Urmare de la »?
Între Alta și Baixinha, iubiri celebre, regi, religii
Coimbra este un oraș interesant nu doar prin Universidade despre care am o poveste deja. Orașul are în urmă o istorie bogată, o viață religioasă pe măsură și multe legende despre iubiri și miracole ce se regăsesc chiar în stema sa. Nu degeaba i se mai spune și Orașul Iubirii.
Pe malul stâng al râului Mondego se află azi două mănăstiri numite la fel, cu istorii strâns împletite: Convento de Santa Clara-a-Velha și Convento de Santa Clara-a-Nova. Se poate ajunge acolo trecând pe un pod cu același nume de sfântă, Ponte de Santa Clara. Pe partea stângă a podului se află abandonată din sec.17 -a-Velha. Vechea mănăstire este între două parcuri: Parque de Choupalinho si Parque Portugal dos Pequenitos. Ultimul conține la scara mică toate atracțiile arhitectonice ale Portugaliei și este un loc de neratat pentru turiștii însoțiți de copii. Noi l-am ocolit căci cele două nopți petrecute în Coimbra oricum au fost insuficiente pentru a vedea în liniște locurile istorice. Vis à vis de Parque dos Pequenitos se află Quinta das Lagrimas, azi cu destinație de hotel de 5 stele, în grădinile căruia se află Fântâna Dragostei, o poveste pe care o găsiți mai jos.
Pe dreapta podului Santa Clara se afla Stadionul Universitar, foarte bine întreținut iar pe o stradă mai sus este Convento de Santa Clara-a-Nova cu Igreja Santa Isabel, care adăpostește mormântul de argint ce emană miros de trandafiri, al celei mai iubite regine a Portugaliei, Isabela de Aragon.
Miracolul trandafirilor
Un oraș vechi și cu istorie bogată prcum Coimbra, are multe legende dintre care unele au străbătut veacurile. Așa este legenda Isabelei de Aragão (Aragon), soția regelui Dinis.
Se spune că în 1293 era o perioadă de mare foamete în zonă iar regina milostivă fura pâine din bucătăriile palatului și le dădea săracilor. Regele a prins de veste și la ușa bucătăriei a întrebat ce are regina sub mantie. Sunt trandafiri, Doamne ar fi spus ea speriată. Regele i-a cerut să desfacă mantia iar ce a apărut vederii mânioase a regelui și spre surpriza reginei au fost … trandafirii! După moartea ei, fiul, regele Alfonso al IV-lea i-a respectat ultima dorință și a adus corpul în Coimbra, la Mănăstirea Sf. Clara. Deși erau călduri mari fiind mijlocul verii, corpul emana un plăcut miros de trandafiri, ceea ce a dus la canonizarea ei, două secole mai târziu.
Una din marile sărbători religioase ale Coimbrei este cea dedicată Sf. Clara, în luna iulie. Se ține, ca multe altele acolo, doar în anii pari, deci din doi în doi ani. Serbarea are două procesiuni, una de noapte și una de zi, în timpul cărora coșciugul este scos din sarcofagul somptuos și dus la Biserica Mănăstirii Santa Cruz, revenind apoi la locul de origine, Mănăstirea Santa Clara-a-Nova.
Mosteiro de Santa Clara, -a-Nova și a-Velha
Astăzi bisericile importante ale Coimbrei sunt împărțite în mod egal între cele două zone urbane importante: Orașul de Sus are doua catedrale, Orașul de Jos are două mănăstiri, ambele închinate Sfintei Clara. Prima a fost ctitorită de regina Isabel de Aragon, soția regelui Dinis eroina legendei de mai sus, din păcate pe un teren frecvent inundabil de apele râului Mondego iar a doua a fost ridicată cîteva secole mai târziu, pe un loc mai înalt, pentru a proteja mormântul din argint al Isabelei de Aragon, patroana Coimbrei.
Mosteiro de Santa Clara-a-Velha / Mânăstirea Sfânta Clara, Veche
După moartea regelui Dinis, soția sa, Isabel de Aragon a rămas în Coimbra și, cu sprijinul papei a început construcția acestui lăcaș de cult, dedicat de la început vieții monahale. S-a ales locul unde fusese cu ceva ani în urmă tot o mănăstirea a aceluiași ordin religios. Arhitect a fost Domingos Domingues, cel care a lucrat și la Mănăstirea Alcobaca. A fost o mănăstire frumoasă, în curtea interioară sunt și acum urmele unui mic iaz legat de patru fântâni cu vase de flori ce au simbolizat cele patru râuri ce udau Grădinile Eden (râurile Phison, Gosen, Tigru și Eufrat, după Cartea Genezei).
Tot aici în mănăstire regina și-a dorit necropola. A fost susținută financiar așa că a reușit ridicarea unei impunătoare biserici după cutumele sec. XIV, în stil gotic dar cu unele abateri de la tradiție. Lângă mănăstire regina a patronat și un spital, se spune cel mai mare spital medieval din Portugalia.
În anul următor sfințirii bisericii, apele râului au inundat prima dată mănăstirea și acest fapt s-a repetat an de an, producând distrugeri chiar și asupra mormântului ce și-l construia regina. Regina a ordonat ridicarea unui etaj impunător dar degeaba, apele au continuat distrugerile. Așa s-a ajuns ca în 1647, regele D. João al IV-lea să ordone ridicarea unei noi mănăstiri, pe un loc mai sigur, fapt ce se împlinește cu mutarea călugărițelor la noul lăcaș în 1677. În 1996 se mută și resturile pământești ale reginei Isabel. Mosteiro de Santa Clara-a-Velha este treptat abandonată. Este cea mai mare biserică gotică din Portugalia.
Un secol mai târziu, primăria Coimbrei hotărăște demolarea în mare parte a ruinelor părții administrative a mănăstirii vechi iar în sec. XIX, după secularizarea averilor ordinelor religioase, ce a mai rămas din mânăstire este vândut și folosit în scopuri mai puțin onorabile, chiar și biserica. Abia la început de sec. XX este declarată monument național, pe la jumătatea secolului este curățată partea superioară a clădirii, parterul rămânând ascuns în straturile de mâl. În ultimii ani ai sec.XX a început procesul de extragere a sedimentelor depuse în interiorul bisericii, renovarea pereților și construirea unui zid de protecție contra apei râului. Și totuși a fost inundată rău, ultima dată în decembrie 2019.
Clădirea a fost introdusă în circuitul cultural și turistic al orașului Coimbra și are o importanță deosebită pentru că modernizarea acestei părți a orașului a debutat în timpul construirii bisericii, în sec. XIII.
Este un muzeu cu o expoziție permanentă, Donas de Santa Clara: Archeologia das Clausura și prezintă o parte din colecția recuperată în timpul săpăturilor arheologice efectuate din 1995 până în 2000. Un bilet este încă 4 € dar vizitele au fost și sunt încă mult reduse, pe de o parte datorită unor lucrări în interiorul bisericii și la ruine, pe de altă parte nenorocitului de covid.
Mosteiro de Santa Clara-a-Nova, Noua
Mănăstirea Santa Clara-a-Nova, construită pentru a salva mormântul reginei Isabel de efectul distrugător al inundațiilor, a fost ridicată în a doua parte a sec. XVII pe o zonă mai înaltă, Muntele Nossa Senhora da Esperança. Deși neterminată ea a fost repede sfințită pentru a se putea muta călugărițele de la Mănăstirea Santa Clara a Velha și rămășițele pământești ale reginei sfinte. Se spune că sarcofagul reginei beatificate în sec. XVI miroase a trandafiri în interior. Greu de verificat de un vizitator laic ca mine… Dar mănăstirea nouă n-a fost scutită de necazuri, chiar dacă ele n-au mai venit de la natură. Aici s-au cantonat o parte din trupele lui Napoleon Bonaparte în ceea ce istoricii au numit războiul peninsular, soldați care au fost departe de a proteja, și respecta călugărițele și odoarele bisericii. Apoi a venit „Reforma ecleziastică generală” întreprinsă de ministrul și secretarul de stat, Joaquim António de Aguiar, efectuată de Comisia pentru reforma generală a clerului (1833-1837), prin Decretul din 30 mai și toate mănăstirile, colegiile, ospiciile și casele simple de rugăciune ale tuturor ordinelor religioase au fost desființate. Regula a fost ca mânăstirile să nu se închidă de tot decât la moartea ultimului călugăr ce locuia deja acolo. În acea perioadă tot avutul mânăstirii este împărțit către muzee, trezorerie, primăriile locale sau se vinde oricui plătește bine, indiferent de ce ar vrea să facă cu bunurile bisericii.
Biserica Mănăstirii Santa Clara-a-Nova, numită de localnici și Biserica Sfintei Regine, a fost proiectată de un călugăr franciscan ce era și inginerul palatului regal dar de-a lungul timpului mai mulți arhitecți europeni au lucrat diverse zone ale bisericii și anexelor. Portalul principal este pe partea sudică, fapt specific mănăstirilor portugheze de călugărițe și are stema Portugaliei susținută de doi îngeri păzitori. Interiorul elegant este, spun specialiștii, conform stilului național portughez al vremii. Are 14 altare laterale, toate lucrate în lemn aurit iar altarul principal cuprinde sarcofagul reginei Ines, lucrat în argint și cristal, altul decât cel gotic conceput chiar de regină. Se regăsesc aici și sarcofagele gotice din vechea mănăstire, unul al reginei și alte două ale unor prințese.
Statuia reginei din fața bisericii este din marmură albă și este în mijlocul multor tufe de trandafiri, ca un memento al miracolului atribuit acesteia în timpul marii foamete.
Este destul de neclară situația acestui lăcaș de cult, azi trecut în partea pur laică. De fapt după secularizarea prin decretul de stat din mai 1834, mănăstirea devine bun public. Astăzi terenul și anexele aparțin statului dar și unei fundații, Confraria da Rainha Santa, care spune că deține acte de proprietate, drept pentru care de mult timp se judecă cu primăria orașului. Oricum se poate vizita doar biserica și un muzeu, restul anexelor sunt date spre folosință armatei și serviciului public. Se pare că de ceva ani industria turistică se luptă să obțină clădirile anexe pentru a le transforma în hoteluri. Taxa de vizitare este 2 €.
Coimbra are mai multe biserici frumoase care, din păcate sunt închise aproape permanent. Motivul este că în ultimii ani furturile și chiar mai grav decât acestea, atacurile în biserici s-au înmulțit iar lăcașurile nu au personal, nici măcar voluntari, care să le supravegheze. Iar turistic bisericile, chiar dacă sunt adevărate cărți de istorie și artă, sunt neprofitabile dacă nu au taxă de vizitare!
Fântâna lacrimilor, Jardims da Quinta das Lágrimas
Poate cea mai frumoasă dar și tragică poveste de dragoste auzită de mine s-a petrecut în Coimbra. Era imposibil cred să nu fie și aici o altfel de Veronă sau, de ce nu, celții, când au migrat în Iberia, au adus cu ei blestemul iubirilor tragice, asemeni lui Tristan și Isolda. Sau doar unele versuri ale lui Camões scrise după ce a stat o vreme în mânăstire martoră la crima regală au îmbunătățit legenda? Mister! Eroii iubirii interzise au fost Dom Pedro I și Ines de Castro
Se spune că în vara lui 1339, Pedro, viitorul rege Dom Pedro I, fiul regelui Alfonso al IV-lea, un frumos tânăr de 19 ani, se căsătorea, forțat de regulile politice ale vremii, cu o tânără spaniolă. Nunta grandioasă a avut loc la Lisabona. Doamnele de onoare ale miresei erau multe și printre cele aduse din Castilia se afla o tânără de 14 ani, verișoara miresei, Ines de Castro. Dom Pedro avea să o remarce abia la Coimbra, la vânătoare și de aici a lovit fulgerul iubirii reciproce. O frumoasă poveste de iubire care, de-a lungul anilor, l-a deranjat enorm pe rege, tatăl lui Dom Pedro dar și pe bogatul și influentul tată al tinerei soții, Constance. Ines avea un arbore genealogic extrem de interesant, generațiile dinaintea ei fiind rezultatul iubirilor dintre nobili și metresele lor, asemeni și ea, fiica unui nobil spaniol și a metresei sale portugheze.
Dom Pedro și-a instalat iubita, pe Ines, într-o căsuță lângă Mănăstirea Santa Clara-a-Velha, fondată de către regina Isabel, bunica lui Pedro și cea de la care a apărut legenda pâinii transformate în trandafiri. Se spune că Dom Pedro făcea mici barcute din lemn în care punea scrisorele de iubire pentru amanta sa și pe care le dădea drumul pe apa ce trecea pe la Palatul Regal. Prințul și-a neglijat sotia și odată cu ea și relațiile diplomatice cu Castilia, drept pentru care tatăl lui Dom Pedro o expulzează pe Ines de la curte. Amanții se vor întâlni frecvent însă într-un castel de la granița cu Castilia și după moartea soției lui, Dom Pedro o aduce pe Ines la castelul său din Coimbra. Se spune că tinerii s-au căsătorit în secret, fapt recunoscut de preotul care a oficiat slujba la șase ani de la eveniment. Obligat de rege să se căsătorească iar tot din rațiuni politice, Dom Pedro și Ines se ascund în Mânăstirea Santa Clara a Velha, locul unde era înmormântată bunica prințului, Sfânta Isabel. Atunci regele hotărăște că cel mai bine este să o omoare pe Ines așa că trei inși execută ordinul și-i taie capul nefericitei chiar în fața unuia din copiii ei cu prințul. Se spune că atât de mult a plâns Ines și s-a rugat de călăi să o cruțe, încât lacrimile ar fi creat Fântâna Lacrimilor iar din sângele ei ar fi apărut algele roșii de pe pereții fântânii.
Relațiile prințului cu tatăl său regele după această crimă au devenit extrem de tensionate până la moartea acestuia. Urcat pe tron, Dom Pedro îi caută pe cei trei călăi și îi ucide. Apoi ordonă deshumarea iubitei lui Ines, pune să fie îmbrăcată în hainele bogate ce se cuveneau la încoronarea unei regine și ordonă episcopilor să facă slujba de încoronare în sala tronului iar nobililor să-i sărute mâna descărnată. Apoi o îngroapă cu fast regal la Mănăstirea Alcobaca, acolo unde a dorit să fie îngropat și el, fapt împlinit după 10 ani. După dorința regelui, sarcovagele lor sunt față în față, de o parte și alta a altarului, astfel că în momentul Învierii, când se ridică din coșciug, să se privească imediat în ochi. Cu adevărat o dragoste Até o fim do mundo .. – Până la sfârșitul lumii … așa cum s-a jurat Dom Pedro la încoronare iubitei lui Ines!
Cât este legendă și cât este adevăr din această teribilă poveste, nu se știe bine dar oricum portughezii iubesc legenda.
Fântâna Lacrimilor sau Fonte dos Amores se poate vizita între anumite ore și contra unei taxe (în 2019 era 2.5 €), ea fiind pe terenul hotelului Quinta das Lágrimas.
Convento São Francisc
Înainte de a merge înapoi pe Ponte de Santa Clara spre zona aglomerată a orașului, o clădire frumoasă, mare, atrage privirile oricărui călător. Aici, în părculețul din spatele ei, am ascultat în a doua seară petrecută în Coimbra un fado cântat de câțiva absolvenți, în prezența familiilor și am admirat un bunic probabil, dansând fericit. Atunci ne-am întrebat ce poate fi dar nimic, nici un panou, o placă ceva nu indica numele sau funcționalitatea clădirii. Am căutat informații seara la pensiune. Și așa am aflat că fațada cu arhitectură specifică religiei sec.XVII-XIX era ce a mai rămas din Mănăstirea São Francisco, cunoscută în primele secole de la instalarea ordinului franciscanilor în Coimbra drept Convento São Francisco da Ponte, pentru că era lângă podul peste râu.
Pe scurt, fosta mănăstire franciscană a cunoscut gloria până la invazia trupelor lui Napoleon Bonaparte. Acesta a transformat clădirea întreagă în cazarmă și spital militar, a jefuit tot ce era valoros și a lăsat în urmă dezastru și cadavre ale căror resturi au fost dezgropate după două secole. Aici au funcționat tot felul de fabrici până când a fost preluată de Primăria Coimbrei și renovată, reorganizată, devenind un centru cultural ultra modern în interior. Mănăstirea São Francisco – Cultura și congrese din Coimbra – Patrimoniul municipal este azi un loc de spectacole, congrese, diverse activități culturale de elită.
Văzând un filmuleț cu interioarele noi, ultra moderne din Convento São Francisco, chiar m-am gândit la poanta cu gardul vopsit și leopardul din interior ?. Dar că aici e un leopard bine hrănit!
Orașul de Sus este cel mai concentrat în locuri istorice care încă s-au păstrat întregi.Pentru că acolo aveam și cazarea, am colindat mai mult pe străzile în pantă, aglomerate ziua, luminate seara și animate în egală măsură de turiști și studenți. Un popas încă din prima seară a fost în Praça Oito de Maio, Piața 8 mai, acolo unde există încă biserica unei vechi mânăstiri, Igreja de Santa Cruz iar în anexele ei s-au instalat, printre altele, Camara Municipal / Primăria și o cafenea celebră.
Igreja de Santa Cruz, Biserica Sfintei Cruci
O biserică foarte importantă a Coimbrei este Santa Cruz, locul unde s-au dezvoltat și primele instituții de sănătate ale orașului, spitalul monastic numit atunci domus infirmorum și spitalul public pentru săraci, Spitalul São Nicolau. Ordinul Sfântului Augustin a fost unul dintre cele mai influente în Portugalia medievală așa că în sec. XII a ridicat această mănăstire în care s-au implicat foarte mult regii portughezi. A fost extraordinar de bogată, primind danii regale dar și papale și a fost un centru intelectual deosebit dar și politic. Dar din vechea biserică n-a mai rămas nimic original în afara mormintelor regale. În sec. XVI, deteriorată fiind de desele revărsări ale râului Mondego, Biserica Santa Cruz a fost renovată, de fapt remodelată arhitectural, așa apărând actuala biserică despre care specialiștii spun că este de un stil manuelin aproape pur. Totuși biserica are multe stângăcii pe care un turist grăbit nu le observă. Așa aș fi pățit și eu dacă nu citeam un articol local din presa Coimbrei, în seara de dinaintea vizitei.
Pe scurt, biserica are mormintele primului rege portughez Alfonso Henriques / Cuceritorul și cel de la doilea, regele Sancho I / Populatorul. Acestea sunt de o parte și alta la altarul principal și sunt înconjurate de statuile curajului, vitejiei. Sarcofagele sunt inegale deoarece cei doi regi, în viață, au avut înălțimi diferite.
Altarul principal nu are nici o statuie, doar niște trepte, pasul către cer, deoarece biserica este dedicată tuturor sfinților și nu unuia singur.
Orice pare a fi marmură este de fapt doar lemn pictat bine încât să semene cu marmura. Plăcile de azulejos au fost folosite pentru a acoperi frescele distruse ale vechii biserici din sec.XII și pentru a obține o acustică mai bună. Doar că au fost atât de prost lucrate în sec. XVIII încât fabrica din Lisabona a refuzat să-și pună sigla pe ele. Probabil cauza au fost banii puțini plătiți de biserică, nu știu.
Orga bisericii este interesantă, așa cum am mai văzut una în Faro. Are bogate ornamente japoneze și 4000 de tuburi dar … greu de folosit. Doar patru persoane mai știu să o facă plăcută auzului! A fost construită și montată de un meșter spaniol în sec. XVIII.
De la înființare, comunitatea Santa Cruz a fost structurată în două case, una pentru bărbați și cealaltă pentru femei, un caz rar în secolul XII. Ulterior au apărut mănăstiri separate pentru femei și pentru bărbați, fiecare cu canoane diferite.
Spitalul São Nicolau sau spitalul săracilor, hospitali pauperum.
public, pentru laici, a fost, înființat la mijlocul secolului al XII-lea și a funcționat ca alte spitale de caritate medievale, adică găzduia pelerinii și săracii, trata pacienții bolnavi nevoiași. Infirmeria călugărilor și spitalul public au favorizat studiile medicale, după cum s-au găsit documentele vechi din fosta bibliotecă a mănăstirii, astăzi acestea fiind împărțite între marile biblioteci din Porto și cea a Universității Coimbra. Cele două lăcașuri de tratament au constituit locul de experimentare de măsuri preventive și practici terapeutice, ocupație caracteristică multor ordine religioase medievale, recunoscută fiind medicina canonică ce s-a dezvoltat după un intens studiu al medicinei antice europene dar și a celei islamice. Au avut o organizare interesantă a acestor spații dedicate sănătății: clădirile erau poziționate în partea de est a bisericii, aveau încăperi separate pentru baia terapeutică, camere pentru diferite tratamente, locuri separate de găzduire pentru bolnavi după gravitatea bolii, casa medicului și apoi a farmacistului care fabrica leacurile și crea diete personalizate (farmacist obligatoriu cu diplomă universitară, începând din sec.XV), apoi casele pentru locuit ale infirmierilor întreținuți de mănăstire. Exista o grădină unde se cultivau plante medicinale și unde erau plimbați bolnavii în procesul de recuperare. Interesant că de la poartă la infirmerie și de la aceasta la alte clădiri, potecile erau acoperite pentru a feri bolnavii și personalul de ploaie. Mă gândesc la spitalele noastre cu pavilioane separate unde personalul cu mâncarea, medicamentele sau bolnavii pe targă merg prin ploi și zăpadă! Ar fi de amintit aici, deși nu a trecut prin Coimbra, doar prin Porto și Braga, că singurul papă de origine portugheză din istoria Vaticanului, Ioan al XXI-lea, teolog și medic, a murit în timpul cercetării, strivit de prăbușirea laboratorului de studii medicale pe care și-l construia la Vatican.
Din păcate și Igreja de Santa Cruz are în zilele noastre o situație tristă căci nu s-au mai alocat fonduri pentru renovare. Bijuterii arhitecturale de mare valoare se degradează, sunt închise publicului din motive de securitate, așa cum este Capela Moaștelor.
Biserica Santa Cruz se poate vizita de luni până sâmbătă între orele 11.30 și 16.30 iar duminica și în zilele de mare sărbătoare între 14.00 și 17.00. Taxa de vizitare este anul acesta – 2020 – de 3 €/persoană, 1 € de elev, student și 2 € / persoană la grup de minim 10 vizitatori. Dacă vă interesează o plimbare prin biserică înainte de a o vizita sau doar pentru că în multe zone fotografiatul este interzis sau lumina mult prea slabă, urmăriți filmarea »? Când am vizitat biserica totuși nu ne-a cerut nimeni taxă, probabil unde eram la limita timpului de vizită după ora portugheză și nu cea pe care o am pe unele fotografii făcute de soțul meu..
Iar dacă doriți un pasteis de nata »?, foarte bun și aici în Coimbra sau o cafea, intrați alături, într-o fostă clădire a mânăstirii vechi, care din 1923 e o cafenea celebră, Café Santa Cruz. Pentru că a fost și aici un lung război între păstrarea vechilor semne monahale și modernizarea acestei clădiri lipită de biserică, pentru că transformarea în cafenea restaurant a fost chiar subiect pentru lucrările de licență, merită un scurt popas în interior.
Un proverb portughez spune că O hábito faz o monje, obiceiul îl face pe călugăr sau cum am zice noi mai pe ocolite, haina îl face pe om. Învățați să tot primească moșii și drepturi nenumărate, călugării de la vechea Igreja de Santa Cruz erau foarte zgârciți când trebuiau să împartă cu mirenii apa de la izvoarele de pe moșiile lor, pardon, moșiile bisericii!
Apa, proprietatea bisericii: apeductul São Sebastião
Prin toate ținuturile pe unde au stăpânit romanii, aceștia au construit câte un apeduct care să asigure alimentarea cu apă a populației, bogată ori săracă. Nici Portugalia nu ducea lipsă de astfel de construcții. În Coimbra a fost un apeduct roman pe locul căruia, câteva secole mai târziu, mai precis în sec.XVI, regele portughez Dom Sebastião dispune construiea unui apeduct nou. Cererea de apă pentru zona înaltă din campusul universitar era mare așa că această construcție devine foarte utilă. Doar că, și aici intervine biserica, izvoarele care putea fi captate pentru noul apeduct erau doar pe moșiile proprietate ale Igreja da Santa Cruz! Și călugării nu doreau cu nici un preț să renunțe la izvoarele cu care făceau irigațiile culturilor proprii. Și uite așa s-a lăsat cu excomunicări din sânul bisericii a blestemaților ingineri și muncitori care, chipurile, furau apa bisericii (de fapt apa urma să fie folosită și de laici dar și de mănăstiri). Au urmat lungi și oribile procese inițiate de Igreja da Santa Cruz împotriva regelui. Dar regele, cu ajutorul unui judecător ce nu s-a speriat de excomunicare și anateme, a învins. Biserica a plătit amenzi uriașe pentru întârziere și opoziție față de binele populației, a suferit și ceva pagube în zidurile de cetate și confiscări de terenuri necesare construcție. Parcă Isus ar fi spus Cere și vei primi! Credincioșii au cerut, slujbașii pământeni ai lui Isus au fost nu doar surzi, chiar furioși. Și Isus i-a pedepsit grav ? prin regele Dom Sebastião și judecătorul curajos!
Numit inițial canalul regelui, a fost totuși numit după un martir, São Sebastião și așa e cunoscut și azi. I-a fost dedicat și un alt sfânt protector, São Roque, deoarece în timpul construcției și proceselor cu biserica, Coimbra s-a confruntat cu ciuma și credința a fost că acești sfinți au protejat comunitatea.
Parțial apeductul a fost distrus la extinderea universității în timpul regimului Salazar dar a rămas o zonă de vizitare lângă Grădina Botanică. Nu este atât de spectaculos precum alte construcții de același gen, a fost un apeduct micuț. Dar care a folosit localnicilor până în sec.XX.
Povestea războiului dintre biserică și rege pe tema captării izvoarelor pentru folosința comună, laici și biserici, nu mă miră. Doar acum câțiva ani biserica noastră avea ceva de dovedit cu izvoarele de la Slănic Moldova, oprind alimentarea sanatoriului până la intervenția prezidențială.
Botanica, o atracție a Evului Mediu
Coimbra și multe alte orașe celebre în Evul Mediu, au un numitor comun: ordinele religioase și știința. Pare greu de crezut dar așa a fost. Grădina botanică din Coimbra s-a dezvoltat rapid, a ajuns celebră în primul secol de la înființare pentru că de ea se ocupa în același timp Universitatea și ordinul benedictinilor. Călugării mereu au fost interesați de plantele medicinale, de studiul aprofundat al acestora, de leacuri. Erau conștienți că nu există miracole pe toate drumurile, nici chiar în chiliile sau palatele lor.
Jardim Botánico din Coimbra, azi un loc de scurt popas pentru turistul obosit de urcat și coborât pe străzile cu luciosul calçada. Grădina Botanică este în administrarea Facultății de Istorie Naturală a Universității din Coimbra primind chiar numele oficial de Jardim Botánico da Universidade.
Planul inițial pentru Jardim Botánico a fost creat în 1731 de Jacob de Castro Sarmento după ce a văzut grădini asemănătoare la Londra, la modă în Europa sec. XVI mai ales pentru cultura plantelor medicinale (Sarmento a studiat medicina la Coimbra dar s-a refugiat la Londra din cauza Inchiziției). Abia peste câteva decenii se ia inițiativa înființării grădinii dar după planurile unui naturalist italian, Domenico Vandelli, cel ce avea să fie și primul director. Totul pe un teren în zona rurală atunci. De la început grădina a atras atenția cadrelor universitare din Coimbra. În 1774 se implică și marchizul de Pombal, primul ministru al Portugaliei în acea vreme și se mărește teritoriul alocat la 13 hectare. În sec. XIX încep schimburile de plante cu alte grădini botanice din lume și așa s-a ajuns la importarea unor plante din Java, plante din care se extrage chinina, foarte utilă apoi în combaterea malariei din sudul Portugaliei. Aici s-a înființat tot în sec.XIX și o bancă de semințe aduse de pe tot globul.
Grădina este plină de statui, mici iazuri și chiar o capelă, São Bento. Legat de această capelă, de anul trecut s-a hotărât mutarea aici a pietrelor vechii biserici São Bento, demolată în sec.XX căci devenise deja o ruină, pentru a aminti de munca intensă depusă în Jardim Botánico de ordinul călugărilor benedictini, fost proprietar al terenului. Se spune că este foarte interesantă sera veche construită în 1859 ce adăpostește și azi plante exotice, inclusiv palmieri. Grădina adăpostește cam 1500 de plante aduse de pe tot globul.
Grădina se poate vizita gratis dar dacă se solicită ghid, trebuie obținută o programare pe site-ul Universității și atunci se plătește o taxă, anul acesta, de 10 €, grup de minim 3 persoane și durează 1.30 ore, tur complet pe repede înainte ?. Vara programul de vizită este între orele 9-20.
Timpul din păcate nu ne-a mai permis un popas suficient de lung pentru a ne bucura pe deplin de acest loc aparte. Am văzut foarte puțin din acest mic paradis verde dar dacă vom ajunge iar în Coimbra, Jardim Botánico va fi pe listă.
Până la următoarea mea poveste despre Coimbra, v-aș sfătui să o includeți pe lista de călătorii post Covid-19. Vizitați Coimbra nu doar din goana mașinii sau a trenului! Trenurile care merg de la Lisabona sau Porto către Coimbra sunt de tip AP și circulă foarte bine »?, ca timp maxim 1.45 ore cu schimbul din gările Coimbra (gara nouă pentru trenuri rapide și gara orășenească pentru trenurile suburbane). La fel de bine circulă autobuzele lor.
Dacă sunteți seniori și pasionați de turismul cultural și gastronomic, Coimbra vă va fi pe plac. Dacă sunteți foarte tineri, Coimbra este un loc ideal, cu seri și nopți vibrante în timpul anului școlar, cu mistica creată de tineretul universitar multicultural care este încă, aici în Coimbra, o puternică verigă între trecut și viitor.
Continuare »?
Confirmări/Notificări