o scenă din bătălia de la Nicopole (1396). Pe poliță se află o spadă germană de călău din secolul al XVI-lea, specială pentru decapitarea nobililor, după cum ne-a spus ghidul și sabia lui Gabriel Bathory, aceasta fiind în colecție din perioada Carol al II-lea, ca dar pentru fiul său Mihai. Lateral este o colecție de steaguri germane și austriece din sec. 18, plus un steag german din piele de vițel făcut în anul 1520. Armele orientale din sec. XVI-XIX sunt grupate după țara de origine: Turcia, Arabia, Persia, India. Ghidul a povestit mai mult aici dar cine să țină minte atâtea despre armele medievale?
Cabinetul regelui Carol I, cu ferestre decorate cu vitralii frumoase din sec. XIX ce reprezintă steme ale cantoanelor este destul de sobru. Ca și cel ce l-a ocupat prima dată. Are un pupitru destinat audiențelor scurte și un spațiu dedicat audiențelor mai lungi, în care interlocutorii puteau sta jos. Picturile sunt copii după Rembrandt. Ultimul raport a rămas pe biroul lui și era legat de discuția avută în ziua dinaintea morții, așezarea armatei de-a lungul granițelor țării în situația acelui an nenorocit. Bolnav grav, dependent de morfină, regele Carol I nu și-a neglijat datoria față de țara în care a domnit aproape jumătate de secol.
Biblioteca are legătură cu cabinetul regelui. Ghidul ne-a cerut să descoperim ușa secretă ascunsă în spatele unui raft prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale castelului. Mobilierul are același stil cu cel al biroului regal iar în partea de sus este o galerie cu grilaj de fier forjat aurit. Vitraliile sunt din sec. XIX și redau castele medievale ale familiei Hohenzollern. Rafturile au fost pline cu cărți din ediții princeps, spune ghidul că din toate domeniile, artă și știință.
Sala de consilii a fost terminată în 1914, anul morții lui Carol I și are un puternic accent renascentist german. Are patru lucrări din lemn de nuc. Vitraliile sunt elvețiene din sec. XVI-XVII iar modelul a fost preluat după Primăria din Lucerna.
Sala veche de muzica unde cânta favoritul reginei, G. Enescu. a fost transformată după anul 1905, la dorința Reginei Elisabeta, în salon pentru serate literare. Are câteva picturi pe pânză ce ilustrează vechi basme germane versificate și semnate Carmen Sylva iar vitraliile redau teme din legendele populare românești din versiunile lui Vasile Alecsandri, poet foarte apreciat de familia regală. De altfel la mansarda castelului se află apartamentul, nevizitabil, în care era cazat. Mobilierul sculptat în lemn de tek a fost cadou din partea maharajahului de Kapurthala. În sală poți vedea mai multe instrumente muzicale printre care și o harfă. Aici s-a hotărât, la Consiliul de coroană din 21 iulie/3 august 1914, neutralitatea României în primul război mondial, o hotărâre luată aproape în unanimitate de guvernul condus de Ion I.C. Brătianu și pe care regele Carol I a respectat-o ca monarh constituțional care a jurat credință patriei adoptive în defavoarea familiei germane. Ghidul ne îndeamnă să privim o pictură, Puiu! Știți ce reprezintă? Gândul meu zboară la Brătescu Voinești deși datele nu se potriveau. Puiu de aici este acuarela reginei Elisabeta făcută după propria lucrare literară prezentată la Academia Română cu ocazia invitației de a fi membru, răsplată pentru faima ce o avea în afara țării, unde publica sub pseudonimul Carmen Sylva, Cântecul Pădurii. Puiu reprezintă o țărancă tânără care scrutează zările, personificând România după ieșirea de sub otomani.
Sala Florentină deschide suita celor trei săli de recepție ale Castelului Peles si impresionează vizitatorii prin plafonul casetat, lucrat în lemn de tei aurit, copie după G. Vasari din Palazzo Vecchio, Florența, ce reprezintă una din cele nouă muze grecești, Caliopi. Cele două candelabre imense și oglinda sunt produse de celebrele ateliere venețiene Murano. Ușile din bronz, căminul monumental din marmură de Paonazzo (marmură cu nuanțe violet) ce are o copie miniatură de pe grupul statuar de la mormântul lui Lorenzo al II-lea de Medici, apoi copii după Michelangelo, masa cu blatul din marmură și cele doua cabinete de lemn de abanos încrustate cu pietre semiprețioase, completează spațiul magnific. Sunt covoare din fire de mătase aduse din Keschan, Persia și Cezareea, Turcia. Tablourile cu scene religioase și de vânătoare sunt aproape toate copii după Rubens.
Sala coloanelor este a doua sală de recepție, decorată în stilul Renașterii italiene. Plafonul, arcadele, coloanele și oglinzile venețiene imense montate pe pereții, mobilierul cu o masă de nuc sculptat și fotoliile venețiene originale din sec. XVI-XVIII, dau un aspect unic. Picturile sunt copii după Rafael, Tizian, Veronesse și Correggio iar unele decoruri sunt inspirate din Palatul Dogilor din Veneția.
Sala maura este a treia sală de recepție și este decorata cu elemente hispano-maure. Pereții și plafonul sunt acoperiți în întregime cu arabescuri din stuc aurit și policromat, sala fiind proiectată de arhitectul francez André Lecomte du Noüy care a avut drept model Palatul Alhambra (arhitectul a fost adus de regele Carol I pentru a recondiționa mănăstirea Curtea de Argeș și a rămas aici până la sfârșitul vieții). Mobilierul este arab, incrustat cu fildeș și sidef. În mijlocul peretelui din față se află o fântână din marmură de Carrara zisă fântâna plângătoare, copie după un model arab din Cairo se crede iar vitraliile au versete din Coran. Covoarele din aceasta cameră au fost aduse de la Isparta și Saruk. Impresionantă, n-aș fi mai plecat de acolo. Se spune că era sala favorită a regelui Carol I și aici a fost pus pe catafalc înainte de a pleca convoiul mortuar spre București și Curtea de Argeș.
Sălile Turcească, Maură și Florentină
Sufrageria regală are mobilierul realizat din lemn de nuc si frasin. Remarcabilă este masa extensibila pentru 36 de persoane, înconjurată de scaune capitonate cu piele de Cordoba. Privirea este desigur atrasă de cănile de bere uriașe lucrate în argint dar și de vitraliile cu teme medievale.
Salonul francez este decorat conform stilului Empire și are mobilier în stil Ludovic al XVI-lea.
Salonul turcesc are pereții și mobila joasă îmbrăcați în întregime cu broderii turcești din mătase lucrate manual. Pe mese se afla vase orientale din metal, pentru ars mirodenii, covorul a fost adus din Smirna și desigur că nu putea lipsi narghileaua. A fost folosit și drept cameră de fumat.
Turul parterului se încheie cu Sala de Teatru și Film în stil Ludovic al XIV-lea ce poate găzdui până la 60 de persoane plus că are locuri și în loja regală. A fost adaptată pentru cinema de regina Maria și a funcționat așa până la abdicarea regelui Mihai.
Ajunși la etajul 1 intrăm conduși de ghid în Sala nouă de muzică realizată în anul 1906, decorată în stilul neorenașterii englezești, cu tapet din piele de Cordoba. Cele două camere, inseparabile, ne-au încântat nu doar privirea, ci și auzul. Aici, deasupra căminului din marmură de Rușchița este pictura în mărime naturală a reginei SaElisabeta realizată de Jean du Noüy, numită Regina Elisabeta ascultând vocile pădurii. Tot aici este orga Rieger cu dublă comandă și acustică, a doua consolă fiind în sala mică din spate, acolo unde se zice că era sala colecțiilor de jad, artă din Extremul Orient. Orga de la Peleș este un model creat la comandă pentru Peleș și este unică în Europa prin faptul că are două claviaturi aflate în două încăperi diferite iar partea electrică și burduful se găsesc în a treia cameră. Ghidul ne-a lăsat câteva minute cu un organist care ne-a făcut o demonstrație practică. Ca și când i-ar fi trebuit un partener, în sală este și pianul Girafa, fabricat la Julius Blüthner, Leipzig, instrument muzical de colecție aflat doar în patrimoniul a 10 case regale, una a României după cum scrie pe placa frontală Sr.Maj.Königs von Rümanien / Maiestatea Sa Regele României. Ce are special acest pian care a câștigat aurul la Expoziția Universală de la Paris? Este un pian pe verticală, cu coardele în formă de liră, făcut așa pentru a nu ocupa spațiu! A doua cameră a acestei săli are o scară sculptată în lemn ce duce la etajul II și unde era locul garderobei pentru artiști. Aici se țin concerte și azi, chiar și la clavecinul executat la Anvers în 1621.
Apartamentul regal Carol I și Elisabeta construit în 1883 și modificat în anul 1905 de către Karel Liman este decorat, cum altfel decât în stilul neorenasterii flamande și germane. Este compus din dormitor, garderobă, sală de toaletă și baie, sala pentru micul dejun și alături sala de gardă. Spre deosebire de alte cupluri regale europene din acea perioadă, Carol I și Elisabeta au avut un dormitor comun cu pat matrimonial. Dormitorul este locul în care s-a stins din viață regele Carol I în anul 1914, la vârsta de 75 de ani. Deasupra patului matrimonial se află expus portretul Principesei Maria, alintată românește Mărioara, decedat la vârsta de 4 ani, unicul copil al primului cuplu regal. Pe una din tăbliile patului sunt sculptate alegoriile celor cinci simțuri, o modă a artei olandeze. Privind patul îmi amintesc dormitorul regal de la Cotroceni și simbolurile de pe tăblia patului matrimonial »?, printre altele micuța cucuvea. Dormitorul este impresionant și prin picturile reginei Elisabeta, prin chipul prințesei Mărioara, prin amintirea morții regelui Carol I, micuța capelă privată. Camera de gardă este locul unde regele primea în fiecare dimineață raportul aghiotantului regal, mereu la oră fixă.
Apartamentul Imperial, amenajat special pentru a-l găzdui pe împăratul Franz Josef este absolut impresionant prin eleganță și bogăție. Apartamentul imperial, somptuos, realizat în stilul Maria Thereza, a fost special aranjat pentru a doua vizită a Împăratului Franz Iosef, anulată din diverse motive. Prima vizită a avut loc în 1896 când a inaugurat canalul navigabil de la Porțile de Fier. Aici este o statuetă a împărătesei Sissi, prietena apropiata a reginei Elisabeta.
Sala de Jad 
Sala pt. mic dejun 
Sală de oaspeți
Trecem prin și pe lângă alte încăperi de mai mică importanță – Camera domnișoarei de onoare, Camera prinților în care regina Maria l-a născut pe Carol al II lea, Apartamentul rococo, amenajat pentru oaspeți de rang înalt ai familiei regale, apoi Camera galbenă, ultima cameră de vizitat în turul complet, loc în care a fost depus trupul lui Gheorghe Duca, asasinat in gara Sinaia de către legionari– și ghidul ne conduce spre ieșire, sub ploaia de întrebări pe care încă le avem de pus despre relația lui Alecsandri și Enescu, cei ce aveau aici apartamente private, despre cum a fost retrocedat castelul, despre regele Mihai și de ce arată așa rău pereții pe afară. Am primit răspunsuri mai în șoaptă, mai cu voce tare…. A fost un ghid bun care bănuiesc că ar povesti frumos și interesant într-un tur privat fără limită de timp. Desigur că adevăratele comori nu sunt expuse publicului dar și așa, o vizită și un ghid bun înseamnă mult pentru a cunoaște puțin din istoria României.
A fost lungă plimbarea prin palat. La fel ca la Pena în Portugalia »?, la bunicul următorului proprietar al Peleșului, și aici palatul a fost înconjurat de un parc frumos, făcut public pentru vizitatori chiar din vremea lui Carol I dar și de alte clădiri interesante. Plus că și Castelul Peleș are câteva legende, locuri secrete, ciudățenii, așa cum îi stă bine unei clădiri cu așa proprietari. Dar despre toate astea ca și despre modul de vizitare, într-un articol viitor.
Comentarii recente