Zilele astea dorul de călătorii m-a dus departe prin amintiri, într-un orășel în care doresc să poposesc încă o dată. Un oraș unde simțurile și simțirile  sunt diferite dacă cunoști ceva din trecutul locului. Un oraș al cărui centru vechi îți creează un fior trist  pentru că acolo, cândva, europenii creștini au făcut un mare rău umanității, crime în numele avariției, dorinței de îmbogățire. 

Lagos! Laagoș, cum auzi localnicii spunând. Am ajuns acolo cu trenul, venind direct din Coimbra »?, un drum destul de rapid și foarte bine organizat de căile ferate portugheze. AP (alfa-pendularul), adică trenul de viteză portughez, circulă până la Faro dar pentru Lagos a trebuit să schimbăm la Tunes. Cred că 99% din cei care am coborât în acea gară eram turiști (majoritatea americani, englezi, nemți) care au luat trenul local, majoritatea pentru Lagos, ca noi, alții coborând la  Portimão. Cum spuneam aici »?, trenurile portugheze sunt bune și ieftine, dacă știi să faci rezervări din timp. Dar la Lagos se poate ajunge și cu autocarul de la Lisabona (4-5 ore) sau de la aeroportul din Faro, aflat la mai puțin de 100 km. Sau cu o mașină închiriată.

Cazarea am avut-o în centrul orașului – Blue Moon Guest House – și cum zona istorică este aproape de gară, am mers pe jos de la gară spre pensiune, cam 1km.

Lagos, dincolo de frumusețea țărmurilor sale scăldate de apele oceanului Atlantic, de faptul că este cel mai mare oraș al zonei Algarve, așa cum este azi  nu pare a fi fost cândva un oraș al groazei, morții, înfometării și ruperii familiilor, al urii dintre europeni și africani. Și totuși…

Despre Lagos

Lagos, aflat la gura de vărsare în Atlantic a râului Bensafrim, atrage vara pe frumoasele sale plaje mii de turiști. Un orășel care s-a format cu 2000 de ani î.Hr., avea să cunoască gloria în perioada marilor descoperiri geografice, mai bine zis în sec. XV, în timpul vieții lui Dom Henrique, Henrique Navigatorul, cum a fost numit în sec.XIX de niște germani, prințul care a fost pasionat de navigație, descoperirea noilor căi navigabile către Indii dar și de religie. Numit în 1419 guvernator al regiunii Algarve, dezvoltă cetatea Lagos prin comerțul maritim cu alte continente, prin călătoriile pe care le organizează pe coasta Africii, prin inițierea negoțului cu sclavii africani (sclavia exista în Africa dar nu implica Europa până în sec.XV). 

Dar până la vremea prințului Henrique, locul a fost ocupat de celți, greci, fenicieni și cartaginezii care acostau aici, apoi de romani când s-a numit Laccobriga. Zona era mereu în atenția maurilor, așa că în sec. VIII, ocupat fiind de aceștia, primește un nume nou, Zawiya, în traducere lacul. În sec. X este cucerit de califul din Cordoba, acesta reface zidurile și ridică  turnurile cetății la nivelul  importanței  economice dar mai ales  strategice de care avea parte atunci. Până la jumătatea sec.XIII, cetatea este într-un joc de mingi de la creștini la mauri și invers, apoi rămâne definitiv regilor Portugaliei. În sec. XVI, Lagos devine capitala Regatului Algarve. Deși a devenit capitală de regat, mai mult simbolic pentru a marca alungarea maurilor, după moartea lui D.Henrique, comerțul cu sclavi și companiile create de acesta se mută la Lisabona iar Lagos începe să-și piardă puterea. Cutremurul și tsunami din 1755, de Ziua Tuturor Sfinților (1 noiembrie), îi dau marea lovitură, distrugând aproape în întregime clădirile. De aceea, clădirile ce se văd azi sunt din sec. XVIII-XIX. 

 Azi Lagos cunoaște o nouă glorie prin turismul intens, oamenii fiind atrași în mod special de plajele lui fantastice, de viața de noapte de aici, de farmecul patriarhal al străduțelor pietruite cu renumita calçada portugheză.  O așezare turistică atractivă atât tinerilor, cât și vârstnicilor. 

Am dat ochii cu Lagos prima dată în gara micuță dar modernă.

Gara orașului Lagos este micuță dar curată și bine organizată, capăt de linie pe ruta Faro⇄Lagos. Am trecut podul peste râul Beinsafrim, pe lângă Marina  și agențiile care oferă zilnic plimbări cu barca și am ajuns în  Avenida dos Descobrimentos / Calea Descoperirilor, de acolo spre Piața Republicii, apoi Piața Gil  Eannes și printre umbrelele teraselor pline, spre cazare. Am făcut check-in, am lăsat bagajele și am plecat să vedem ce ne oferă istoricul Lagos. Am preferat să începem plimbarea din partea opusă gării, așa că de la cazare am ieșit imediat în Piața D. Henique.

Praça do Infante Dom Henrique

Numele de Infante Dom Henrique, chiar puțin din biografia lui și rolul jucat în marile descoperiri ale portughezilor,  ne era cunoscut de la o altă vizită în Lisabona, unde am poposisem la Muzeul Maritim, despre care am povestit deja »?. 

Dacă citiți acel articol, veți afla că Dom Henrique a avut o școală de navigație la Sagres iar de la Lagos a trimis prima misiune care avea menirea să găsească drumul de-a lungul coastelor Africii, de dorit drumul spre Indii. Lagos în vremea aceea, părea cel mai bun punct de plecare spre Oceanul Atlantic. De aceea azi orașul îi ține vie amintirea, așa că în anul 1960, la ½ de mileniu de la moarte sa,  a schimbat vechiul nume Praça dos Touros în Praça do Infante Dom Henrique, amplasând tot în acel an și statuia lui O Navegador / Navigatorul privind peste râu, spre ocean. Simbolic are sextantul în poală deși se pare sextantul a fost inventat cam la 250 ani după D.Henrique, independent de un englez și un american, plecând de la teoriile luminii lui Newton. Oare n-a știut artistul sau e doar o figură de stil, dacă pot spune așa? Fiind vorba de artă, e de admis dar adevărul istoric e jignit pentru că navigatorii sec. XV erau mult mai puțin avantajați de tehnică.

Ajunși în fața statuii, aveam senzația de déja-vu, parcă mă întâlnisem deja cu Henrique în această poziție și ținută. Da, ne întâlnisem cu un an în urmă, ghiciți unde?

  Statuia este, simbolic, lângă o fântână la nivelul solului și e foarte dragă pentru copii dar și pentru câinii de companie.

Piața de Sclavi,  Núcleo Museológico Mercado de Escravos din Lagos

În Piața do Infante D.Henrique se află o clădire care a fost vama cetății în sec.XVII. Pe terenul acesta s-a inaugurat însă în anul 1444 Piața de Sclavi, prima din Europa, marea pată pe istoria umanității, a continentului și a bisericii creștine. În acel an 1444, expedițiile sponsorizate de D. Henrique au adus din Africa primii sclavi pentru Europa, legal, ca pe orice marfă fără viață, prin compania înființată de prinț în Mauritania. Au fost 235 de ființe umane care, odată ajunse la Lagos, au fost împărțite în cinci grupe, indiferent de relațiile de rudenie dintre ei. D.Henrique a avut dreptul să-și aleagă primul grupul de sclavi. Se spune că prin această zonă treceau anual în sec. XV-XVI cam 10000 de sclavi africani. Prințul Henrique primea cam ⅕ din prețul de vânzare al sclavilor. Vasco da Gama, Diavolul cum îl numeau africanii, pentru duritatea sa față de populațiile băștinașe, a fost unul din cei mai buni navigatori care a contribuit la aducere sclavilor africani. Apoi a apărut ideea vânzării africanilor peste ocean, în Brazilia, unde era nevoie de forță de muncă neplătită. După moartea lui D. Henrique, Lagosul pierde dreptul de a comercializa sclavii africani, deoarece regele Manuel I a emis un decret conform căruia sclavii cumpărați în Africa erau duși direct în portul din Lisabona.

 Descoperirea întrebuințării sinistre a africanilor s-a făcut în anul 2009, când s-a săpat pentru o parcare subterană. Aici s-au aflat peste 150 schelete aruncate de-a valma cu gunoaie, schelete ce s-a dovedit că aparțin unor  africani din secolele trecute, cei furați din locurile lor de baștină pentru a fi trimiși în America la muncile câmpului. Se spune că este primul cimitir de sclavi din lume, de acest fel. Africanii erau vânduți de către europeni în schimbul altor mărfuri, cum ar fi zahărul, bumbacul, cafeaua, tutunul și orezul, scria unesco.org.

Comerțul transatlantic cu sclavi africani, spune istoricul francez Jean-Michel Deveau a fost ”cea mai mare tragedie din istoria umanității, în termeni de amploare și durată”.

Africa era un un mozaic imens și diversificat de popoare, culturi și civilizații.      

 Așa scrie la intrarea în muzeu și oricât de insensibil ai fi, nu poți să nu-ți amintești de filmele cu sclavi, de grădina zoologică umană creată de europeni pentru amuzament.

Trezirea memoriei a ceea ce văzusem în filme și învățasem la școală, mi-a amintit și de Ruta subterană, romanul scris de Colson Whitehead în care eroina principală este o femeie de origine africană ce trăiește calvarul unei vieți extrem de dure, mai dură decât viața unui bărbat sclav. Femeia sclavă era fabrica de copii ce automat deveneau sclavi prin naștere, indiferent dacă tatăl era tot un sclav sau patronul! Ideea romanului poate a venit de la Ruta Sclavilor, un proiect UNESCO din anul 1994, cine știe, autorul nu a spus asta.

Muzeul ca atare nu are prea multe artefacte, este destul de simplu. Valoarea lui rezidă din acel memento dureros atât pentru africani, cât și pentru portughezi, chiar și pentru noi, românii, locuitorii unei țări unde s-a practicat intens robia unei anumite etnii. 

La parter există o sală cu câteva obiecte originale sau refăcute iar la etaj, unde se ajunge ieșind din muzeu și intrând pe o altă ușă din stradă, sunt hărți, copii după documentele vremii, opere ale sclavilor scriitori sau alte nume celebre.  Noi am vizitat muzeul gratuit, la fel funcționează și în acest moment – februarie 2021-  dar pe site-ul lor încă figurează taxele de 3 € și reducerile, deci cred că oricând pot anula vizitarea gratuită. 

Am lăsat muzeul și am pornit spre zidurile orașului, trecând însă pe la Biserica Sf. Maria, pe lângă clădirea Muzeului Meșteșugurilor, fostă Armazém Regimental, clădire ce adăpostea armament Tot aici în piață este Centro de Documentação do Museu Municipal Dr. José Formosinho.

Igreja de Santo António 

Biserica Santo António, a sfântului universal, este simplă la exterior, doar cele două turnuri  asimetrice atrag atenția. Uluitoare, extrem de aurită în interior, este o bună dovadă a bogăției de care a dispus Imperiul Portughez după ocupația pământurilor numite inițial Terras de Vera Cruz (Pământurile adevăratei cruci), Brazilia. Când intri în biserică, te orbește aurul din naos, de pe mobilier, altar și pereți, plăcile de lemn acoperite cu aur lucrat foarte fin dar și restul decorațiilor din partea de jos a pereților, în azulejos alb și albastru, chiar și tavanul  pictat cu stema Portugaliei. Bisericile peninsulei Iberice și ale Portugaliei în special, sunt într-adevăr aparte, încărcate, reflectând bogăția unor secole trecute. Șase panouri aurite redau din miracolele săvârșite de Sf. Anton iar pe altar se află statuia obișnuită a Sf. Anton alintând pe copilul Isus (probabil știți legenda).  

Totuși aici, la biserica Santo António din Lagosul portughez, parcă ai vrea să-l poți întreba pe Isus ce părere are despre pereții auriți. Iar sfântul Antonio, cel care din dragoste pentru Sf. Francisc de Assisi a îmbrăcat il saio / zdreanța, adică haina celor mai săraci oameni, care era și tunica franciscanilor, oare ce ar zice? Mai ales alăturarea aceasta între aurita Igreja de Santo António și Mercado de Escravos? 

Este poate singura biserică ce a scăpat binișor la cutremurul din 1755. Poate și faptul că era proaspăt construită, 1707, a contat. 

O informație citită pe un blog, îndemna vizitatorii la căutarea unui sfânt redat pe pereții acestei biserici, sfântul lucrătorilor în metale scumpe, Eligius. Nu l-am găsit ?!  Fotografiatul în această biserică este interzis, spun ei că din motive de securitate. De altfel și timpul petrecut aici a fost limitat.

Normal biserica se vizitează ca ultimă parte a Muzeului Municipal Dr. Jose Formosinho,  se spune cel mai bun muzeu din zona Algarve. Când am fost noi, acesta era închis, probabil încă nu se terminase reamenajarea lui, nu știu.

Igreja de Santa Maria 

Biserica Santa Maria, cea de acum, a fost ridicată pe locul bisericii construite în sec. XV dar care a fost distrusă de cutremure, cel mai puternic fiind cel din 1755. Se pare că se întindea pe tot ce azi este centrul istoric și că ar fi administrat și un spital. Din vechea biserică distrusă de marele cutremur, azi nu se mai păstrează decât un portal de lemn în stil renascentist și două coloane dorice având în vârf sfinții Petru și Pavel.

Fiind cea mai veche biserică din Lagos, a fost și biserică regală. Se spune că a fost ridicată la sfârșit de sec.XV în onoarea lui D. Henrique. Și tot aici s-au ținut ceremoniile de la moartea prințului ce a ridicat economic orașul Lagos.  Din păcate biserica nu este deschisă toată ziua, am ratat interiorul.

Marina și Caravela Boa Esperança

Caravelele sunt navele ușoare și rapide dezvoltate de portughezi (se spune că de D. Henrique), cu care exploratorii acelor secole au cucerit lumea. Având un model maur cu o istorie mai lungă, prințul ar fi folosit aceste nave ușoare, numite azi Caravel do Infante sau dos Descobrimentos. Ei bine, în anul 1990, când se serbau 500 de ani de la descoperirea Braziliei,   s-a construit o replică a caravelelor portugheze sec.XVI folosite de navigatorii ce colindau coastele Africii și aceasta se află azi în portul de agrement Lagos, Marina, deoarece în 2001 a fost cumpărată de organizația de turism Algarve. 

A fost construită tradițional, din lemn de stejar, pin marin și eucalipt și are o lungime de aproape 24 m și catarg de 18m. Pe catargul principal sunt brațele Pruncului (nu m-am lămurit, unii zic ale lui Isus și cred că acesta este adevărul, însă alți ghizi spun că ar fi brațele lui D. Henrique copil). Pe velele triunghiulare este  crucea roșie a  Ordinului lui Hristos,  urmașul templierilor și care a avut un rol enorm în finanțarea navelor descoperirilor când Dom  Henrique era în fruntea ordinului. O lungă și interesantă poveste.

Caravela Boa Esperança tehnic nu este chiar fidelă caravelelor secolelor trecute pentru că este dotată cu un motor diesel de 10 noduri viteza maximă. Se poate vizita sau naviga cu ea – doar de luni până vineri – dar despre asta am aflat abia la fața locului și de asemeni că ne trebuia o programare făcută online cu 10 zile înainte. Am văzut-o în larg, noroc că aveam binoclul cu noi. Din păcate noi n-am avut o Bună Speranță.

Castelul de Lagos, Palatul Guvernatorilor

Zidurile vechi ale Lagosului, ce s-au mai păstrat azi, delimitează partea dinspre râu a Grădinii Constituției și atrag atenția imediat, sunt chiar un simbol al orașului în ceea ce este legat de lucrări făcute de om. Poate la întrecere cu  natura care a făcut adevărate minuni pe coastele Lagosului.  În vremea când Lagos era capitala regiunii Algarve, guvernatorii locuiau în castelul ridicat de mauri în sec.XII și refăcut de regele Manuel I. Castelul s-a ridicat  pe locul unui fort roman. I se spune Palatul Guvernatorilor. Palatul pe două nivele are ziduri înalte de 7-10 m și o lățime de cam 2m. Se spune că interioarele au multe legende și desigur multe fantome. Din acest castel a plecat regele D.Sebastião să-și conducă armata împotriva maurilor și a dispărut în luptă, corpul nefiind găsit. Iubit de popor, regele a dus la crearea multor legende de-a lungul timpului și multe probleme succesiunii la tron.  Castelul distrus de dezastrul din 1755, a fost restaurat, cea mai nouă fiind în sec. XX când  a devenit clădire de patrimoniu. Se află pe Rua Bombeiros Voluntários de Lagos la nr.18 dar din păcate nu se poate vizita interiorul.

În sec. XIV maurii au terminat de  înconjurat cetatea cu ziduri groase, cu rol de apărare militară. Ieșirea spre mare, poarta mării cum s-ar zice, este Arcul / Poarta São Gonçalo, construită în perioada imediat următoare domniei lui Manuel I. Este flancată de turnuri de apărare.

Mergând printre ziduri și palmieri, de-a lungul Căii Descoperitorilor, am întâlnit statuia lui Gil Eannes și stema orașului Lagos lucrată în piatră.

După ce ne-am răcorit puțin pe lângă zidurile vechi, am traversat Avenida dos Descobrimentos / Calea Descoperirilor, spre promenadă.

Promenada 

Seara mai ales dar și în cursul zilei, o plimbare de-a lungul malului râului, pe calcada de pe Avenida dos Descobrimentos, printre tarabele cu multe suveniruri, înghețată și sucuri, este deosebit de plăcut. Este o zonă pietonală prin excelență, plină de palmieri și foarte aglomerată vara. Sper ca vara acestui an să-i aducă mulți turiști. Râul, mai ales seara, are un farmec aparte. Am străbătut promenada de la un capăt la altul și am dat întâmplător de locul de întâlnire al locuitorilor în caz de tsunami, zona statuii lui São Gonçalo.

Toată promenada, ca de altfel tot centrul istoric, este pavat cu renumitele calçadas portugheze.

São Gonçalo

Arco de São Gonçalo, este ridicat în chiar  locul nașterii sfântului,  în 1360.  Tradiția ne spune că São Gonçalo s-a născut într-o casă situată în apropiere de Portas do Mar tocmai în locul unde este astăzi arcul ce-i poartă numele.  Este patronul pescarilor din Lagos, singura zonă din Portugalia   în care pescarii nu l-au avut niciodată patron pe São Pedro Telmo. A murit la 15 octombrie 1422. La sfârșitul secolului al XIV-lea, s-a alăturat ordinului Pustnicilor  de Santo Agostinho și s-a dedicat mai ales rugăciunii și predicării. Din rolul său în societatea vremii sale, ies în evidență unele minuni, cea mai celebra fiind legenda  înmulțirii tonului. 

 Statuia i-a fost ridicată  în anii ’40, din colectă privată a mai multor personalități locale. Ea se află puțin mai departe de Arco de São Gonçalo. În ultimii ani, două parohii istorice din Lagos -São Sebastian și Santa Maria – și-au unit teritoriile formând Parohia São Gonçalo de Lagos, numită astfel după patronul religios al orașului. De altfel São Gonçalo este un nume întâlnit foarte des în Portugalia sudică dar și în Brazilia, de la nume de pensiuni, terase, spitale și chiar localități.

De la statuia patronului orașului ne-am întors iar pe la Piața lui D. Henrique, ne-am odihnit pe o băncuță din apropierea fântânilor și apoi încet, pe străduțele înguste și mai mult pustii, am ajuns în furnicarul turiștilor veseli și fără griji, serviți de localnicii ce trăiesc în Lagos în principal din turism, Praça Gil Eannes.

Praça Gil Eannes

Numele pieței a fost dat în memoria unui navigator care a trăit acum aproape șase secole în Lagos, Gil (Gilianez) Eannes. Acesta, plecând de aici, a reușit să atingă și înconjoare primul capul Bojador, Africa, într-o călătorie  considerată foarte periculoasă dar foarte benefică portughezilor care credeau că au descoperit capătul lumii. Oricum, prin Gil Eannes au cucerit noi teritorii pe care europenii se crede că nu ajunseseră încă și de aici a început necazul Africii în fața navigatorilor portughezi. Despre Gil Eannes nu se cunoaște aproape nimic exceptând aceste călătorii, doar că a fost slujitor, scutier poate, al lui D. Henrique. Statuia navigatorului se află în altă parte a orașului – Poarta São Gonçalo – deși cred că era mai potrivită aici. Cel puțin în locul celei a unui rege cu aspect ciudat.

Piața nu este prea spectaculoasă. Doar că este în inima orașului și locul unde sunt foarte mulți turiști iar în serile de vară cântăreții nomazi au liber să se desfășoare. Micile concerte au loc lângă o statuie mai ciudată – sincer pe mine nu m-a impresionat aceasta. Nici n-am crezut că arta modernă poate crea așa portret unui rege bun. Statuia se numește  El Rei D. Sebastião. Rămășițele acestui rege nu s-au găsit până acum dar se pare că a făcut multe lucruri bune. Autorul statuii, João Cutileiro,  a trăit câțiva ani și în Lagos și a lăsat mai multe opere de artă stradală orașului.  A murit anul acesta, 2021, în ianuarie.

Toate străduțele din zona pieții sunt pietonale și foarte bogate în comerț stradal și terase. Aici am mâncat renumita lor cataplana »? care pe noi chiar nu ne-a dat pe spate.

În această piață se află și punctul de informare turistică principal, care este deschis în toate zilele săptămânii între orele 9 – 17.

Cam atât în prima jumătate de zi petrecută în Lagos. Bine, au fost și câteva plaje din oraș practic, dar despre aceste locuri minunate unde natura a lucrat sub îndrumarea lui Dumnezeu, într-un articol viitor.

A doua zi am pornit spre restul locurilor de văzut în oraș și, per pedes, spre Ponte de Piedade. Am trecut iar  prin Arcul  São Gonçalo, am traversat și după ceva pași iată-ne în fața unui pod de lemn ce ducea la Fortul Ponta da Bandeira.

Fortul Ponta da Bandeira

  Numit și  Fortul Nossa Senhora da Penha de França, Fortul Pau da Bandeira sau Fortul Registrului, cum aveam să aflăm de pe panourile cu informații, a fost construit între anii 1680 și 1690, pentru a apăra debarcaderul și zidurile orașului de atacurile piraților și spaniolilor. Fortul a fost construit în zona  în care râul Bensafrim se varsă  în Oceanul Atlantic. A funcționat ca unitate militară până în sec.XX. În sec. XVII era considerat ca o arhitectură militară ideală, cel mai bun din toată zona Algarve. Mai ales că zidurile extrem de joase erau înconjurate de un șanț cu apă ce putea fi trecut doar pe un pod mobil. Pe care l-am trecut și noi dar … ușa era închisă, în acea zi nu se vizita!  A fost restaurat în epoca Salazar cu anumite scopuri, chiar s-au adăugat turnulețele rotunde dar în anul 1970 a fost vândut (sau donat?!) primăriei Lagos. Se spune că în interior are o capelă din sec.XVII pe ai cărei pereți sunt cunoscutele azulejos, cu tematică Sf. Barbara, ocrotitoarea artileriștilor și minerilor. Cei ce au vizitat locația spun că nu prea merită, nu prea ai ce vedea dar dacă urci în turn, priveliștea te răsplătește. 

Lagos are și o grădină zoologică frumoasă dar nu am mers acolo. Urăsc grădinile zoologice, îmi amintesc mereu că și omul a fost considerat la un moment dat, în sec.XX, un bun exponat pentru o astfel de grădină. De care azi europeanului îi este rușine să amintească.

Pentru cei foarte activi în timpul vacanțelor, Lagos oferă o întreagă paletă de locuri, pentru tote gusturile. De la cluburi escape room precum Xscape-It sau Holy Trap, puțină adrenalină pe frânghiile din Adventure Park, terenuri de tenis, golf, tir, cluburi de echitație, muzeul de ceară al descoperitorilor, discoteci cu duiumul, multe altele. Pentru cei cu copii, un loc interesant ar fi și Centro Ciência Viva de Lago, unde găsiți multe colecții interactive pentru copii dar și pentru adulții ce iubesc marea. Plajele Lagosului însă sunt unice!