București, un nume pe care orice român ar trebui să îl știe. Un oraș pe care orice român ar trebui să-l cunoască măcar din poze, din emisiuni tv, să-i cunoască importanța pentru țara asta a noastră. Este un oraș vechi, capitală de țară de câteva secole și a fost martorul și scena unei istorii bogate, vesele dar mai mult triste. Micul Paris de altă dată, ascunde dincolo de mizeria creată de cei care-l conduc azi, de interesele lor meschine, un trecut arhitectural și cultural deosebit. Am mai povestit pe un site turistic comun despre acest oraș în care mi-am petrecut deja câteva decenii de viață și acolo mi-am îndemnat cititorii să-l viziteze, prin zonele istorice, cât mai au ce vedea și ce aprecia. Cu alte cuvinte, de a înțelege că avem și noi ce arăta turiștilor străini, avem cu ce ne mândri, doar că ne prezentăm în hainele sărace și uneori murdare ale unei Cenușărese. Nu că la alții ar fi altfel. Dar Bucureștiul este al nostru, este partea ADN-ului acestei țări și nații. 

M-am hotărât să reiau aici pe blogul meu personal poveștile unui București din umbră cum cu tristețe l-am numit și acum câțiva ani. Am constatat că a trecut și acest an 2018, Anul European al Patrimoniului Cultural când puteam atrage fonduri pentru clădirile noastre monumente istorice în pericol de prăbușire. N-am văzut, n-am citit că s-au depus proiecte, cereri, solicitare de păreri.

Problema averii noastre materiale de pe urma căreia statul ar putea câștiga bine, a fost pusă în atenția lumii de ceva ani. Vă redau mai jos doar un comunicat din presă, o știre care mi-a dat speranțe acum doi ani :

București – patrimoniu în pericol 2016

În anul 2016, organizația internațională World Monuments Fund a nominalizat Bucureştiul, la propunerea Asociației Pro.Do.Mo. împreună cu Fundația Pro Patrimonio, printre siturile istorice cele mai ameninţate de distrugere din lume. WMF alege situri şi obiective de patrimoniu care au valoare urbanistică la nivel international și se ocupă de peste 50 de ani cu salvarea patrimoniului arhitectural și cultural universal. Capitala României a fost nominalizată la categoria „centru istoric în pericol” pe lista 2016 World Monuments Watch din cauza demolării sau abandonării clădirilor de patrimoniu, a dezvoltării necontrolate și a intervențiilor de  reabilitare distructive. În consecință, orașul a fost inclus într-un program de monitorizare privind politicile publice de protecție a patrimoniului. Riscul iminent în faţa unui cutremur de proporţii pune în pericol majoritatea clădirilor de patrimoniu ale oraşului.

Au fost doar speranțe. Un drum întâmplător prin centrul istoric al capitalei noastre, neprogramat,  mi-a adus pe retină prezentul dar și viitorul acestui loc, așa cum îl văd, îl doresc cei responsabili cu administrarea clădirilor de patrimoniu. Și care probabil își doresc terenurile de sub clădiri….

Dar vorba lungă, fără rost, nu-i bună, așa  că să plecăm de undeva, prin acest oraș mare; eu voi porni în plimbări din centrul lui, de acolo de unde, privindu-l cu ochii celei ce dorește să vi-l prezinte, am avut plăcuta surpriză să întâlnesc mulți și interesați turiști străini. De acolo unde cu multe secole în urmă, a fost prima așezare umană, acoperită de clădirile ce stau și ele să cadă, Centrul Istoric

Delimitarea   Ansamblului Centrului Istoric, așa cum figurează în Lista monumentelor istorice din 2010, o găsiți în Wikipedia, acolo însă nu găsiți  poveștile și legendele străzilor, caselor, beciurilor, oamenilor care au trecut pe aici. Și nu se știe cât de întins este orașul de sub oraș, căci sub această zonă se găsesc alte ziduri ce nu pot fi cercetate. Pentru că străzile sunt destul de întortocheate, nu voi face un traseu de urmat ci voi scrie despre locurile ce merită vizitate sau doar văzute, fiecare  putând apoi să-și creeze un traseu pe o hartă.

Km 0 

 Adevăratul Km 0 al capitalei noastre este pe bulevardul Ion C. Brătianu (DN5/E81/E85, pt cei cu mașina proprie, sensul Piața Unirii – Universitate), în chiar stația de tramvai (16,21) Sf. Gheorghe, în curtea bisericii Sf. Gheorghe Nou. Acest buric al Bucureștiului a fost stabilit de topografii care au întocmit hărțile orașului după venirea lui Carol I pe tronul țării, cel care șocat de aspectul capitalei de atunci când porcii (patrupezi ?) se plimbau liberi prin noroaiele din jurul zisului palat regal, a hotărât să dea o față civilizată orașului. Este știut că multe orașe ale Europei au acel loc numit km 0, a cărui origine este – cum altfel când romanii au fost marii cuceritori – decât în Milarium Aureum, borna aurită a Romei, ridicată din ordinul lui Caesar în centrul Forumului, de unde se considera că pleacă toate drumurile spre marginile imperiului, distanțele fiind măsurate începând de aici. În acest loc din București, există un monument puțin cunoscut, Roza Vânturilor. Roza vânturilor este redarea grafică a direcției vânturilor după punctele cardinale și se folosește ca simbol, printre alții, de către NATO.

Aici s-a hotărât ridicarea unui monument al cărui proiect a fost întocmit de doi arhitecți, unul din ei fiind Horia Creangă, bunicul acestuia, nimeni altul decât Nica a’ Petrei din Humulești. Cel ce a executat lucrarea în 1937 a fost sculptorul Constantin Baraschi. Monumentul final, după lungi dispute cu Patriarhia care s-a opus ideilor de a fi reprezentat aici  și Sf. Gheorghe, arată așa: un bazin circular pe ale cărui laturi sunt trecute orașele importante ale României Mari și distanța până la ele (inclusiv cele ce azi sunt în afara granițelor noastre). În mijlocul bazinului este o roză a vânturilor, în centrul căreia se afla o sferă cuprinsă de un brâu cu semnele zodiacale.

După război, în perioada comunistă, a fost dezmembrat monumentul și  bazinul umplut cu pământ. Refacerea a fost posibila după 1989, inaugurarea fiind în 9 iunie 1998, în forma pe care o vedem azi. Neîngrijit, plin aproape mereu de frunze și gunoaie, deși se află în ograda bisericii, este admirat doar de cei care-i știu povestea. Există și un al doilea „km 0”, simbolic, între Teatrul Național și Universitate, locul unde în 21 decembrie 1989 s-a murit pentru ieșirea din comunism și unde, din „spirit civic” au acționat și minerii. Aici este un marcaj, căci monument nu pot să-l numesc, adică un stâlp vopsit în culorile tricolorului romanesc, în vârful căruia este o borna kilometrica pe care este scris: „România/ km. 0 / București/ Piața Universității / libertate/ democrație / zona liberă de neocomunism”.

Biserica Sf. Gheorghe Nou  

Este ultima biserica ce a fost ctitorită de Constantin Brâncoveanu, singura din București care a rămas în picioare.  Și ea a fost propusă spre demolare de Ceaușescu, dar a scăpat doar pentru că figura pe lista UNESCO. Este amintită ca Biserica Sf. Gheorghe încă din sec. XVI de un călător francez.   Constantin Brâncoveanu a reconstruit de fapt biserica ce o vedem azi pe locul unei alt biserici ce se năruise.  În 1599 devine și mai importantă deoarece Mihai Viteazul îi dăruiește ca moaște ce se păstrează și astăzi „mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae ferecată în argint” (legenda spune ca Mihai a purtat la piept în timpul luptelor de la Călugăreni aceste moaște). Despre Sf. Nicolaie al Lychiei și biserica lui din Myra am povestit aici pe blog în articolul Myra, biserica Sf. Nicolae .

Biserica Sf. Gheorghe Nou, reconstruită și îmbogățită cu construcții deosebite, pictată de Pârvu Mutu și sfințită de Constantin Brâncoveanu la 29 iunie 1707 (la sf. Petru și Pavel), slujba fiind făcută de patriarhii Ierusalimului, Alexandriei si ai altor eparhii balcanice). Soarta bisericii este dură, căci după câteva cutremure mari urmează un incendiu care o distruge parțial, împreună cu documente importante. Refacerea ei,  modificată arhitectural neplăcut față de cea a lui Constantin Brâncoveanu, îi revine arhitectului vremii, Villacrosse, la sfințire primind iarăși numele de Sf. Gheorghe Nou.

În sec XX, sub îndrumarea arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory ca șefă de proiect, după o muncă titanică, este refăcută în forma ce se considera asemănătoare celei ridicate de Brâncoveanu, asemeni mânăstirii Horezu. În interiorul bisericii se află mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu, canonizat de biserica ortodoxă, mormânt în care a fost adus în mare taină de soția sa, Doamna Maria, deoarece sultanul ce a dat porunca executării lui și fiilor, nu permitea îngroparea rămășițelor în pământul țării. De aceea piatra tombală nu are nici un nume sau altceva care să arate cui aparține.  Dar rămășitele pământești au fost cercetate de celebrul dr. Mina Minovici și pe baza raportului întocmit, se oficiază o impresionantă reînhumare, în ziua de Sf. Constantin și Elena, în 1934, în prezența regelui și a mii de oameni. Patru ani mai târziu, în 1938, Oscar Han ridică statuia ce se află azi în fața bisericii.

Dacă veniți să vedeți biserica, vă atrage desigur și placa pe care este o strofă din Rugăciunea unui dac. Nu întâmplător sunt aceste versuri aici. În această biserică a fost depus corpul neînsuflețit al Luceafărului poeziei noastre, acum 129 de ani și aici, în fiecare an înainte de 15 iunie, i se face parastas. Despre odoarele și slujbele de la aceasta biserica sunt încă multe de spus dar le aflați venind aici la „Sf. Gheorghe cel Rumânesc” cum ii spuneau localnicii acum 300 de ani. Și dacă auziții, cât stați la km 0, un sunet puternic, nu vă speriați, este unul din ceasurile frumoase, aurite dar incredibil, fabulos de scumpe, achiziționate de un  primar al capitalei, pe banii noștri, din care bani eu doream sa se refacă ceva dintr-o clădire istorică ce azi-mâine va cădea.

Biserica Sf. Gheorghe Vechi

Deși puțini o știu fiind bine ascunsă astăzi vederii, o amintesc pentru că este de o vârstă apreciabilă și a fost o vreme sediu al mitropoliei Ungrovlahiei, mânăstire, azi doar biserică de mir. Este pe str. Sf.Gheorghe Vechi și se poate ajunge prin spatele bisericii Sf.Gheorghe Nou, urmând str. Calea Moșilor spre str. Bărăției dar înainte de a ajunge la fostul Vulturul de mare cu peștele în gheare.  În jurul acestei biserici care a fost inima uneia din cele mai vechi mahalale bucureștene a existat o comunitate apreciabilă, fiind  la sfârșit de secol XVIII, 335 de case înscrise în actele parohiei. Prima biserică se pare că s-a sfințit în 1492 deși studiile recente dovedesc o greșeală în copia pisaniei vechi, oricum are o vârstă de câteva secole. Denumirea de Vechi apare abia la ctitorirea bisericii Sf. Gheorghe Nou, Constantin Brâncoveanu făcând primul această diferențiere în acte a bisericii vechi de cea construită de el. Este o clădire interesantă și ca exterior, deși foarte înghesuită dar și interior cu catapeteasma și naosul lucrate în stil ucrainean la ultima ei reconstrucție de la final de sec.XIX.

Deși ascunsă vederii și neștiută de turiști, este de vizitat. Aici a funcționat prima școală de grămătici de cancelarii domnești și administrativ bisericești, aici s-au format primii traducători din slavonă în română, tot aici au fost primele nuclee, în sec. XIX a liceelor de azi Gh.Lazăr, Matei Basarab și Gh. Șincai. Când aceste licee s-au mutat, clădirea a fost transformată în Școală ajutătoare pentru surdo-muții din București, având și un internat pentru fete, școală ce a funcționat până în 1980 când statul a dat clădirea unei firme de construcții. Și astăzi biserica aceasta are un buget special alocat tinerilor.

Venind înapoi pe Calea Moșilor ajungem la un pasaj subteran pietonal ce se parcurge azi cu teamă dacă e seară, Pasajul Latin.

Pasajul Latin

trecerea subterană prin care se continua de fapt strada Lipscani, ce începe de la intersecția cu Calea Moșilor. Pasajul Latin este de fapt vechiul pasaj subteran Lipscani, construit intre anii 1960-1970, lucrare ce a fost de durată deoarece aici s-au găsit, în timpul săpăturilor, urme de locuințe și cimitir din sec. XV, cuptor de prelucrat metale și urme ale urgiei create de Sinan Pasa la retragerea din Țara Românească. În urma ultimei renovări, aspectul pasajului este departe de cel prezentat anterior publicului în planșe, pentru justificări pur financiare și, sincer, de câte ori trec prin el am o dorința ca cineva, oricine, sa distrugă acele false reproduceri ale Columnei și să-l facă ceva mai uman, mai apropiat de ceea ce reprezenta zona, lumea vechilor negustori bucureșteni. Era mai interesant chiar când avea magazinele acelea mici, oricum era mai curat, mai puțin periculos decât acum și era luminat.

Piața Roma, Lupa Capitolina 

 La ieșirea din Pasajul Latin se afla Piața Roma, revenită la aceasta veche denumire data în 1908. Aici este și statuia Lupa Capitolina (lupoaica de pe Capitoliu), dăruită Bucureștiului de orașul Roma, în 1906, la aniversarea a 25 de ani de la încoronarea ca rege a lui Carol I (și 40 de ani de când era domnitor român). Mai important, se serbau și  1800 de ani de la cucerirea Daciei, deci cugetați singuri dacă să ne mândrim sau nu. Dincolo de admirația pentru împăratul Traian, unul din cei mai buni pe care i-a avut Roma și marile realizări ale romanilor, totuși noi eram cei cuceriți, stăpâniți, furați de multe bogății cum au fost sutele de tone de aur. Dar…   Statuia este o copie a Lupoaicei de pe Capitoliu ce reprezintă legenda lui Romulus și Remus, întemeietorii Romei, gemenii de origine divina. Nu este singura copie, Roma a dăruit multor țări copii ale acestei statui, la noi în țară sunt încă trei reproduceri primite cadou.

După ce dăm ocol statuii al cărei soclu abia ridicat cu câțiva ani în urmă, deja se degradează, căci de, arta modernă cere sacrificii financiare fără licitații și fără garanții, intrăm într-o altă lume, a negustorilor, nu pentru a va cumpăra haine, pălării, șei pentru cai, cuțite, farfurii ci pentru a bea o bere sau un cocktail la modă căci străzile centrului vechi sunt toate la fel astăzi, privite la nivelul de jos.

Tot aici era fizic și celebrul magazin București, o clădire care ani de zile a stricat fața zonei. De cam patru săptămâni nu mai este nici fizic, a fost demolat de cumpărătorul olandez dacă știrile sunt corecte și așteptăm să vedem ce apare în loc. Mă tem că va fi o clădire ca multe altele care au apărut în centrul istoric, foaarte moderne, arhitectură cubistă și nicicum respectând specificul zonei așa cum cere legea și de ce nu, ar cere interesul nostru ca popor cu istorie veche.

Strada Lipscani 

Este strada ce începe de la intersecția cu Calea Moșilor, pe lângă biserica Sfântul Gheorghe Nou, întreruptă de Pasajul Latin fost Lipscani, continuă, apoi se întretaie cu Calea Victoriei și ajunge până la malul Dâmbovitei. Numele vine de la lipscan, adică negustor de mărfuri aduse de la Lipsca, Leipzig. Aici, printre puburi, cafenele, muncitori ce restaurează câte o casa, aveți ce vedea. Dar este bine să vă plimbați dimineața, când încă nu sunt deschise terasele, puburile, căci doar așa puteți vedea bine clădirile vechi ce păstrează la parter, ici colo, câte o placă cu informații sau puteți face poze în liniște. Și totul începe pe această stradă cu un loc controversat încă, Hanul Gabroveni.            

Hanul Gabroveni ori Hănișorul Hagi Tudorachi?!   

O istorie atât de încâlcită încât nu îndrăznesc să încerc a povesti despre trecutul locului. Unii spun că adevăratul Han Gabroveni era ceva mai sus, acolo unde acum este  Fire Club. Și ceva mă face să-i cred pentru că intrarea principală era chiar pe strada breslei gabrovenilor, meșterii și negustorii de cuțite veniți din Gabrovo, Bulgaria. Este ciudat că un loc atât de recent în istoria unui cartier important, naște controverse. Se spune că ar fi vorba despre o greșeală în lista documentelor istorice de prin anii 1970 dar cine știe. Aflat pe partea stângă a str. Lipscani, actualul Han Gabroveni  este azi renovat și locul unui centru cultural, Arcub. Renovarea ultimă nu prea a readus farmecul de altă dată, cel puțin în exterior.

 Hanul cu Tei   

La numărul 63-65 exista o clădire veche din 1833, Bezestenul de pe Ulița cea mare a Marchitanilor, cunoscut astăzi ca Hanul cu Tei, singurul care a rămas așa cum a fost construit. A apărut din asocierea a doi negustori, fiecare având câte o jumătate din clădirile ce funcționau, fiecare, cu 14 mici prăvălii de închiriat și în comun curtea interioară. Are ieșire pe două străzi, Lipscani și Blănari (nr. 5-7), drumul acesta, de fapt din curtea cu iz hispanic, este în nomenclatorul de străzi, strada Hanul cu tei, cu o lungime de 75 m. La intrări sunt vechile porți metalice recondiționate. Deasupra se mai păstrează încă ceva ornamentații în relief, printre ele și două mâini împreunate, semnul înțelegerilor dintre doi negustori care fac o afacere împreună.  În pivnițele hanului negustorii își țineau bunurile.    După al Doilea Război Mondial a fost părăsit până în 1965 când a fost dat Uniunii artiștilor Plastici. În 2004 este cumpărat de fotbalistul Ilie Dumitrescu, cel ce avea să-i transforme etajul în cele 12 galerii de artă și antichități care expun pe aprox. 1400 mp. Dar plimbarea prin centrul vechi al Bucureștiului vara cere o băutură rece, iarna un întăritor, așa că la berăria Hanului cu Tei nu-i rău de stat și de comandat un desert. Credeți că „amaretto semifreddo” ingrașă? Și merge și un „virgin mojito”, non alcoholic, că doar de aceea-i zice virgin!  Vă spun cum au fost când plec de aici pe la alte porți ale Lipscaniului sau dacă reușesc să mai plec din han în caz că nu-mi ajung banii să achit nota de plată, deloc ieftină, nu ca în primii ani de la deschidere.

 Librăria Cărturești Caruselul Luminii

Actuala Librăria Cărturești Caruselul Luminii fostă clădirea  Chrissoveloni de la numărul 55, este un loc minunat astăzi, modern și vechi, renovat așa cum cer cutumele zonei și totuși oferind un aspect nou. Familia Chrissoveloni, greci de rang nobiliar cu blazon din insula Chios, au venit în zona greacă a țării noastre și de aici la București. Se spune că în Chios familia era veche din sec. XVI și numele era Hrissovelonis, adică „Ac de Aur”, ei fiind cei ce fuseseră aleși de domnii bizantini să lucreze cu fir de aur veșmintele regale.  Biografia familiei este fabuloasă și ar fi enorm de povestit deși sincer  ar merita ca o palmă dată lumii de azi. Pot să spun doar că au fost dintre cei mai bogați oameni ai României dar și dintre cei mai devotați țării noastre. Prieteni cu regele Ferdinand și regina Maria care le-a și botezat un copil, au înființat pe banii lor un spital militar modern pentru acei ani la moșia  din județul Galați iar cei mai marcanți membri ai familiei n-au ezitat să fie șoferi de ambulanță, ambulanțieri, infirmiere și să facă orice muncă în situațiile dramatice ale acelor ani. Iar medicii erau aduși din afara țării și plătiți de familia Chrissoveloni, fiind necesari specialiști în medicină militară, noi având prea puțini la acea vreme. În București, au înființat Banca Chrissoveloni, inițial în actuala clădire de pe Lipscani, clădire care azi aparține Băncii Naționale prin actul de vânzare din anii marii crize economice, atunci când banca grecilor a participat cu averea personală la restituirea banilor deponenților care doreau doar lichidități. Și acești bancheri ai uneia din cele  mai vechi bănci din România s-au achitat cu onoare de cerere. Ca să vă dați seama de valoarea morală a acestei familii, cum au depășit ca bancheri marea criză economică, vă redau mai jos un fragment din publicația Bursa / 21.02.1937:    

a trecut perioada crizei cu numele neştirbit, cu prestigiul nevătămat; debitorii ei au fost lichidaţi în întregime; capitalul ei moral – încrederea publicului – a rămas intact.

După 1948, fix la un secol de la înființarea băncii, lucrurile s-au schimbat și pentru ei, au făcut închisoare de mai multe ori, au pierdut averile dar au fost ajutați să plece în Grecia în 1960. Revenit după 1990, moștenitorul familiei a reușit să recupereze și această clădire în 2008 și a ales să o facă librărie și nu casino, respectând arhitectura veche:     

„Problema acestor cladiri istorice e ca trebuie exploatate la adevarata valoare, sa le dam stralucire si sa obtinem profit din ele. Asta le tine in viata”

Și tot domnia sa a spus ceva care mi-a dat de gândit, atunci când a fost întrebat de ce a ales un parteneriat cu librăria Cărturești:

… Dar, domnule, eu sunt din familia Chrissoveloni! Eram mic atunci când au venit comuniștii, aveam 5 ani. Dar tot s-a mai păstrat ceva din vechiul fel de a fi al bucureștenilor în anii imediat următori instalării comuniștilor. Și am apucat să văd. Bucureștenii chiar iubeau viața, înțelegeți, o iubeau într-un anume fel, specific. Iubeau rafinamentul, dar și gregaritatea, iubeau socializarea cu stil, iubeau cărțile, teatrul, muzica, în multe cazuri fie și din snobism! Dar până și snobismul în cauză avea ceva fermecător. Iar eu mă consider bucureștean. Nici nu-mi pun problema naționalității, nici Bucureștiul nu și-o pune. „

Pentru cei care au colindat Lipscaniul înainte de 1989, actualul sediu avea magazin de haine, un fel de bazar inițial al familiei Chrissoveloni și numit Bazarul Popular iar după naționalizare comuniștii i-au păstrat profilul dar l-au numit Familia.

Dacă ajungeți pe Lipscani, întrați în această librărie și eventual citiți și biografia familiei, vă asigur că nu e timp pierdut.

Nu știu dacă vă plac poveștile capitalei noastre. Dar cred că merită să o cunoașteți, unii măcar virtual. Este locul care în trecut ne-a adus mândrie și faimă, devenisem cineva.  În articolele viitoare vă voi plimba prin curtea unei bijutierii arhitectonice, Stavropoleos, prin templul vrăjitorului, Biserica Zlătari, multe alte locuri.